Categorii

Ioan Paul al II-lea şi drumul spre Documentul despre fraternitate

Drumul lung care a condus la Documentul despre fraternitatea umană semnat de papa Francisc şi de marele imam de la Universitatea islamică Al-Azhar, șeicul Ahmed al-Tayyeb, a produs în lumea islamică o actualizarea care a modificat practici şi tradiții vechi de secole. În lumea catolică, declarația conciliară Nostra aetate punea deja în 1965 bazele pentru semnarea Documentului de la Abu Dhabi afirmând că: „Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este adevărat și sfânt în aceste religii. Ea privește cu un respect sincer la acele moduri de a acționa și a trăi, la acele reguli și doctrine care, deși se deosebesc în multe privințe de ceea ce ea însăși crede și povățuiește, reflectă totuși adesea o rază a Adevărului care luminează pe toți oamenii”.

La rândul lor, musulmanii pot să revendice fundamentul coranic al Documentului semnat la Abu Dhabi, dat fiind că în textul lor sacru este scris: „Dialogaţi cu maniere frumoase cu oamenii Scripturii, cu excepția celor care sunt nedrepți. Spuneţi (-le): Credem în ceea ce a fost coborât asupra noastră şi în ceea ce a fost coborât asupra voastră, Dumnezeul nostru şi Dumnezeul vostru sunt acelaşi Dumnezeu şi Lui ne supunem…” (Coran al-’Ankabut, 46).

Pentru aceasta fie unii fie alţii recunosc o continuitate indiscutabilă în pasajul crucial al Documentului despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi conviețuirea comună de la Abu Dhabi: „Fiecare se bucură de libertatea de crez, de gândire, de exprimare şi de acțiune. Pluralismul şi diversităţile de religie, de culoare, de sex, de rasă şi de limbă sunt o voinţă divină înțeleaptă, cu care Dumnezeu a creat fiinţele umane. Această Înţelepciune divină este originea din care derivă dreptul la libertatea de crez şi la libertatea de a fi diferiți. Pentru aceasta se condamnă faptul de a constrânge oamenii să adere la o anumită religie sau la o anumită cultură, precum şi de a impune un stil de civilizație pe care alţii nu-l acceptă”.

Şi totuşi este imposibil să nu se vadă în semnarea Documentului ceva epocal pentru Orientul Mijlociu şi pentru societățile majoritar islamice. După secole în care, în pofida textului din Coran şi a Constituției de la Medina, atribuită lui Mahomed, societățile islamice s-au organizat în mod diform, definind „protejate” minoritățile religioase monoteiste considerate de clasa a doua, la Abu Dhabi islamul a reluat modalitatea de pune problema enunțată la Medina. Însă în mijloc a fost o practică seculară. Cu Documentul, partea musulmană recunoaște dreptul la cetățenie deplină ca fundament şi drept al tuturor, chiar şi al celor care nu cred. Așadar, după atâtea secole se revine la libertatea de conștiință („Nu există constrângere în religie”, Coran, al-Baqarah, 256), şi dacă nu se mai indică obligația de a se declara credincioşi nu mai apare imposibilă convertirea.

Acest obiectiv istoric nu putea fi obţinut cu un document, era nevoie de un proces. Şi busola cetățeniei depline a fost aleasă de Biserica catolică, practic şi concret, încă de după Conciliu. Drumul spre cetățenie se încadrează clar în cel spre recunoaşterea fraternității, aşa cum este indicat de două date: anul 1986 şi anul 1991. 1986, data marii întâlniri de la Assisi, 1991 anul următoarei alegeri citadine de a convoca un sinod extraordinar al marii Biserici universale cu privire la micul Liban.

Rugăciunea din Assisi din 1986 i-a reunit în orașul sfântului Francisc pe liderii tuturor religiilor într-un eveniment care apărea inimaginabil. Şi totuşi astăzi este extrem de important de amintit că acea imposibilitate a fost depășită într-un anumit sens la Conciliu; părintele conciliar Hélder Camara a prospectat pentru încheierea Conciliului un eveniment cu exponenți din toate religiile. Ioan Paul al II-lea a creat termenul „Spiritul de la Assisi” pentru a indica un model de dialog între religii bazat pe fraternitate.

