Categorii

Jubileul deţinuţilor (duminica a 32-a de peste an, 6 noiembrie 2016)

papa-jubileu-detinutiDuminică, 6 noiembrie 2016, în Bazilica Vaticană, Sfântul Părinte Francisc a prezidat Sfânta Liturghie cu ocazia pelerinajului jubiliar al deţinuţilor cu rudele lor, al personalului din penitenciare, al capelanilor din închisori şi al asociaţiilor care oferă asistenţă în interiorul sau în exteriorul închisorilor, convocat în zilele de 5-6 noiembrie în contextul celebrărilor din Anul Milostivirii.

Înainte de sosirea Papei, participanţii la eveniment au trăit un moment de animare, cu mărturii şi intermezzo-uri muzicale, urmat de recitarea Rozariului ca pregătire pentru Sfânta Liturghie.

Publicăm în continuare omilia pe care Papa Francisc a rostit-o după proclamarea Evangheliei:

Mesajul pe care Cuvântul lui Dumnezeu vrea să ni-l comunice astăzi este desigur cel al speranţei, al acelei speranţe care nu dezamăgeşte.

Unul dintre cei şapte fraţi condamnaţi la moarte de regele Antioh Epifan spune: „aştepţi speranţa de la Dumnezeu că vei fi înviat iarăşi de el” (2Mac 7,14). Aceste cuvinte manifestă credinţa acelor martiri care, în pofida suferinţelor şi torturilor, au forţa de a privi dincolo. O credinţă care, în timp ce recunoaşte în Dumnezeu izvorul speranţei, arată dorinţa de a ajunge la o viaţă nouă.

În acelaşi mod, în Evanghelie, am ascultat cum Isus cu un simplu răspuns, dar perfect, şterge toată cazuistica banală pe care saduceii i-o prezentaseră. Expresia sa: „Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii, întrucât toţi trăiesc pentru el” (Lc 20,38), revelează adevărata faţă a Tatălui, care doreşte numai viaţa tuturor fiilor săi. Deci speranţa de a ne renaşte la o viaţă nouă este ceea ce suntem chemaţi să ne însuşim pentru a fi fideli faţă de învăţătura lui Isus.

Speranţa este dar al lui Dumnezeu. Trebuie s-o cerem. Ea este pusă în adâncul inimii fiecărei persoane pentru ca să poată lumina cu lumina sa prezentul, adesea tulburat şi întunecat de atâtea situaţii care aduc tristeţe şi durere. Avem nevoie să facem mai trainice rădăcinile speranţei noastre, pentru ca să poată aduce rod. În primul rând, certitudinea prezenţei şi a compasiunii lui Dumnezeu, în pofida răului pe care l-am făcut. Nu există loc în inima noastră la care să nu poată ajunge iubirea lui Dumnezeu. Unde există o persoană care a greşit, acolo se face şi mai prezentă milostivirea Tatălui, pentru a trezi căinţă, iertare, reconciliere, pace.

Astăzi celebrăm Jubileul Milostivirii pentru voi şi cu voi, fraţi şi surori deţinuţi. Şi cu această expresie a iubirii lui Dumnezeu, milostivirea, simţim nevoie să ne confruntăm. Desigur, nerespectarea legii a meritat condamnarea; şi privarea de libertate este forma cea mai apăsătoare a pedepsei care se ispăşeşte, pentru că atinge persoana în nucleul său cel mai intim. Şi totuşi, speranţa nu poate să dispară. De fapt, una este ceea ce merităm pentru răul făcut; în schimb, altceva este „respiraţia” speranţei, care nu poate să fie sufocată de nimic şi de nimeni. Inima noastră mereu speră binele; suntem datori cu asta milostivirii cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare fără a ne abandona vreodată (cf. Augustin, Sermo 254, 1).

