Categorii

Interviu luat Papei Francisc despre călătoria în Suedia

pope-franics-lwfÎn timpul unei întâlniri a directorilor revistelor culturale europene ale Societăţii lui Isus, la jumătatea lui iunie, i-am exprimat părintelui Antonio Spadaro, director al La Civiltà Cattolica, o dorinţă pe care o aveam în inimă de mult timp: să-l intervievez pe Papa Francisc în ajunul călătoriei sale apostolice în Suedia, la 31 octombrie 2016, pentru a participa la comemorarea ecumenică a celor 500 de ani ai Reformei luterane. Mă gândeam că un interviu ar fi cel mai bun mod pentru a pregăti ţara pentru mesajul pe care Pontiful îl va adresa oamenilor în timpul vizitei sale. Ca director al revistei culturale a iezuiţilor suedezi Signum, m-am gândit că acest obiectiv intra pe deplin în misiunea noastră.

Ecumenismul – precum şi dialogul dintre religii şi chiar cu necredincioşii – se află mult la inima Papei. A făcut să se înţeleagă asta în multe moduri. Dar mai ales el însuşi este un om de reconciliere. Francisc este profund convins că oamenii trebuie să depăşească bariere şi ţarcuri, de orice gen ar fi ele. Crede în ceea ce defineşte „cultura întâlnirii”. Şi asta pentru ca toţi să poată coopera la binele comun al omenirii. Voiam ca această viziune a lui Francisc să poată atinge mintea şi inima multora înainte de sosirea Papei în Suedia: interviul ar fi fost cel mai bun mod pentru a obţine acest obiectiv. Acest lucru l-am spus părintelui Spadaro, cu care am continuat reflecţia până în august, când împreună am ajuns la concluzia că într-adevăr era oportun să prezentăm Pontifului aceasta cerere în aşa fel încât să poată decide dacă să-l realizăm sau nu. Papa a luat timp pentru a reflecta asupra oportunităţii sale. La sfârşit răspunsul a fost pozitiv şi ne-a dat o întâlnire la „Sfânta Marta”, sâmbătă 24 septembrie, după amiază.

Era o zi într-adevăr plăcută prin temperatură şi prin luminozitatea cerului. Trecând prin traficul din Roma în maşină cu părintele Spadaro, mă simţeam neliniştit, dar mulţumit. Am ajuns la „Sfânta Marta” cu 15 minute înainte de ora prevăzută. Ne gândeam să aşteptăm şi în schimb am fost imediat invitaţi să urcăm la etajul unde Papa are camera sa. Când liftul s-a deschis, am văzut un soldat din garda elveţiană care ne-a salutat cu respect. Auzeam glasul Papei vorbind cordial cu alte persoane în limbă spaniolă, dar nu-l vedeam. La un moment dat a apărut cu două persoane, dialogând cu amabilitate. M-a salutat pe mine şi pe părintele Spadaro cu un zâmbet, indicându-ne să intrăm în camera sa: el avea să vină imediat.

Am rămas uimit de această simplă şi caldă familiaritate în primire. Ni s-a spus la intrare că Papa a avut o zi fără odihnă şi, deci, credeam că era obosit la sfârşitul zilei. În schimb m-a uimit mult văzându-l aşa de plin de energie şi relaxat.

Papa a intrat în camera sa şi ne-a invitat să ne aşezăm unde preferăm. Eu m-am aşezat într-un fotoliu, şi tot aşa şi părintele Spadaro s-a aşezat în faţa mea. Papa s-a aşezat pe divanul din mijlocul celor două fotolii. Am voit să mă prezint în italiana mea săracă, dar suficientă pentru a înţelege şi pentru a dialoga cu simplitate. După câteva glume ale Papei am pornit reportofoanele şi am început conversaţia. Părintele Spadaro a tradus din engleză câteva întrebări pe care voiam să le adresez Papei şi pe care le pregătisem, dar apoi conversaţia dintre noi trei a decurs în mod natural, într-o atmosferă prietenească şi fără distanţe artificiale. Mai ales a fost sinceră şi directă, fără ocolişuri şi fără acea atmosferă tipică a întâlnirilor cu mari lideri sau persoane de vază. Nu am nicio îndoială cu privire la faptul că Papei Francisc îi place conversaţia, să comunice cu alţii. Uneori îşi ia timp pentru a reflecta înainte de a răspunde, şi răspunsurile sale transmit mereu un sentiment de implicare serioasă, dar nu apăsătoare sau tristă. Dimpotrivă, în timpul vizitei noastre a dat de mai multe ori semne ale umorismului său.

