Categorii

Interviul Sfântului Părinte Francisc acordat săptămânalului „Credere”

Papa-interviu-CrederePublicăm în continuare textul interviului pe care Papa Francisc l-a acordat săptămânalului „Credere”, revistă oficială a Jubileului Milostivirii.

Sfinte Părinte, acum când intrăm în miezul Jubileului, ne puteţi explica ce mişcare a inimii v-a determinat să scoateţi în evidenţă tocmai tema milostivirii? Ce urgenţă percepeţi, în această privinţă, în situaţia actuală a lumii şi a Bisericii?

Tema milostivirii se accentuează cu putere în viaţa Bisericii pornind de la Paul al VI-lea. Ioan Paul al II-lea a fost cel care a subliniat asta cu putere cu Dives in misericordia, canonizarea sfintei Faustina şi instituirea sărbătorii Îndurării Divine în octava Paştelui. Pe această linie, am simţit că există ca o dorinţă a Domnului de a arăta oamenilor milostivirea Sa. Deci nu mi-a venit în minte mie, ci reiau o tradiţie relativ recentă, chiar dacă a existat întotdeauna. Şi mi-am dat seama că trebuia să fac ceva şi să continui această tradiţie.

Primul meu Angelus ca Papă a fost despre milostivirea lui Dumnezeu şi cu acea ocazie am vorbit şi despre o carte despre milostivire dăruită mie de cardinalul Walter Kasper în timpul conclavului; şi în prima mea omilie ca Papă, duminică 17 martie în parohia „Sfânta Ana”, am vorbit despre milostivire. N-a fost o strategie, mi-a venit dinăuntru: Duhul Sfânt vrea ceva. Este clar că lumea de astăzi are nevoie de milostivire, are nevoie de compătimire, adică de a pătimi cu. Suntem obişnuiţi cu ştirile rele, cu ştirile crude şi cu atrocităţile cele mai mari care ofensează numele şi viaţa lui Dumnezeu. Lumea are nevoie să descopere că Dumnezeu este Tată, că există milostivire, că nu cruzimea este drumul, că nu condamnarea este drumul, pentru că Biserica însăşi uneori urmează o linie dură, cade în ispita de a urma o linie dură, în ispita de a sublinia numai normele morale, dar câţi oameni rămân în afară.

Mi-a venit în minte acea imagine a Bisericii ca un spital de campanie după bătălie; este adevărul, câţi oameni răniţi şi distruşi! Răniţii trebuie îngrijiţi, ajutaţi să se vindece, nu supuşi analizelor pentru colesterol. Cred că acesta este momentul milostivirii. Noi toţi suntem păcătoşi, toţi purtăm poveri interioare. Am simţit că Isus vrea să deschidă poarta inimii Sale, că Tatăl vrea să arate măruntaiele sale de milostivire, şi pentru aceasta ni-l trimite pe Duhul Sfânt: pentru a ne mişca şi pentru a ne zdruncina. Este anul iertării, anul reconcilierii. Pe de o parte vedem traficul de arme, producerea de arme care ucid, asasinarea de nevinovaţi în modurile cele mai crude posibile, exploatarea persoanelor, minorilor, copiilor: se realizează – să-mi fie permis termenul – sacrilegiul împotriva omenirii, pentru că omul este sacru, este imaginea Dumnezeului celui viu. Iată, Tatăl spune: „opriţi-vă şi veniţi la mine”. Asta e ceea ce eu văd în lume.

Dumneavoastră aţi spus că, asemenea tuturor credincioşilor, vă simţiţi păcătos, că aveţi nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Ce importanţă a avut milostivirea divină în drumul dumneavoastră de preot şi de episcop? Vă amintiţi în mod deosebit de un moment în care aţi simţit în manieră transparentă privirea milostivă a Domnului asupra vieţii dumneavoastră?

Sunt păcătos, mă simt păcătos, sunt sigur că sunt păcătos; sunt un păcătos la care Domnul a privit cu milostivire. Sunt, aşa cum am spus deţinuţilor în Bolivia, un om iertat. Sunt un om iertat, Dumnezeu m-a privit cu milostivire şi m-a iertat. Şi acum comit greşeli şi păcate şi mă spovedesc la fiecare cincisprezece sau douăzeci de zile. Şi dacă mă spovedesc este pentru că am nevoie să simt că milostivirea lui Dumnezeu este încă asupra mea.

Îmi amintesc – am spus-o deja de multe ori – de momentul în care Domnul m-a privit cu milostivire. Am avut mereu senzaţia că are grijă de mine într-un mod special, însă momentul cel mai semnificativ a avut loc la 21 septembrie 1953, când aveam 17 ani. Era ziua sărbătorii primăverii şi a studentului în Argentina şi aş fi petrecut-o cu ceilalţi studenţi; eu eram catolic practicant, mergeam la liturghie duminica, dar nimic mai mult… eram în Acţiunea Catolică, dar nu făceam nimic, eram doar un catolic practicant. De-a lungul drumului spre gara din Flores, am trecut pe lângă parohia pe care o frecventam şi m-am simţit împins să intru: am intrat şi am văzut venind dintr-o parte pe un preot pe care nu-l cunoşteam. În acel moment nu ştiu ce mi s-a întâmplat, dar am simţit nevoia să mă spovedesc, în primul confesional pe stânga – multă lume mergea să se roage acolo. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat, am ieşit diferit, schimbat. M-am întors acasă cu certitudinea că trebuie să mă consacru Domnului şi acest preot m-a însoţit timp de aproape un an. Era un preot din Corrientes, părintele Carlos Benito Duarte Ibarra, care trăia în Casa Clerului din Flores. Avea leucemie şi se îngrijea în spital. A murit anul următor. După înmormântare am plâns amar, m-am simţit complet pierdut, ca şi cum mă temeam că Dumnezeu m-a părăsit.

