Categorii

Jubileul Vieţii Consacrate şi încheierea Anului Vieţii Consacrate (2 februarie 2016)

Incheiere-viata-consacrataÎn faţa privirii noastre este un fapt simplu, umil şi mare: Isus este dus de Maria şi Iosif la templul din Ierusalim. Este un prunc ca atâţia alţii, ca toţi, dar este unic: este Unicul Născut venit pentru toţi. Acest Prunc ne-a adus milostivirea şi duioşia lui Dumnezeu: Isus este faţa Milostivirii Tatălui. Aceasta este icoana pe care Evanghelia ne-o oferă la sfârşitul Anului Vieţii Consacrate, un an trăit cu atâta entuziasm. El, ca un fluviu, acum se varsă în marea milostivirii, în acest imens mister de iubire pe care o experimentăm cu Jubileul extraordinar.

Sărbătoarea de astăzi, mai ales în Orient, este numită sărbătoarea întâlnirii. De fapt, în Evanghelia care a fost proclamată, vedem diferite întâlniri (cf. Lc 2,22-40). În templu Isus ne vine în întâmpinare nouă şi noi mergem în întâmpinarea Lui. Contemplă întâlnirea cu bătrânul Simeon, care reprezintă aşteptarea fidelă a lui Israel şi exaltarea inimii pentru împlinirea vechilor promisiuni. Admirăm şi întâlnirea cu bătrâna profetesă Ana, care, văzându-l pe Prunc, tresaltă de bucuri e şi îl laudă pe Dumnezeu. Simeon şi Ana sunt aşteptarea şi profeţia, Isus este noutatea şi împlinirea: El ni se prezintă ca veşnica surpriză a lui Dumnezeu; în acest Prunc născut pentru toţi se întâlnesc trecutul, format din amintire şi din promisiune, şi viitorul, plin de speranţă.

Putem să vedem în asta începutul vieţii consacrate. Consacraţii şi consacratele sunt chemaţi înainte de toate să fie bărbaţi şi femei ai întâlnirii. De fapt, vocaţia nu porneşte de la un proiect al nostru gândit „la măsuţă”, ci de la un har al Domnului care ajunge la noi, printr-o întâlnire care schimbă viaţa. Cine îl întâlneşte cu adevărat pe Isus nu poate să rămână egal ca mai înainte. El este noutatea care face noi toate lucrurile. Cine trăieşte această întâlnire devine martor şi face posibilă întâlnirea pentru alţii; şi se face şi promotor al culturii întâlnirii, evitând autoreferenţialitatea care ne face să rămânem închişi în noi înşine.

Textul din Scrisoarea către Evrei, pe care l-am ascultat, ne aminteşte că Isus însuşi, pentru a ne întâmpina, n-a ezitat să împărtăşească a noastră condiţie umană: „cum însă copiii au acelaşi sânge şi aceeaşi carne, a devenit şi Isus părtaş cu ei” (v. 14). Isus nu ne-a mântuit „din exterior”, n-a rămas în afara dramei noastre, ci a voit să împărtăşească viaţa noastră. Consacraţii şi consacratele sunt chemaţi să fie semn concret şi profetic al acestei apropieri a lui Dumnezeu, al acestei împărtăşiri cu condiţia de fragilitate, de păcat şi de răni a omului din timpul nostru. Toate formele de viaţă consacrată, fiecare după caracteristicile sale, sunt chemate să fie în permanentă stare de misiune, împărtăşind „bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă” (Gaudium et spes, 1).