Sfinte Părinte, la 31 octombrie dumneavoastră veţi vizita Lund şi Malmö pentru a participa la Comemorarea ecumenică a celor 500 de ani ai Reformei, organizată de Federaţia Luterană Mondială şi de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Care sunt speranţele şi aşteptările dumneavoastră pentru acest eveniment istoric?

Mie îmi vine să spun un singur cuvânt: să mă apropii. Speranţa mea şi aşteptarea mea sunt acelea de a mă apropia mai mult de fraţii mei şi de surorile mele. Apropierea face bine tuturor. În schimb distanţa ne face să ne îmbolnăvim. Când ne îndepărtăm, ne închidem în noi înşine şi devenim monade, incapabili să ne întâlnim. Ne lăsăm cuprinşi de frici. Trebuie să învăţăm să ne transcendem pentru a-i întâlni pe ceilalţi. Dacă nu facem asta, şi noi creştinii ne îmbolnăvim de diviziune. Aşteptarea mea este aceea de a reuşi să fac un pas de apropiere, să fiu mai aproape de fraţii mei şi de surorile mele care trăiesc în Suedia.

În Argentina luteranii compun o comunitate destul de restrânsă. Dumneavoastră aţi avut ocazia să aveţi contacte directe cu ei în trecut?

Da, destul de mult. Îmi amintesc prima dată când am mers într-o biserică luterană: a fost chiar în sediul lor principal din Argentina, în calle Esmeralda, la Buenos Aires. Aveam 17 ani. Îmi amintesc bine ziua aceea. Se căsătorea un coleg de muncă, Axel Bachmann. El era unchiul teologei luterane Mercedes García Bachmann. Şi mama lui Mercedes, Ingrid, lucra în laboratorul în care lucram eu. Aceea era prima dată când asistam la o celebrare luterană. A doua oară a fost o experienţă mai puternică. Noi iezuiţii avem Facultatea de Teologie la San Miguel, unde eu predam. Acolo aproape, la mai puţin de 10 km, era Facultatea de Teologie luterană. Rectorul era un ungur, Leskó Béla, cu adevărat un om bun. Cu el aveam raporturi foarte cordiale. Eu eram profesor şi aveam catedra de teologie spirituală. L-am invitat pe profesorul de teologie spirituală din acea facultate, un suedez, Anders Ruuth, să ţină împreună cu mine ore de spiritualitate. Îmi amintesc că acela era un moment cu adevărat dificil pentru sufletul meu. Eu am avut multă încredere în el şi mi-am deschis inima. El m-a ajutat mult în acel moment. Apoi a fost trimis în Brazilia – cunoştea bine şi portugheza – şi după aceea s-a întors în Suedia. Acolo a publicat teza sa de abilitare despre „Biserica universală a Împărăţiei lui Dumnezeu”, care apăruse în Brazilia la sfârşitul anilor Şaptezeci. Era o teză critică. O scrisese în suedeză, dar avea un capitol în engleză. Mi-a trimis-o şi eu am citit acel capitol în engleză: era o bijuterie. Apoi a trecut timp… Între timp am devenit episcop auxiliar de Buenos Aires. Într-o zi a venit să mă viziteze în episcopie arhiepiscopul primat de atunci de Uppsala. Cardinalul Quarracino nu era. El m-a invitat la Liturghia lor în calle Azopardo, în Iglesia Nórdica din Buenos Aires, care înainte era numită „Biserica suedeză”. Lui i-am vorbit despre Anders Ruuth, care apoi a mai venit încă o dată în Argentina pentru a celebra o căsătorie. Cu acea ocazie ne-am revăzut, dar a fost ultima dată: unul dintre cei doi fii ai săi, muzicianul – celălalt era medic – într-o zi m-a sunat ca să-mi spună că a murit.

