Categorii

Jubileul milostivirii şi îngrijirea creaţiei într-un interviu luat cardinalului Stella: Preoţi între cer şi pământ

StellaPreotul nu se poate lipsi de confesional, „locul sfânt” în care milostivirea lui Dumnezeu se întâlneşte cu fragilitatea umană. Cu atât mai mult în anul jubiliar, preotul este chemat să redescopere acest aspect al slujirii sale şi să-l trăiască cu disponibilitate deplină. Asta subliniază în acest interviu acordat ziarului nostru cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler.

„Un preot care nu este milostiv face atât de mult rău în confesional”, a avertizat recent Papa. Credeţi că preoţii sunt suficient de formaţi pentru această slujire?

Ar fi suficient de amintit ceea ce acelaşi Francisc a scris în Evangelii gaudium: credincioşii nu încetează niciodată să fie discipoli pe drum şi, de aceea, „preotul, ca şi Biserica, trebuie să crească în conştiinţa nevoii sale permanente de a fi evanghelizat”. Niciun preot nu se poate simţi scutit de obligaţia unei formări permanente, care să reînnoiască acel „iată-mă” al său şi să-l umple cu nou elan. Şi cu privire la milostivire, toţi cam avem nevoie să fim încontinuu evanghelizaţi. În anul sfânt extraordinar, asta înseamnă a învăţa din nou de la Inima lui Cristos, faţă a milostivirii Tatălui. Noi nu suntem niciodată gata pentru asta, deoarece în păstor revine mereu ispita de a trebui „să aranjeze” lucrurile, de a trebui să legifereze şi să stabilească norme. Uneori neliniştea controlului sau a gestionării lucrurilor îl conduce pe preot să devină un „om al regulilor”, asigurat comod de propriile scheme, în loc să fie disponibil cu bucurie Duhului. Astfel, chiar fără să vrea, el poate să devină înclinat să judece, să-i fie greu să fie animator al diferitelor sensibilităţi, să nu reuşească să admită diversitatea de opinii şi, la sfârşit, să acţioneze după criterii de dreptate umană, devenind astfel un rigid „controlor al harului divin”, în loc să fie un instrument al iubirii lui Dumnezeu. Însă milostivirea lui Dumnezeu excede criteriile inimii umane şi aceasta trebuie să fie şcoala permanentă a slujirii sacerdotale.

Cum poate un preot să exprime concret milostivirea lui Dumnezeu?

Preotul, prin darul primit şi desigur nu prin meritele sale, este un slujitor al milostivirii divine. El o manifestă lumii înainte de toate trăind, în propriul trup, frumuseţea şi în acelaşi timp „drama” acestui paradox: este un păcătos chemat să împartă milostivirea lui Dumnezeu altora, un om rănit care, odată vindecat de untdelemnul harului lui Dumnezeu, face să coboare această ungere asupra poporului care i-a fost încredinţat. Aşadar, în primul rând, preotul trebuie să trăiască în propria experienţă personală harul iertării, altminteri cu greu va reuşi să comunice dorinţa lui Dumnezeu de a ridica din nou viaţa noastră din noroiul păcatului. Experimentând personal duioşia lui Dumnezeu, milostivirea poate să devină trăsătură distinctivă a slujirii sale. Acest lucru se poate exprima în moduri diferite. Aş vrea să subliniez trei: confesionalul, efectele sociale, raporturile personale.

Să începem de la primul. Astăzi preoţii dedică timp adecvat slujirii confesionalului?

Aş spune că este necesar, pentru preoţi, să se îndrăgostească din nou de slujirea reconcilierii, dedicând timp, spaţii şi inimă penitenţilor care doresc să se întoarcă la Dumnezeu. Nu va fi niciodată irosit timpul pe care un preot îl petrece în confesional, punându-se la dispoziţie pentru ascultare, dacă e posibil şi cu orare şi modalităţi precise. În acest loc sfânt este posibilă întâlnirea dintre fragilităţile umane şi milostivirea lui Dumnezeu care atinge, vindecă şi ridică. Pentru a media frumuseţea acestei întâlniri, preotul este chemat să-l primească pe penitent cu blândeţe, să aibă delicateţe în tratare şi în cuvinte, să încurajeze şi să ridice persoanele. Deşi arată cu fermitate calea care trebuie urmată, niciodată nu trebuie să descurajeze sau să umilească ci, mai degrabă, să permită ca să ajungă la persoane duioşia lui Dumnezeu care însănătoşeşte şi vindecă. Papa Francisc, cu o imagine foarte eficace, a afirmat că „scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură ci locul milostivirii Domnului”. În acest jubileu să ţinem aşadar bisericile deschise şi să dedicăm timp în confesional. Să-i invităm pe credincioşi să se reconcilieze cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu fraţii; să-i aşteptăm cu braţele deschise şi să le permitem să experimenteze frumuseţea îmbrăţişării lui Dumnezeu. Să ne amintim că „fiecare duhovnic va trebui să-i primească pe credincioşi precum tatăl din parabola fiului risipitor” şi să fie „mereu, pretutindeni, în orice situaţie şi în pofida a toate, semnul primatului milostivirii”. Acesta este primul mod pentru a manifesta milostivirea lui Dumnezeu lumii. Dar există un alt mod care se referă la efectele sociale ale acestei exercitări a milostivirii.

Cum se manifestă în viaţa unei comunităţi?