N-au lipsit polemicile cu privire la riscul de sincretism şi profesorul Andrea Riccardi, în biografia lui Karol Wojtyła, a amintit că „un cardinal Oddi vorbește despre episod folcloric şi critică faptul că a fost dată budiștilor o biserică pentru a se ruga”. Erau anii întâlnirilor dintre Reagan şi Gorbaciov, după care au urmat dărâmarea zidului din Berlin şi anii Nouăzeci, care au adus noi pagini aspre precum şi elaborarea teoriei „ciocnirii de civilizații”. După tragicul atentat din 11 septembrie, la 24 ianuarie 2002, Ioan Paul al II-lea i-a invitat din nou pe toţi liderii religioși din Assisi, „să se roage pentru depășirea contrapozițiilor şi pentru pacea autentică. Trebuie să fim împreună, îndeosebi creştini şi musulmani, pentru a proclama în faţa lumii că religia nu poate să devină niciodată motiv de ură, de conflict şi de violență”.

Confirmarea drumului întreprins după prima întâlnirea de la Assisi a avut loc deja în anii Nouăzeci. Văzuți cu ochi medio-orientali sunt anii de după războiul libanez. De fapt, un conflict interminabil a zguduit Libanul din 1975 până în 1990, producând unele din cele mai dureroase şi fratricide pagini ai istoriei contemporane arabe. Printre multele conflicte care s-au împletit în Liban în acei cincisprezece ani a fost cel dintre musulmani şi creştini, care nu era însă realmente văzut astfel dat fiind că a fost şi un conflict între creştini.

Acest conflict a transformat orașul cel mai modern şi european din lumea arabă, Beirut, într-un Colosseum modern, încât Ioan Paul al II-lea, deja în 1991, a decis să convoace un Sinod extraordinar pentru Liban. Decizia a fost curajoasă, riscantă, ca alegerea papei de a invita delegați din toate comunitățile de credinţă libaneze: dacă problema era şi aceea de a contribui la renașterea unei comunităţi naţionale, catolicii libanezi nu puteau face asta fără a se relaționa cu ceilalți creştini, cu sunniții, cu șiiții, cu druizii şi aşa mai departe.

Când invitaţia lui Ioan Paul al II-lea a ajuns la Beirut, liderul sunnit Rafiq Hariri avea să-şi dea seama imediat de enormitatea deciziei Romei, solicitându-le liderilor religioși sunniți să răspundă, imediat şi clar. Aşa a decis să facă una dintre cele mai importante personalități ale istoriei recente a ortodoxiei, episcopul George Khodr. Relatările protagoniștilor din acele timpuri converg în a afirma că liderii religioși musulmani erau surprinși, ci şi perplecși: „Noi suntem recunoscători, dar cum putem accepta? Nu suntem creştini…”. Hariri s-a încrezut în lucrarea colaboratorului său pentru afaceri religioase, Muhammad Sammak, astăzi secretar general al Spiritual Islam Summit şi membru al oficiului de prezidență  al World Conference Religion for Peace. Între timp în Vatican continua munca pe agenda care avea să-l facă pe Ioan Paul al II-lea să rostească fraza care avea să facă un mit pentru atâția libanezi: „Libanul este un mesaj”. O ţară sfâșiată de un interminabil război civil, grație şi episcopilor care reușeau să sublinieze în lineamenta sinodale că Biserica a văzut durere pe fiii săi „ucigând, să fie uciși şi să se ucidă între ei”, devenea „mesaj” al noului drum regional de ales.

Calitatea şi forţa alegeri lui Ioan Paul al II-lea este perceptibilă şi astăzi dintr-un detaliu. Din timpurile războiului civil din Beirut se mai vorbește despre existenţa unui versant musulman al orașului, adiacent centrului, exact cum este pe cealaltă parte cel creştin. Urcând din centru spre una din cele mai importante artere se mai poate vedea ceea ce rămâne dintr-o clădire distrusă de război şi lăsată acolo ca avertisment şi amintire. Puţin după aceea, în plin versant musulman, se ajunge într-o piață unde în centru este unica statuie care în spațiul imens dintre Indonezia şi Maroc aminteşte un papă, pe Ioan Paul al II-lea.