Un alt capitol din raporturile mele cu luteranii se referă la Biserica din Danemarca. Am avut un raport frumos cu pastorul de atunci, Albert Andersen, care acum este în Statele Unite. El m-a invitat de două ori să fac o predică. Prima oară era într-un context liturgic. Cu acea ocazie a fost foarte delicat: pentru a evita să creeze jenă cu privire la participarea la împărtăşanie, în ziua aceea nu a celebrat Liturghia, ci un botez. Îmi amintesc că am avut cu el o discuţie foarte puternică la distanţă, când el era deja în Statele Unite. Pastorul mi-a reproşat mult din cauza a ceea ce spusesem cu privire la o lege care se referea la probleme religioase din Argentina. Dar trebuie să spun că mi-a reproşat cu onestitate şi sinceritate, ca un adevărat prieten. Când s-a întors la Buenos Aires, am mers ca să-i cer scuze pentru că de fapt modul în care mă exprimasem în acel caz a fost un pic ofensator. Apoi am avut şi o mare apropiere cu pastorul David Calvo, argentinian, de la Iglesia Evangelica Luterana Unida. Şi el era o persoană bună.

În afară de asta, îmi amintesc că pentru „Ziua Bibliei”, care la Buenos Aires se celebra la sfârşitul lui septembrie, m-am întors în prima biserică în care fusesem când eram tânăr, în calle Esmeralda. Şi acolo am întâlnit-o pe Mercedes García Bachmann. Am avut o conversaţie. Aceea a fost ultima întâlnire instituţională pe care am avut-o cu luteranii când eram arhiepiscop de Buenos Aires. În schimb am continuat după aceea să am raporturi cu prieteni luterani la nivel personal. Însă omul care a făcut atât de mult bine vieţii mele a fost Anders Ruuth: eu mă gândesc cu atâta afect şi recunoştinţă. Când a venit să mă viziteze aici arhiepiscopesa primat al Bisericii din Suedia, am făcut o referinţă la acea prietenie dintre noi doi. Îmi amintesc bine când arhiepiscopesa Antje Jackelén a venit aici în Vatican în mai 2015 în vizită oficială: a făcut un discurs foarte frumos. Am întâlnit-o după aceea şi cu ocazia canonizării lui Maria Elisabeth Hesselblad. Atunci am putut să-l salut şi pe soţul ei: sunt persoane cu adevărat amabile. Apoi ca papă am mers să predic în Biserica luterană din Roma. M-au uimit mult întrebările care mi-au fost adresate atunci: aceea a copilului şi aceea a unei doamne despre intercomuniune. Întrebări frumoase şi profunde. Şi pastorul acelei biserici chiar este bun!

În dialogurile ecumenice diferitele comunităţi ar trebui să încerce să se îmbogăţească reciproc cu ceea ce este mai bun din tradiţiile lor. Ce ar putea învăţa Biserica catolică de la tradiţia luterană?

Îmi vin în minte două cuvinte: «reformă» şi «Scriptură». Încerc să explic. Primul este cuvântul «reformă». La început gestul lui Luter era unul de reformă într-un moment dificil pentru Biserică. Luter voia să pună un remediu unei situaţii complexe. Apoi acest gest – şi din cauza situaţiilor politice, să ne gândim şi la acel cuius regio eius religio – a devenit o «stare» de separare şi nu un «proces» de reformă a întregii Biserici, care în schimb este fundamental, pentru că Biserica este semper reformanda. Al doilea cuvânt este «Scriptură», Cuvântul lui Dumnezeu. Luter a făcut un mare pas pentru a pune Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile poporului. Reforma şi Scriptura sunt cele două lucruri fundamentale pe care le putem aprofunda privind la tradiţia luterană. Îmi vin în minte acum Congregaţiile Generale înainte de conclav şi cât de mult cererea unei reforme a fost vie şi prezentă în discuţiile noastre.

Numai o dată înainte de dumneavoastră un papă a vizitat Suedia, Ioan Paul al II-lea în 1989. Acela era un timp de entuziasm ecumenic şi de profundă dorinţă de unitate între catolici şi luterani. De atunci mişcarea ecumenică pare să fi pierdut din vigoare şi au apărut noi obstacole. Cum ar trebui să fie gestionate aceste obstacole? Care sunt, după părerea dumneavoastră, cele mai bune mijloace pentru a promova unitatea creştinilor?