În Scrisoarea către Romani, apostolul Paul vorbeşte despre Dumnezeu ca despre „Dumnezeul speranţei” (Rom 15,13). Este ca şi cum ar vrea să ne spună şi nouă: „Dumnezeu speră”; şi oricât de paradoxal poate să pară, este chiar aşa: Dumnezeu speră! Milostivirea sa nu-l lasă liniştit. Este ca acel Tată din parabolă, care speră mereu în întoarcerea fiului care a greşit (cf. Lc 15,11-32). Nu există repaus nici odihnă pentru Dumnezeu până când nu a regăsit oaia care se pierduse (cf. Lc 15,5). Aşadar, dacă Dumnezeu speră, atunci speranţa nu poate să fie luată nimănui, pentru că este forţa pentru a merge înainte; este tinderea spre viitor pentru a transforma viaţa; este un brânci spre ziua de mâine, pentru ca iubirea cu care, în pofida a toate, suntem iubiţi să poată deveni drum nou… Aşadar, speranţa este dovada interioară a forţei milostivirii lui Dumnezeu, care cere să se privească înainte şi să se învingă, cu credinţa şi abandonarea în El, atracţia spre rău şi spre păcat.

Dragi deţinuţi, este ziua Jubileului vostru! Fie ca astăzi, în faţa Domnului, speranţa voastră să fie aprinsă. Jubileul, prin însăşi natura sa, aduce cu sine vestea eliberării (cf. Lev 25,39-46). Nu depinde de mine s-o pot acorda, dar a trezi în fiecare dintre voi dorinţa de libertate adevărată este o misiune la care Biserica nu poate renunţa. Uneori, o anumită ipocrizie face ca să se vadă în voi numai persoane care au greşit, pentru care singura cale este cea a închisorii. Eu vă spun: ori de câte ori intru într-o închisoare mă întreb: „De ce ei şi nu eu?”. Toţi avem posibilitatea de a greşi: toţi. Într-o manieră sau în alta am greşit. Şi ipocrizia face în aşa fel încât să nu se gândească la posibilitatea de a-şi schimba viaţa: există puţină încredere în reabilitare, în reinserarea în societate. Dar în acest mod se uită că toţi suntem păcătoşi şi, adesea, suntem şi prizonieri fără a ne da seama de asta. Când rămânem închişi în propriile prejudecăţi, sau suntem sclavi ai idolilor unei bunăstări false, când ne mişcăm în scheme ideologice sau se absolutizează legi de piaţă care strivesc persoanele, în realitate nu se face altceva decât a sta între pereţii strâmţi ai celulei individualismului şi autosuficienţei, privaţi de adevărul care generează libertatea. Şi a îndrepta degetul împotriva cuiva care a greşit nu poate să devină un alibi pentru a ascunde propriile contradicţii.

De fapt ştim că în faţa lui Dumnezeu nimeni nu se poate considera drept (cf. Rom 2,1-11). Dar nimeni nu poate trăi fără certitudinea de a găsi iertarea! Tâlharul căit, răstignit împreună cu Isus, l-a însoţit în paradis (cf. Lc 23,43). De aceea, nimeni dintre voi să nu se închidă în trecut! Desigur, istoria trecută, chiar dacă am vrea, nu poate să fie rescrisă. Însă istoria care începe astăzi, şi care priveşte la viitor, este încă de scris în întregime, cu harul lui Dumnezeu şi cu responsabilitatea voastră personală. Învăţând din greşelile din trecut, se poate deschide un nou capitol al vieţii. Să nu cădem în ispita de a crede că nu putem fi iertaţi. Orice lucru, mic sau mare, ne-ar reproşa inima, „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1In 3,20): trebuie numai să ne încredinţăm milostivirii sale.

Credinţa, chiar dacă e mică precum un grăunte de muştar, este în măsură să mute munţii (cf. Mt 17,20). De câte ori forţa credinţei a permis să se pronunţe cuvântul iertare în condiţii omeneşte imposibile! Persoane care au îndurat violenţe sau samavolnicii asupra lor însele sau asupra celor dragi ai lor sau asupra propriilor bunuri… Numai forţa lui Dumnezeu, milostivirea, poate să vindece anumite răni. Şi acolo unde la violenţă se răspunde cu iertarea, acolo şi inima celui care a greşit poate să fie învinsă de iubirea care înfrânge orice formă de rău. Şi astfel, printre victime şi printre vinovaţi Dumnezeu ridică autentici martori şi făcători de milostivire.

Astăzi o venerăm pe Fecioara Maria în această statuie care o reprezintă ca Mamă care ţine în braţe pe Isus cu un lanţ rupt, lanţul sclaviei şi al închisorii. Ea să îndrepte asupra fiecăruia dintre voi privirea sa maternă; să facă să izvorască din inima voastră forţa speranţei pentru o viaţă nouă şi demnă de a fi trăită în libertate deplină şi în slujirea faţă de aproapele.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.