Categorii

Interviul Papei Francisc acordat ziarului Avvenire

papa-interviu„Biserica nu este o echipă de fotbal care caută suporteri”. Aşa răspunde Papa Francisc la o întrebare a lui Stefania Falasca, editorialistă de la Avvenire, în interviul lung şi articulat pe care i l-a acordat în ajunul încheierii Jubileului extraordinar al milostivirii, foarte centrat pe ecumenism. Textul integral este disponibil în ediţia tipărită a cotidianului catolic italian. Printre răspunsuri, şi unul în care Bergoglio leagă anumite „replici” la exortaţia post-sinodală Amoris laetitia de receptarea obositoare şi încă neterminată a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican. Cum se ştie, este din aceste zile publicarea unei scrisori a patru cardinali adresate Papei care conţine „dubia” cu privire la documentul dedicat familiei.

Amoris laetitia şi „legalismul”

„Biserica există numai ca instrument pentru a comunica oamenilor planul milostiv al lui Dumnezeu. La Conciliu, Biserica a simţit responsabilitatea de a fi în lume ca semn viu al iubirii Tatălui. Cu Lumen gentium a mers înapoi la izvoarele naturii sale, la Evanghelie. Asta mută axa concepţiei creştine de la un anumit legalism, care poate să fie ideologic, la Persoana lui Dumnezeu care s-a făcut milostivire în întruparea Fiului. Unii – gândiţi-vă la anumite replici la Amoris laetitia – continuă să nu înţeleagă, ori alb ori negru, chiar dacă în fluxul vieţii trebuie să se discearnă. Conciliul ne-a spus asta, însă istoricii spun că un Conciliu, pentru a fi absorbit bine de corpul Bisericii, are nevoie de un secol… Suntem la jumătate”.

Un An Sfânt fără „mari gesturi”

„Cine descoperă că este foarte iubit începe să iasă din singurătatea rea, din separarea care duce la ură faţă de alţii şi faţă de sine. Sper că atâtea persoane au descoperit că sunt foarte iubite de Isus şi s-au lăsat îmbrăţişate de El. Milostivirea este numele lui Dumnezeu şi este şi slăbiciunea sa, punctul său slab. Milostivirea sa îl duce mereu la iertare, la uitarea păcatelor noastre. Mie îmi  place să cred că Atotputernicul are o memorie rea. Odată ce te iartă, uită. Pentru că este fericit să ierte. Pentru mine asta ajunge (…). Isus nu cere gesturi mari, ci numai abandonarea şi recunoştinţa. Sfânta Tereza de Lisieux, care este învăţătoare a Bisericii, în «calea mică» spre Dumnezeu indică abandonarea copilului, care adoarme fără rezerve în braţele tatălui său şi aminteşte că nu poate să rămână închisă în adânc caritatea. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt două iubiri inseparabile”.

Pentru Jubileu „n-am făcut un plan”

„N-am făcut un plan. Am făcut pur şi simplu ceea ce mă inspira Duhul Sfânt. Lucrurile au venit. M-am lăsat purtat de Duhul. Era vorba numai de a fi docili faţă de Duhul Sfânt, de a-l lăsa pe El să facă. Biserica este Evanghelia, este lucrarea lui Isus Cristos. Nu este un drum de idei, un instrument pentru a le afirma. Şi în Biserică lucrurile intră în timp când timpul este matur, când se oferă”.

Accelerarea întâlnirilor ecumenice

„Este drumul de la Conciliu care merge înainte, se intensifică. Dar este drumul, nu sunt eu. Acest drum este drumul Bisericii. Eu am întâlnit primaţii şi responsabilii, este adevărat, dar şi ceilalţi predecesori ai mei au făcut întâlnirile lor cu aceşti sau alţi responsabili. N-am dat nicio accelerare. În măsura în care mergem înainte drumul pare să meargă mai rapid, este acel motus in fine velocior, pentru a spune conform acelui proces exprimat în fizica aristotelică”.

Bomboanele patriarhului Bartolomeu

„La Lesbo, în timp ce-i salutam pe toţi, era un copil spre care mă aplecasem. Însă pe copil nu-l interesam eu, privea în spatele meu. Mă întorc şi văd de ce: Bartolomeu avea buzunarele pline de bomboane şi le dădea copiilor, complet bucuros. Acesta este Bartolomeu, un capabil să ducă înainte printre atâtea dificultăţi marele conciliu ortodox, să vorbească despre teologie la nivel înalt şi să stea pur şi simplu cu copiii. Când venea la Roma ocupa la Sfânta Marta camera în care stau eu acum. Singurul reproş pe care mi l-a făcut este că a trebuit s-o schimbe”.

Acuza de „protestantizare” a Bisericii (după călătoria la Lund)

„Nu-mi ia somnul. Eu continui pe drumul celui care m-a precedat, urmez Conciliul. Cât priveşte opiniile, trebuie mereu să se distingă spiritul cu care sunt spuse. Când nu există un spirit rău, ajută chiar la mers. Alteori se vede imediat că criticile iau de aici şi de acolo pentru a justifica o poziţie deja asumată, nu sunt oneste, sunt făcute cu spirit rău pentru a instiga diviziunea. Se vede imediat că anumite rigorisme se nasc dintr-o lipsă, din voinţa de a ascunde într-o armură propria insatisfacţie tristă. Dacă te uiţi la filmul «Prânzul lui Babette» există acest comportament rigid”.