În mod clar revine teologilor să continue să dialogheze şi să studieze problemele: cu privire la asta nu este nicio îndoială. Dialogul teologic trebuie să continue, pentru că este un drum de parcurs. Mă gândesc la rezultatele care au fost obţinute pe acest drum cu marele document ecumenic despre justificare: a fost un mare pas înainte. Desigur, după acest pas îmi imaginez că nu va fi uşor de mers înainte din cauza diferitelor capacităţi de a înţelege unele chestiuni teologice. L-am întrebat pe patriarhul Bartolomeu dacă era adevărat ceea ce se povesteşte despre patriarhul Atenagora, şi anume că i-ar fi spus lui Paul al VI-lea: „Să mergem înainte noi şi să-i punem pe teologi să discute între ei pe o insulă”. Mi-a spus că este o glumă adevărată. Dar da, trebuie să se continue dialogul teologic, chiar dacă nu va fi uşor.

Personal mai cred că trebuie să se mute entuziasmul spre rugăciunea comună şi faptele de milostivire, adică munca făcută împreună în ajutorarea celor bolnavi, a celor săraci, a celor închişi. A face împreună ceva este o formă înaltă şi eficace de dialog. Mă gândesc şi la educaţie. Este important a lucra împreună şi nu în mod sectar. Un criteriu ar trebui să-l avem foarte clar în orice caz: a face prozelitism în domeniul eclezial este păcat. Benedict al XVI-lea ne-a spus că Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie. Prozelitismul este o atitudine păcătoasă. Ar fi ca şi cum s-ar transforma Biserica într-o organizaţie. A vorbi, a ne ruga, a lucra împreună: acesta este drumul pe care trebuie să mergem. Vezi, în unitate cel care nu greşeşte niciodată este duşmanul, diavolul. Când creştinii sunt persecutaţi şi ucişi, este pentru că sunt creştini şi nu pentru că sunt luterani, calvinişti, anglicani, catolici sau ortodocşi. Există un ecumenism al sângelui.

Îmi amintesc de un episod pe care l-am trăit cu parohul din parohia Sankt Joseph la Wandsbek, Hamburg. El ducea înainte cauza martirilor ghilotinaţi de Hitler pentru că predau catehismul. Au fost ghilotinaţi unul după altul. După primii doi, care erau catolici, a fost ucis un pastor luteran condamnat pentru acelaşi motiv. Sângele celor trei s-a amestecat. Parohul mi-a spus că era imposibil pentru el să continue cauza de beatificare a celor doi catolici fără a-l insera pe luteran: sângele lor se amestecase! Dar îmi amintesc şi de omilia lui Paul al VI-lea în Uganda, în 1964, care menţiona împreună, uniţi, pe martirii catolici şi anglicani. Am avut acest gând când am vizitat şi eu pământul din Uganda. Asta se întâmplă şi în zilele noastre: ortodocşii, martirii copţi ucişi în Libia… Este ecumenismul sângelui. Deci: a ne ruga împreună, a lucra împreună şi a înţelege ecumenismul sângelui.

Unul dintre motivele cele mai mari de nelinişte din timpul nostru este răspândirea terorismului îmbrăcat în termeni religioşi. Întâlnirea de la Assisi a pus accentul şi pe importanţa dialogului interreligios. Cum aţi trăit-o?

Erau toate religiile care au contact cu „Sfântul Egidiu”. Am întâlnit pe cei pe care „Sfântul Egidiu” i-a contactat: n-am ales eu pe cine să întâlnesc. Dar erau atâţia, iar întâlnirea a fost foarte respectuoasă şi fără sincretism. Toţi împreună am vorbit despre pace şi am cerut pacea. Am spus împreună cuvinte puternice pentru pace, pe care religiile o vor cu adevărat. Nu se poate face războiul în numele religiei, al lui Dumnezeu: este o blasfemie, este satanic. Astăzi am primit circa 400 de persoane care erau la Nisa şi am salutat victimele, răniţii, oameni care au pierdut soţii sau soţi sau copii. Acel nesăbuit care a comis acel măcel a făcut-o crezând că o face în numele lui Dumnezeu. Sărmanul om, era un dezechilibrat! Cu caritate putem spune că era un dezechilibrat care a încercat să folosească o justificare în numele lui Dumnezeu. Pentru aceasta întâlnirea din Assisi este foarte importantă.