Acesta a fost momentul în care m-am lovit de milostivirea lui Dumnezeu şi este foarte legat de motoul meu episcopal: ziua de 21 septembrie este ziua sfântului Matei, şi Beda Venerabilul, vorbind despre convertirea lui Matei, spune că Isus l-a privit pe Matei „miserando atque eligendo”. Este vorba despre o expresie care nu se poate traduce, pentru că în italiană unul dintre cele două verbe nu are gerunziu, nici în spaniolă. Traducerea literală ar fi „milostivind şi alegând”, ca cum ar fi o muncă artizanală. „L-a milostivit”: aceasta este traducerea literală a textului. Când, după mulţi ani, recitând breviarul latin, am descoperit această lectură, mi-am dat seama că Domnul m-a modelat artizanal cu milostivirea Sa. De fiecare dată când veneam la Roma, pentru că locuiam pe via della Scrofa, mergeam în biserica „Sfântul Ludovic al francezilor” ca să mă rog în faţa tabloului lui Caravaggio, întocmai Chemarea sfântului Matei.

Conform Bibliei, locul în care locuieşte milostivirea lui Dumnezeu este sânul, măruntaiele materne, ale lui Dumnezeu. Care se înduioşează până acolo încât iartă păcatul. Jubileul Milostivirii poate să fie o ocazie pentru a redescoperi „maternitatea” lui Dumnezeu? Există şi un aspect mai „feminin” al Bisericii care trebuie valorizat?

Da, El însuşi afirmă asta când spune în Isaia că oare uită o mamă de copilul său, şi o mamă poate să uite… „eu în schimb nu te voi uita niciodată”. Aici se vede dimensiunea maternă a lui Dumnezeu. Nu toţi înţeleg atunci când se vorbeşte despre „maternitatea lui Dumnezeu”, nu este un limbaj popular – în sensul bun al cuvântului – pare un limbaj cam ales; de aceea prefer să folosesc duioşia, proprie unei mame, duioşia lui Dumnezeu, duioşia care se naşte din măruntaiele paterne. Dumnezeu este tată şi mamă.

Milostivirea, dacă ne referim tot la Biblie, ne face cunoscut un Dumnezeu mai „emotiv” decât cel pe care uneori ni-l imaginăm. A descoperi un Dumnezeu care se emoţionează şi se înduioşează faţă de om poate schimba şi atitudinea noastră faţă de fraţi?

A-l descoperi ne va face să avem o atitudine mai tolerantă, mai răbdătoare, mai duioasă. În 1994, în timpul Sinodului, într-o reuniune a grupurilor, am spus că trebuia să se instaureze revoluţia duioşia, şi un părinte sinodal – un om bun, pe care eu îl respect şi pe care îl iubesc – deja foarte bătrân, mi-a spus că nu se potrivea să se folosească acest limbaj şi mi-a dat explicaţii raţionale, ca om inteligent, dar eu continui să spun că astăzi revoluţia este cea a duioşiei pentru că de aici derivă dreptatea şi tot restul. Dacă un întreprinzător primeşte un angajat din septembrie până în iulie, i-am spus, nu face lucrul corect pentru ca să îl concediază pentru vacanţă în iulie pentru a primi din nou cu un nou contract din septembrie până îi iulie, şi în acest mod muncitorul nu are drept la indemnizaţie, nici la pensie, nici la asigurare socială. Nu are drept la nimic. Întreprinzătorul nu arată duioşie, ci îl tratează pe angajat ca pe un obiect – ca să dau un exemplu unde nu există duioşie. Dacă ne punem în pielea acelei persoane, în loc de a gândi la propriile buzunare pentru câţiva bani în plus, atunci lucrurile se schimbă. Revoluţia duioşiei este ceea ce astăzi trebuie să cultivăm ca rod al acestui an al milostivirii: duioşia lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi trebuie să spună: „sunt un nenorocit, dar Dumnezeu mă iubeşte aşa; aşadar, şi eu trebuie să-i iubesc pe ceilalţi în acelaşi mod”.

Este vestitul „discurs adresat lunii” al papei Ioan al XXIII-lea, când, într-o seară, i-a salutat pe credincioşi spunând: „Daţi o mângâiere copiilor voştri”. Acea imagine a devenit o icoană a Bisericii duioşiei. În ce mod tema milostivirii va putea ajuta comunităţile noastre să se convertească şi să se reînnoiască?

Când văd bolnavii, bătrânii, îmi vine în mod spontan mângâierea… Mângâierea este un gest care poate să fie interpretat ambiguu, dar este primul gest pe care-l fac mama şi tata cu copilul abia născut, gestul acelui „te iubesc”, „vrea ca tu să mergi înainte”.

Ne puteţi anticipa un gest pe care intenţionaţi să-l faceţi în timpul Jubileului pentru a mărturisi milostivirea lui Dumnezeu?

Vor fi atâtea gesturi care se vor face, dar într-o zi de vineri din fiecare lună voi face un gest diferit.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.