Însă pentru a construi perspectiva comună pontiful polonez era perfect conștient că alegerea esențială era cetățenia comună şi egală. Dar cum trebuie puse bazele, din punct de vedere cultural? Prima exigență era aceea de a depăși un echivoc: cine sunt creştinii din Orientul Mijlociu? Dacă ei se percepeau cu ușurință ca discriminați, pentru musulmani erau trădători ai colonialismului european, francez şi britanic în special. În acei ani decisivi pentru a defini ordinea post-otomană unii creştini din Liban au pus umărul la această prejudecată cu mitul fenicianismului, alimentat mai ales de studioși francezi.

Pentru aceasta unii preferau să vorbească în franceză şi în narațiunea lor defineau Libanul ca o ţară non-arabă. Acest Liban „fenician” îi privea pe musulmani ca intelectualul său cel mai cunoscut, Charles Corm: „Prieten musulman, ascultă candoarea mea: eu sunt adevăratul Liban, autentic şi evlavios”. Iată pentru ce s-a stabilit ca patriarhul maronit, prin protocol, să fie primit la Paris cu onoruri rezervate unui șef de stat.

Este evident că cetățenia comună în perspectiva unei adevărate fraternități naţionale cerea o alegere mai apropiată de aceea a primului preşedinte libanez, Bishara al Khoury, făuritor al Pactului Național. Intenția este indicată în exortaţia apostolică post-sinodală O speranţă nouă pentru Liban: „Este necesar să se discearnă înainte de toate ceea ce unește libanezii într-un unic popor, în una şi aceeași fraternitate care, în Liban, se manifestă în fiecare zi în special în conviețuire”. În această perspectivă Ioan Paul al II-lea a făcut o alegere clară, făuritoare de consecințe foarte importante: „Aş vrea să insist asupra necesității pentru creştinii din Liban să mențină şi să întărească legăturile lor de solidaritate cu lumea arabă. Îi invit să ia în considerare inserarea lor în cultura arabă, la care au contribuit aşa de mult, ca o oportunitate privilegiată pentru a conduce, în armonie cu ceilalți creştini din țările arabe, un dialog autentic şi profund cu credincioşii islamiști. Trăind în una şi aceeași regiune, cunoscând în istoria lor momente de glorie şi momente de dificultate, creştinii şi musulmanii din Orientul Mijlociu sunt chemaţi să construiască împreună un viitor de conviețuire şi de colaborare, în vederea dezvoltării umane şi morale a popoarelor lor”.

Dacă această busolă a fost pe deplin confirmată şi reafirmată de Sinodul din 2010, în care Benedict al XVI-lea a indicat în mod clar cetățenia şi libertatea de conștiință drept axe fundamentale ale construcției din nou în Orientul Mijlociu, această conviețuire construită pe cetățenie este adevărata mare noutate din Documentul despre fraternitatea umană: „Conceptul de cetățenie se bazează pe egalitatea drepturilor şi obligațiilor sub a cărei umbră toţi se bucură de dreptate. Pentru aceasta este necesar să ne angajăm pentru a stabili în societățile noastre conceptul de cetățenie deplină şi să renunțăm la folosirea discriminatoare a termenului minorități, care aduce cu sine semințele faptului de a ne izolați şi ale inferiorității”. Această noutate cu adevărat epocală urmează o indicație importantă, exprimându-se semnatarii şi „în numele săracilor, al celor lipsiți, al celor nevoiași şi al celor marginalizați pe care Dumnezeu a poruncit să fie ajutați ca o obligație cerută tuturor oamenilor şi în mod deosebit fiecărui om avut şi înstărit”.

Această necesitate apare tocmai a noului mileniu, marcat de lărgirea diferenței dintre bogaţi şi săraci. Şi această exigență este foarte prezentă în importanta scrisoare apostolică Novo millennio ineunte pe care Ioan Paul al II-lea a semnat-o la 6 ianuarie 2001: „Jubileul a fost, de asemenea – și nu se putea să fie altfel -, un mare eveniment al carității. Încă din anii pregătitori, am făcut apel pentru o mai mare și mai laborioasă atenție față de problemele sărăciei care torturează încă lumea. O semnificație specială a avut-o, sub acest aspect, problema datoriei internaționale a țărilor sărace. În ce privește aceste țări, un gest de generozitate s-a aflat în însăși logica jubileului, care, în configurația sa biblică originară, era chiar timpul în care comunitatea se angaja să restabilească dreptatea și solidaritatea în raporturile dintre persoane, mergând până la a restitui bunurile materiale care le-au fost sustrase”.

De Riccardo Cristiano

(După Vatican Insider, 31 ianuarie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.