Dar dumneavoastră aţi vorbit recent şi despre o altă formă de terorism, cel al bârfelor. În ce sens şi cum se reuşeşte învingerea lui?

Da, există un terorism intern şi subteran care este un viciu greu de extirpat. Descriu viciul murmurărilor şi al bârfelor ca o formă de terorism: este o formă de violenţă profundă pe care toţi o avem la dispoziţie în suflet şi care cere o convertire profundă. Problema acestui terorism este că toţi putem să-l punem în act. Fiecare persoană este capabilă să devină teroristă chiar folosind pur şi simplu limba. Nu vorbesc despre certuri care se fac deschis, ca războaiele. Vorbesc despre un terorism secret, ascuns, care se face aruncând cuvinte ca «bombe» şi care face foarte rău. Rădăcina acestui terorism este în păcatul strămoşesc şi este o formă de criminalitate. Este un mod pentru a câştiga spaţiu pentru sine distrugându-l pe celălalt. Aşadar, este necesară o profundă convertire a inimii pentru a învinge această tentaţie şi trebuie să ne examinăm mult cu privire la acest punct. Sabia ucide atâtea persoane, dar ucide mai multe limba, spune apostolul Iacob în capitolul al treilea din Scrisoarea sa. Limba este un mădular mic, dar poate să dezvolte un foc de rău şi să incendieze toată viaţa noastră. Limba se poate umple de otravă mortală. Acest terorism este greu de potolit.

Religia poate să fie o binecuvântare, dar şi un blestem. Mass-media prezintă adesea ştiri despre conflicte dintre grupuri religioase în lume. Unii afirmă că lumea ar fi mai paşnică dacă religia n-ar exista. Ce răspundeţi la această critică?

Idolatriile care sunt la baza unei religii, nu religia! Există idolatrii legate de religie: idolatria banilor, a duşmăniilor, a spaţiului superior timpului, lăcomia teritorialităţii spaţiului. Există o idolatri a cuceririi spaţiului, a dominării, care atacă religiile ca un virus malign. Şi idolatria este o prefăcătorie de religie, este o religiozitate greşită. Eu o numesc «o transcendenţă imanentă», adică o contradicţie. În schimb religiile adevărate sunt dezvoltarea capacităţii pe care o are omul de a se transcende spre absolut. Fenomenul religios este transcendent şi are de-a face cu adevărul, frumuseţea, bunătatea şi unitatea. Dacă nu există această deschidere, nu există transcendenţă, nu există adevărată religie, există idolatrie. Aşadar deschiderea la transcendenţă nu poate în niciun fel să fie cauză de terorism, pentru că această deschidere este mereu unită cu căutarea adevărului, a frumuseţii, a bunătăţii şi a unităţii.

Dumneavoastră aţi vorbit în termeni foarte clari despre situaţia teribilă a creştinilor în unele zone din Orientul Mijlociu. Mai există speranţă pentru o dezvoltare mai paşnică şi umană pentru creştinii din acea zonă?

Cred că Domnul nu-l va lăsa pe poporul său în voia sorţii, nu-l va abandona. Când citim despre încercările dure ale poporului lui Israel în Biblie sau comemorăm încercările martirilor, constatăm că Domnul a venit mereu în ajutorul poporului său. Ne amintim în Vechiul Testament de uciderea celor şapte fii cu mama lor în Cartea Macabeilor. Sau martiriul lui Eleazar. Desigur martiriul este una dintre formele vieţii creştine. Ne amintim de sfântul Policarp şi de scrisoarea sa către Biserica din Smirna care ne dă relatarea circumstanţelor arestării sale şi ale morţii sale. Da, în acest moment Orientul Mijlociu este pământ de martiri. Putem vorbi fără îndoială despre o Sirie martiră şi martirizată. Vreau să citez o amintire personală care mi-a rămas în inimă: la Lesbo am întâlnit un tată cu doi copii. El mi-a spus că era foarte îndrăgostit de soţia sa. El este musulman şi ea era creştină. Când au venit teroriştii, au voit ca ea să-şi scoată cruce de la gât, dar ea n-a voit şi ei au înjunghiată în faţa soţului său şi a copiilor săi. Şi el continua să-mi spună: «Eu o iubesc aşa de mult, o iubesc aşa de mult». Da, ea este o martiră. Dar creştinul ştie că există speranţă. Sângele martirilor este sămânţa creştinilor: ştim asta din totdeauna.