Un preot care spovedeşte, chiar fără să ştie, regenerează locul în care persoanele trăiesc pentru că, prin harul sacramental, le redă un curaj nou, o disponibilitate mai generoasă spre bine, o dorinţă reînnoită de caritate faţă de fraţi. Probabil că adesea se subevaluează valenţa socială şi publică a acestui sacrament şi efectele reale şi concrete pe care le poate avea pentru ecologia umană a comunităţii. De fapt, viaţa nouă primită în sacrament se transmite şi se reflectă în orice situaţie a vieţii zilnice. Caracterul secret al spovezii nu împiedică să fie această realitate şi „publică” şi „socială”, cu repercusiuni care intervin pozitiv în însănătoşirea conflictelor şi ajung până la periferiile existenţiale ale sărăciei, durerii, preocupărilor umane şi singurătăţii. Este impresionant binele pe care societatea poate să-l scoată din sacramentul reconcilierii; de fapt, persoanele reconciliate duc această pace regăsită în locurile în care trăiesc, în case, în cartiere şi în locurile de muncă.

Care este stilul care trebuie să caracterizeze atitudinea preotului faţă de alţii?

Un preot manifestă milostivirea lui Dumnezeu când asumă un stil senin şi generos în relaţiile personale. Când ştie să iasă din el însuşi pentru a merge în întâmpinarea vieţii reale a persoanelor, ştie să perceapă oboseala sau singurătatea în inima celuilalt, ştie să se dedice pentru a împărtăşi marginalizarea şi suferinţa, ştie să ajute persoanele să depăşească ura şi indiferenţa. Atunci preotul devine semn al apropierii lui Dumnezeu faţă de poporul său. În acest sens preotul este chemat să depăşească închideri şi egoisme, narcisisme şi pretenţii de dominare. Şi când este senin în relaţii şi disponibil la iertare, are inima liberă de interese personale şi este capabil de mediere între diferenţe, devine un exemplu luminos al milostivirii lui Dumnezeu.

Anul 2015 a fost anul lui „Laudato si’”. Există o sensibilitate ecologică din partea clerului?

De la preoţi se cere tot mai mult o slujire capabilă să îmbrăţişeze toate dimensiunile vieţii personale, sociale şi spirituale. De atâtea ori Papa Francisc ne-a amintit că preoţii „aseptici” nu fac o slujire bună Evangheliei. Dacă creştinii cred că Dumnezeu este creator şi ne-a pus în grădină pentru a o păzi, a o face să crească şi să înflorească pentru binele comun, atunci preotul trebuie să aibă o sensibilitate ecologică. Mai înainte de a o avea în acţiunea ministerială, aceasta trebuie să devină o aptitudine trăită personal. Preotul evanghelizează asumând un stil de viaţă înrădăcinat într-o disciplină solidă şi într-o austeritate fermă faţă de el însuşi; concret, înseamnă a învăţa să fie sobri, să aibă un raport liber cu lucrurile, să nu irosească, să nu abuzeze de bunurile publice – chiar parohiale sau oferite – şi să nu exagereze în comodităţile personale sau ale propriei case, mai ales când se află în contexte marcate de sărăcie. Laudato si’ ne aminteşte că sunt suficiente mici gesturi zilnice. În viaţa preotului asta înseamnă să vegheze pentru ca necesităţile personale să nu devină conforturi exagerate sau luxuri disproporţionate.

Ce rol au preoţii în „convertirea ecologică” invocată de Papa?

Un aspect fundamental al enciclicei se referă la apropierea integrală de tema ecologiei. Francisc vorbeşte despre ecologie umană şi a vieţii zilnice, înţelegând calitatea vieţii, în spaţiile în care se desfăşoară existenţa persoanelor. Chiar dacă am trăi fără poluare atmosferică – lucru desigur important – dar ritmurile de viaţă ar fi inumane, activităţile marcate de dezordine şi de haos, spaţiile publice lipsite de frumuseţe, alegerile personale şi comune dictate de consumism şi, mai ales, dacă relaţiile noastre ar fi rănite de dezbinare, de egoism şi de ură, atunci am fi oricum în prezenţa unei „poluări” nu mai puţin periculoase pentru persoane şi pentru oraşele noastre. Pentru a favoriza procese de transformare şi de însănătoşire a mediului vital, preotul poate într-adevăr să facă mult. Poate anima comunitatea pentru ca să devină sămânţă de înţelegere şi de frumuseţe în spaţiul în care trăieşte, poate educa şi forma conştiinţele, poate însănătoşi rănile adânci ale sufletului care se generează din cauza relaţiilor frânte, a nedreptăţilor îndurate, a demnităţilor încălcate. Mă gândesc, de asemenea, la posibilitatea pe care el o are de a cunoaşte în profunzime teritoriul şi fragilităţile sale, ştiind să-i poarte poverile şi trudele. Îmi imaginez contribuţia pe care o poate oferi întregii comunităţi, cunoscând istoria fiecăruia şi a familiilor îndeaproape, şi împărtăşind momentele lor mai dificile şi trecerile marcate de boală sau de alte problematici. Mă gândesc la modul în care poate susţine – educând, îndemnând şi avertizând – bătălia comunităţii civile pentru a depăşi situaţiile de degradare fizică sau morală. Preotul poate contribui la crearea unui climat de seninătate, de fraternitate şi de speranţă, ajutând persoanele să depăşească conflicte şi egoisme care adesea generează ură şi dezbinare, şi însănătoşind, astfel, toate rănile care poluează mediul în care trăim şi îl fac tulbure şi mai puţin ospitalier.

De Nicola Gori

(După L’Osservatore Romano, 10 ianuarie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.