Categorii

John Henry Newman: armonia diferenței

Când papa Francisc îl va canoniza mâine pe cardinalul John Henry Newman, primul britanic care proclamat sfânt de peste patruzeci de ani, va fi motiv de sărbătoare nu numai în Regatul Unit şi nu numai pentru catolici, ci şi pentru toţi aceia care îndrăgesc valorile care l-au inspirat.

În epoca în care a trăit, Newman a reprezentat viaţa spiritului împotriva forțelor care degradau demnitatea umană şi destinul uman. În epoca în care ajunge la sfințenie, exemplul este necesar mai mult ca oricând: pentru modul în care, foarte bine, a știut să apere fără a acuza, să fie în dezacord fără a fi lipsit de respect şi probabil, mai ales, pentru modul în care a știut să vadă diferențele ca locuri de întâlnire şi nu de excludere.

Într-un timp în care credinţa era pusă în discuție ca niciodată înainte de atunci, Newman, printre cei mai mari teologi din secolul al XIX-lea, a aplicat propriul intelect la una din întrebările cele mai urgente ale erei noastre: care ar trebui să fie raportul dintre credinţă şi o epocă sceptică, seculară? Angajarea sa, mai întâi cu teologia anglicană şi apoi, după convertire, cu teologia catolică, îi impresiona chiar şi pe opozanții săi prin onestitatea îndrăzneaţă, rigoarea implacabilă şi originalitatea de gândire.

Oricare ar fi credințele noastre şi oricare ar fi tradiția noastră, nu putem decât să-i fim recunoscători lui Newman pentru darurile, înrădăcinate în credinţa sa catolică, pe care le-a împărtășit cu societatea mai în general: autobiografia sa spirituală intensă şi emoționantă şi poezia sa profund simţită în Visul lui Gerontius, care pus pe muzică de Sir Edward Elgar – un alt catolic de care toţi britanicii pot să fie mândri – a dat lumii muzicii una din capodoperele sale corale cele mai durabile.

În momentul culminant din Visul lui Gerontius, sufletul, apropiindu-se de cer, percepe ceva din viziunea divină:

o mare armonie misterioasă:

Mă inundă, ca adâncul

şi solemnul sunet

Al multor ape.

Armonia cere diferență. Această idee este în însuși centrul teologiei creştine în conceptul despre Treime. În aceeași poezie Gerontius spune:

Cu fermitate eu cred şi cu sinceritate,

Că Dumnezeu este Întreit

şi că Dumnezeu este Unul.

Diferența, ca atare, nu trebuie să fie temută. Newman nu numai că a dovedit asta în teologia sa şi a ilustrat asta în poezia sa, ci a demonstrat asta şi în viaţa sa. Sub conducerea sa catolicii au devenit pe deplin parte a societății mai în general, care în acest mod s-a îmbogățit şi mai mult drept comunitate de comunităţi.

Newman s-a angajat nu numai cu Biserica, ci şi cu lumea. Deşi era totalmente dedicat Bisericii la care a ajuns trecând prin aşa de multe încercări intelectuale şi spirituale, el a demarat oricum o dezbatere deschisă între catolici şi alți creştini, netezind calea spre următoarele dialoguri ecumenice. Când în 1879 a fost ridicat la demnitatea de cardinal, a ales ca moto Cor ad cor loquitur („inima vorbește inimii”), şi conversațiile sale dincolo de diferențele confesionale, culturale, sociale şi economice, erau înrădăcinate în această prietenie intimă cu Dumnezeu.

Credinţa sa era cu adevărat catolică, deoarece cuprindea toate aspectele vieţii. Tot în acest spirit noi, catolici sau nu, putem, în tradiția Bisericii creştine în cursul secolelor, îmbrățișa perspectiva unică, înțelepciunea şi înțelegerea deosebită, pe care acest suflet singular a adus-o experienţei noastre universale. Putem scoate inspirație din scrierile sale şi din viaţa sa, deşi recunoscând că, asemenea oricărei existențe umane, era în mod inevitabil imperfectă. Newman însuși era conștient de propriile lipsuri, cum ar fi orgoliul şi faptul de a sta în defensivă, care nu erau la înălțimea idealurilor sale, dar care în fond l-au făcut numai mai recunoscător de milostivirea lui Dumnezeu.