Dumneavoastră sunteţi primul papă neeuropean de peste 1.200 de ani şi adesea aţi scos în evidenţă viaţa Bisericii în regiuni considerate „periferice” din lume. După părerea dumneavoastră, Biserica catolică unde va avea comunităţile sale mai vii în următorii 20 de ani? Şi în ce mod Bisericile din Europa vor putea contribui la catolicismul din viitor?

Aceasta este o întrebare legată de spaţiu, de geografie. Eu am alergie ca să vorbesc despre spaţii, dar spun mereu că din periferii se văd lucrurile mai bine decât din centru. Vivacitatea comunităţilor ecleziale nu depinde de spaţiu, de geografie, ci de spirit. Este adevărat că Bisericile tinere au un spirit mai proaspăt şi, pe de altă parte, există Biserici îmbătrânite, Biserici un pic adormite, care par să fie interesate numai să păstreze spaţiul lor. În aceste cazuri nu spun că lipseşte spiritul: există, da, dar este închis într-o structură, într-un mod rigid, temător că pierde spaţiu. În Bisericile din unele ţări se vede tocmai că lipseşte prospeţimea. În acest sens prospeţimea periferiilor dă mai mult loc spiritului. Trebuie evitate efectele unei îmbătrâniri rele a Bisericilor. Face bine să se recitească al treilea capitol din profetul Ioel, acolo unde spune că bătrânii vor avea vise şi că tinerii vor avea viziuni. În visele bătrânilor există posibilitatea că tinerii noştri să aibă noi viziuni, să aibă din nou un viitor. În schimb Bisericile uneori sunt închise în programe, în programări. O admit: ştiu că sunt necesare, dar eu cu greu îmi pun multă speranţă în organigrame. Spiritul este gata să ne împingă, ca să mergem înainte. Şi spiritul se află în capacitatea de a visa şi în capacitatea de a profeţi. Aceasta este pentru mine o provocare pentru toată Biserica. Şi unirea dintre bătrâni şi tineri este pentru mine provocarea momentului pentru Biserică, provocarea pentru capacitatea sa de prospeţime. Pentru aceasta la Cracovia, în timpul Zilei Mondiale a Tineretului, am recomandat tinerilor să vorbească cu bunicii. Biserica tânără reîntinereşte mai mult când tinerii vorbesc cu bătrânii şi când bătrânii ştiu să viseze lucruri mari, pentru asta face în aşa fel încât tinerii să profetizeze. Dacă tinerii nu profetizează, Bisericii îi lipseşte aerul.

Vizita dumneavoastră în Suedia va atinge una dintre ţările cele mai secularizate din lume. O bună parte a populaţiei sale nu crede în Dumnezeu, iar religia joacă un rol destul de modest în viaţa publică şi în societate. După părerea dumneavoastră, ce pierde o persoană care nu crede în Dumnezeu?

Nu e vorba de a pierde ceva. E vorba de a nu dezvolta în mod adecvat o capacitate de transcendenţă. Drumul transcendenţei îi dă loc lui Dumnezeu şi în asta sunt importanţi şi paşii mici, chiar şi acela de la a fi ateu la a fi agnostic. Pentru mine problema este când suntem închişi şi considerăm propria viaţă perfectă în ea însăşi, aşadar închisă în ea însăşi fără a avea nevoie de o transcendenţă radicală. Dar pentru a-i deschide pe alţii la transcendenţă nu este nevoie de a spune atâtea cuvinte şi discursuri. Cine trăieşte transcendenţa este vizibil: este o mărturie vie. La prânzul pe care l-am avut la Cracovia cu câţiva tineri, unul dintre ei m-a întrebat: «Ce trebuie să spun unui prieten al meu care nu crede în Dumnezeu? Cum să fac ca să-l convertesc?». Eu i-am răspuns: «Ultimul lucru pe care trebuie să-l faci este să spui ceva. Acţionează! Trăieşte! Apoi în faţa vieţii tale, a mărturiei tale, celălalt poate că te va întreba de ce trăieşti aşa». Eu sunt convins că acela care nu crede sau nu-l caută pe Dumnezeu probabil că n-a simţit neliniştea unei mărturii. Şi acest lucru este foarte legat de bunăstare. Neliniştea se găseşte în mod dificil în bunăstare. Pentru aceasta cred că împotriva ateismului, adică împotriva închiderii la transcendenţă, sunt valabile cu adevărat numai rugăciunea şi mărturia.