Evanghelia ne spune că şi „tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el” (v. 33). Iosif şi Maria păstrează uimirea faţă de această întâlnire plină de lumină şi de speranţă pentru toate popoarele. Şi noi, creştini şi persoane consacrate, suntem păstrători ai uimirii. O uimire care cere să fie mereu reînnoită; vai de obişnuinţă în viaţa spirituală; vai de cristalizarea carismelor noastre într-o doctrină abstractă: carismele fondatorilor – aşa cum am spus de alte ori – nu trebuie sigilate în sticlă, nu sunt piese de muzeu. Fondatorii noştri au fost mişcaţi de Duhul Sfânt şi nu le-a fost frică să-şi murdărească mâinile cu viaţa cotidiană, cu problemele oamenilor, parcurgând cu curaj periferiile geografice şi existenţiale. Nu s-au oprit în faţa piedicilor şi a neînţelegerilor celorlalţi, pentru că au menţinut în inimă uimirea datorită întâlnirii cu Cristos. Nu au domesticit harul Evangheliei; au avut mereu în inimă o sănătoasă nelinişte pentru Domnul, o dorinţă arzătoare de a-l duce altora, cum au făcut Maria şi Iosif în templu. Şi noi suntem chemaţi astăzi să facem alegeri profetice şi curajoase.

În sfârşit, de la sărbătoarea de astăzi învăţăm să trăim recunoştinţa pentru întâlnirea cu Isus şi pentru darul vocaţiei la viaţa consacrată. A mulţumi, aducerea de mulţumire: Euharistie. Cât de frumos este când întâlnim faţa fericită a persoanelor consacrate, eventual înaintate în vârstă ca Simeon şi Ana, bucuroase şi pline de recunoştinţă pentru propria vocaţie. Acesta este un cuvânt care poate să sintetizeze tot ceea ce am trăit în acest An al Vieţii Consacrate: recunoştinţă pentru darul Duhului Sfânt, care însufleţeşte mereu Biserica prin diferitele carisme.

Evanghelia se încheie cu această expresie: „Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (v. 40). Fie ca Domnul Isus, prin mijlocirea maternă a Mariei, să crească în noi şi să mărească în fiecare dorinţa întâlnirii, păstrarea uimirii şi bucuria recunoştinţei. Atunci alţii vor fi atraşi de lumina sa şi vor putea să întâlnească milostivirea Tatălui.

_________________

Cuvinte rostite de Sfântul Părinte la sfârşitul Sfintei Liturghii, în faţa bazilicii:

Iubiţi fraţi şi surori consacraţi, multe mulţumiri! Aţi participat la Euharistie cu un pic de răcoare! Dar inima arde!

Mulţumesc pentru că am terminat aşa, toţi împreună Anul Vieţii Consacrate. Şi mergeţi înainte! Fiecare dintre noi are un loc, are o muncă în Biserică. Vă rog, nu uitaţi prima vocaţie, prima chemare. Amintiţi-vă! Şi cu acea iubire cu care aţi fost chemaţi, astăzi Domnul continuă să vă cheme. Nu coborâţi, nu coborâţi acea frumuseţe, acea stupoare a primei chemări. Şi apoi continuaţi să lucraţi. Este frumos! A continua. Mereu este ceva de făcut. Lucrul principal este să ne rugăm. „Măduva” vieţii consacrate este rugăciunea: a ne ruga! Şi astfel a îmbătrâni, dar a îmbătrâni precum vinul bun!

Vă spun un lucru. Mie îmi place mult când găsesc acele călugăriţe sau acei călugări bătrâni, dar cu ochii strălucitori, pentru că au focul vieţii spirituale aprins. Nu s-a stins, nu s-a stins acel foc! Mergeţi înainte astăzi, în fiecare zi, şi continuaţi să lucraţi şi să priviţi la ziua de mâine cu speranţă, cerând mereu Domnului ca să ne trimită noi vocaţii, astfel opera noastră de consacrare va putea să meargă înainte. Amintirea: nu uitaţi de prima chemare! Munca de toate zilele, şi apoi speranţa de a merge înainte şi a semăna bine. Fie ca alţii care vin după noi să poată primi moştenirea pe care noi le-o vom lăsa.

Acum s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria.

Bucură-te Marie…

[Binecuvântare]

O seară bună şi rugaţi-vă pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.