Influența sa a fost imensă. Ca teolog, munca sa asupra dezvoltării doctrinei a arătat că înțelegerea noastră a lui Dumnezeu poate să crească în timp şi a avut impact profund asupra gânditorilor care au urmat. Fiecare creştin s-a simţit provocat şi întărit în devoțiunea sa personală de importanţa pe care el o atribuia glasului conștiinței. Persoanele din toate tradițiile care încearcă să definească şi să apere creștinismul s-au descoperit recunoscătoare pentru modul în care el a reconciliat credinţa şi rațiunea. Cei care caută divinul în ceea ce ar putea să apară ca un ambient intelectual tot mai ostil găsesc în el un aliat puternic care a susținut conştiinţa individuală împotriva unui relativism mult mai puternic.

Şi, lucru mai important decât toate în acest timp în care am asistat la prea multe atacuri grave din partea forțelor intoleranței faţă de comunităţi şi indivizi, între care mulţi catolici, din cauza credințelor lor, el este o figură care a apărat propriile convingeri în pofida dezavantajelor de a aparține unei religii pentru adepții căreia era negată participarea deplină la viaţa publică. În timpul întregului proces de emancipare catolică şi a restabilirii ierarhiei ecleziastice catolice, el a fost călăuza de care aveau nevoie poporul său, Biserica sa şi timpurile sale.

Capacitatea sa de a exprima căldură personală şi prietenie generoasă este demonstrată de corespondența sa. Sunt peste 30 de volume care adună scrisorile sale, dintre care multe, în mod semnificativ, nu sunt adresate colegilor intelectuali şi liderilor proeminenți, ci rudelor, prietenilor şi enoriașilor care căutau înțelepciunea sa.

Exemplul său a lăsat o moștenire durabilă. Ca educator, munca sa a fost profund de influentă la Oxford, Dublin precum şi în alte părţi, în timp ce tratatul său Ideea de universitate rămâne şi astăzi un text fundamental. Trudele sale, adesea uitate, în favoarea educației copiilor, dau mărturie despre angajarea sa pentru a asigura ca persoanele din toate ambientele să poată fi părtașe de oportunitățile pe care instruirea le poate oferi. Ca anglican a condus din nou acea Biserică la rădăcinile sale catolice şi drept catolic a fost gata să învețe de la tradiția anglicană, de exemplu în promovarea rolului laicilor. A dat Bisericii catolice nouă încredere când s-a restabilit într-o ţară din care odinioară fusese dezrădăcinată. Astăzi comunitatea catolică din Marea Britanie are o datorie incalculabilă faţă de munca sa neobosită, aşa cum societatea britanică are motiv să fie recunoscătoare faţă de această comunitate pentru contribuția sa incomensurabil de prețioasă la viaţa țării noastre.

Această încredere s-a exprimat în iubirea sa faţă de peisajul englez şi faţă de cultura din ţara sa natală, căreia i-a dat o contribuție atât de ilustră. În Oratoriul instituit de el la Birmingham, care acum găzduiește un muzeu dedicat amintirii sale, precum şi o comunitate de cult activă, vedem realizarea, în Anglia, a unei viziuni pe care a luat-o de la Roma, descrisă de el ca „locul cel mai minunat de pe pământ”. Aducând Congregația Oratoriului din Italia în Anglia, Newman a încercat să transmită carisma sa de educație şi slujire.

El iubea Oxfordul, cinstindu-l nu numai cu predici pasionate şi erudite, ci şi cu frumoasa biserică anglicană la Littlemore, construită după o călătorie formativă la Roma unde, căutând un ghid pentru drumul său spiritual viitor şi meditând asupra raportului său cu Biserica de Anglia şi cu catolicismul, a scris iubitul său imn Lead Kindly Light. Când în sfârşit a decis să părăsească Biserica de Anglia, ultima sa predică, cu care şi-a luat rămas bun de la Littlemore, a lăsat adunarea în lacrimi. Era intitulată The Parting of Friends.

În timp ce amintim viaţa acestui mare britanic, mare ecleziastic şi, aşa cum putem spune acum, mare sfânt, care depășește diviziunile dintre tradiții, este corect desigur să aducem mulțumire pentru prietenia care, în pofida separării, nu numai că a rezistat ci s-a şi întărit.

În imaginea armoniei divine, pe care Newman a exprimat-o în mod aşa de elocvent, putem vedea cum, în fond, când urmăm cu sinceritate şi curaj diferitele cărări la care ne cheamă conştiinţa, toate diviziunile noastre pot duce la o mai mare înțelegere şi toate drumurile noastre pot găsi o casă comună.

De Alteța Sa Regală Principele de Wales

(După L’Osservatore Romano, 13 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.