Categorii

Într-o lume sfâşiată: Unitatea Bisericii

Unitate-BisericaMai mult ca oricând, tema unităţii Bisericii ocupă astăzi o nouă importanţă. Ne-am putea totuşi întreba: cum am putea să construim această unitate când avem în faţă o lume divizată şi sfâşiată cultural, caracterizată de inegalităţi sociale înspăimântătoare, de o chestiune antropologică ce pune la îndoială fundamentele umanului şi de un război al terorii care ameninţă întreaga omenire?

Există, după părerea mea, cel puţin trei căi care duc la realizarea acestui mare obiectiv. Primul drum este cel al solidarităţii şi îşi are exprimarea concretă în viaţa zilnică a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. „Unitatea este superioară conflictului”, a scris Francisc în Evangelii gaudium. Chiar dacă multe persoane privesc la situaţiile de conflict cu indiferenţă şi apatie, uneori chiar cu indolenţă deranjantă, există un mod autentic evanghelic de a sta în faţa contrapoziţiilor: acela de a accepta, de „a suporta conflictul” şi de a încerca rezolvarea lui devenind „făcători de pace”. Toate acestea pentru un creştin sunt posibile numai dacă recunoaşte, în adâncul propriei inimi şi nu numai în cuvinte, că Cristos este unica piatră pe care a ales să-şi construiască propria viaţă.

Al doilea drum care duce la unitate este acela al vestirii Evangheliei şi are, în timpul anului sfânt, o exprimare simbolică foarte importantă : trimiterea în toată lumea, din partea Papei, a circa o mie de „misionari ai milostivirii”, provenind din fiecare continent, cu misiunea de a predica şi de a spovedi. Centralitatea dimensiunii vestirii îmbracă o funcţie dublă. În primul rând, arată lumii ce este Biserica astăzi : o realitate globală – a cărei operă cuprinde fiecare continent şi nu se limitează la naţiunile cu o evanghelizare mai veche – care se configurează, deci, ca în mod autentic în ieşire. O Biserică, în definitiv, care nu se concepe ca un castel asediat în care creştinii sunt gărzile acelei fortăreţe ci, dimpotrivă, îşi propune să fie o locuinţă primitoare care ştie să vestească, să îngrijească şi să iubească. Şi în al doilea rând, pentru că reafirmă care este cea mai mare misiune a fiecărui credincios: adică să vestească iubirea lui Cristos cu bucurie fără a o disjunge niciodată de caritate şi de milostivire. O misiune care aşadar nu priveşte niciodată la succesul lumesc sau la cucerirea puterii ci, dimpotrivă, folosind cuvintele pe care le-a folosit în urmă cu câţiva ani patriarhul Bartolomeu, îşi propune să „elibereze omul de puterea întunericului”.

În sfârşit există o a treia cale care conduce la unitate. Şi este cea decisivă a dialogului care va avea, nu întâmplător, un moment foarte important din punct de vedere istoric cu apropiata întâlnire în Cuba dintre Francisc şi Kiril, patriarh de Moscova. În 2002, cu ocazia unei vizite a lui la Perugia pentru conferirea din partea universităţii a unui doctorat honoris causa, patriarhul Kiril a adresat un salut arhiepiscopului Giuseppe Chiaretti în care a spus o frază, prezentată de cronicile epocii, care astăzi asumă o semnificaţie deosebită: „Trebuie să ne întâlnim şi dacă n-o facem cum putem contribui la unitatea «bucăţilor» acestei Biserici?”.

Acele cuvinte, recitite astăzi, dobândesc un conţinut profetic şi ne restituie cifra unei perioade a Bisericii care nu se naşte astăzi, ci îşi găseşte rădăcinile cele mai adânci direct în Conciliul al II-lea din Vatican. De fapt, cultura dialogului este centrală în orice tentativă de a construi un loc de unitate şi are în urma sa decenii de experienţe şi de întâlniri. Însă la bază există o unică mare certitudine: că stânca pe care se întemeiază totul mereu şi numai Cristos.

De Gualtiero Bassetti

(După L’Osservatore Romano, 11 februarie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.