Ecumenismul practic şi disputele teologice

„Nu e vorba de a pune deoparte ceva. A-i sluji pe săraci înseamnă a-l sluji pe Cristos, pentru că săracii sunt carnea lui Cristos. Şi dacă-i slujim pe săraci împreună, înseamnă că noi creştini suntem uniţi în atingerea rănilor lui Cristos. Mă gândesc la munca pe care după întâlnirea de la Lund pot s-o facă împreună Caritas şi organizaţiile caritative luterane. Nu este o instituţie, este un drum. În schimb anumite moduri de a contrapune „lucrurile de doctrină” la „lucrurile de caritate pastorală” nu sunt după Evanghelie şi creează confuzie”.

Unitatea dintre creştini este un drum

„Unitatea nu se face pentru că ne punem de acord între noi ci pentru că mergem urmându-l pe Isus. Şi mergând, prin opera Celui pe care-l urmăm, putem să ne descoperim uniţi. Înseamnă a merge în urma lui Cristos care uneşte. A ne converti înseamnă a lăsa ca Domnul să trăiască şi să lucreze în noi. Astfel descoperim că suntem uniţi şi în misiunea noastră comună de a vesti Evanghelia. Mergând şi lucrând împreună, ne dăm seama că suntem deja uniţi în numele Domnului şi că unitatea n-o creăm noi. Ne dăm seama că Duhul este cel care stimulează şi ne duce înainte. Dacă tu eşti docil faţă de Duh, El îţi va spune pasul pe care-l poţi face, restul face El. Nu se poate merge în urma lui Cristos dacă nu te duce, dacă nu te stimulează Duhul cu forţa sa. Pentru aceasta Duhul este artizanul unităţii dintre creştini. Iată pentru ce spun că unitatea se face pe drum, pentru că unitatea este un har care trebuie cerut, şi pentru ce repet că orice prozelitism între creştini este păcătos. Biserica nu creşte niciodată prin prozelitism ci «prin atracţie», cum a scris Benedict al XVI-lea. Deci prozelitismul între creştini este în el însuşi un păcat grav deoarece contrazice însăşi dinamica de cum se devine şi se rămâne creştini. Biserica nu este o echipă de fotbal care caută suporteri”.

Cheia ecumenismului

„A face procese în loc de a ocupa spaţii este cheia şi a drumului ecumenic. În acest moment istoric unitatea se face pe trei străzi: a merge împreună cu faptele de caritate, a ne ruga împreună şi apoi a recunoaşte confesiunea comună aşa cum se exprimă în martiriul comun primit în numele lui Cristos, în ecumenismul sângelui. Acolo se vede că însuşi Duşmanul recunoaşte unitatea noastră, unitatea celor botezaţi. Duşmanul, în asta, nu greşeşte. Şi toate aceste sunt exprimări de unitate vizibilă. A ne ruga împreună este vizibil. A face fapte de caritate împreună este vizibil. Martiriul împărtăşit în numele lui Cristos este vizibil”.

„Cancerul” în Biserică

„Continui să cred că este cancer în Biserică faptul de a-şi da glorie unul altuia. Dacă unul nu ştie cine este Isus, sau nu l-a întâlnit niciodată, poate să-l întâlnească mereu; dar dacă unul stă în Biserică şi se mişcă în ea pentru că tocmai în cadrul Bisericii cultivă şi alimentează foamea sa de dominaţie şi afirmare de sine, are o boală spirituală, crede că Biserica este o realitate umană autosuficientă unde totul se mişcă după logici de ambiţie şi putere. În reacţia lui Luther era şi asta: refuzarea unei imagini de Biserică drept o organizaţie care putea să meargă înainte făcând abstracţie de harul Domnului, sau considerând-o ca o posesie sigură, garantată a priori. Şi această tentaţie de a construi o Biserică autoreferenţială, care duce la contrapoziţie şi apoi la diviziune, revine mereu”.

Ortodocşii şi unitatea din primul mileniu

„Trebuie să privim la primul mileniu, mereu poate să ne inspire. Nu e vorba de a ne întoarce înapoi în manieră mecanică, nu înseamnă pur şi simplu a da «în marşarier»: acolo sunt comori valabile şi astăzi (…). Părinţilor Bisericii din primele secole le era clar că Biserica trăieşte clipă de clipă din harul lui Cristos. Pentru aceasta – am spus asta deja altă dată – spuneam că Biserica nu are lumină proprie şi o numeau «mysterium lunae», misterul lunii. Pentru că Biserica dă lumină dar nu străluceşte din lumina proprie. Şi când Biserica, în loc să-l privească pe Cristos, se priveşte prea mult pe ea însăşi vin şi diviziunile. Este ceea ce s-a întâmplat după primul mileniu. A-l privi pe Cristos ne eliberează de acest obicei, precum şi de tentaţia triumfalismului şi a rigorismului. Şi ne face să mergem împreună pe drumul docilităţii faţă de Duhul Sfânt, care ne duce la unitate”.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 18 noiembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.