Catolicii din Suedia sunt o mică minoritate şi compusă mai mult din imigranţi din diferite naţiuni din lume. Dumneavoastră veţi întâlni pe unii dintre ei celebrând Liturghia la Malmö la 1 noiembrie. Cum vedeţi rolul catolicilor într-o cultură ca aceea suedeză?

Văd o convieţuire sănătoasă, în care fiecare poate să trăiască propria credinţă şi să exprime propria mărturie trăind un spirit deschis şi ecumenic. Nu se poate fi catolici şi sectari. Trebuie să se tindă la a sta împreună cu ceilalţi. «Catolic» şi «sectar» sunt două cuvinte în contradicţie. Pentru aceasta, la început nu prevedeam să celebrez o Liturghie pentru catolici în această călătorie: voiam să insist asupra unei mărturii ecumenice. Apoi am reflectat bine despre rolul meu de păstor al unei turme catolice care va veni şi din alte ţări vecine, precum Norvegia şi Danemarca. Atunci, răspunzând la cererea ferventă a comunităţii catolice, am decis să celebrez o Liturghie, prelungind călătoria cu o zi. De fapt, voiam ca Liturghia să fie celebrată nu în aceeaşi zi şi nu în acelaşi loc al întâlnirii ecumenice pentru a evita să se confunde planurile. Întâlnirea ecumenică trebuie ferită în semnificaţia sa profundă după un spirit de unitate, care este al meu. Asta a creat probleme de organizare, ştiu asta, pentru că voi fi în Suedia şi în ziua Tuturor Sfinţilor, care aici la Roma este importantă. Dar tocmai pentru a evita răstălmăciri, am voit ca să fie aşa.

Dumneavoastră sunteţi un iezuit. Încă din 1879, iezuiţii au desfăşurat activităţile lor în Suedia cu parohii, exerciţii spirituale, revista „Signum” şi, în ultimii 15 ani, graţie Institutului universitar „Newman”. Ce activităţi şi ce valori ar trebui să caracterizeze astăzi apostolatul iezuiţilor în această ţară?

Cred că prima îndatorire a iezuiţilor din Suedia este aceea de a favoriza în orice mod dialogul cu aceia care trăiesc în societatea secularizată şi cu cei care nu cred: să vorbească, să împărtăşească, să înţeleagă, să stea alături. Apoi în mod clar trebuie favorizat dialogul ecumenic. Modelul pentru iezuiţii suedezii trebuie să fie sfântul Petru Favre, care era mereu pe drum şi care era condus de un spirit bun, deschis. Iezuiţii să nu aibă o structură liniştită. Trebuie să se aibă inima neliniştită şi să se aibă structuri, e adevărat, dar neliniştite.

Cine este Isus pentru Jorge Mario Bergoglio?

Isus pentru mine este Cel care m-a privit cu milostivire şi m-a mântuit. Raportul meu cu El are mereu acest principiu şi fundament. Isus a dat sens vieţii mele de aici de pe pământ şi speranţă pentru viaţa viitoare. Cu milostivirea m-a privit, m-a luat, m-a pus pe drum… Şi mi-a dat un har important: harul ruşinii. Viaţa mea spirituală este în întregime scrisă în capitolul 16 din Ezechiel. În special în versetele finale, când Domnul revelează că va stabili alianţa sa cu Israel spunându-i: „vei recunoaşte că eu sunt Domnul, ca să-ţi aminteşti şi să te ruşinezi şi să nu-ţi mai deschizi gura din cauza umilirii tale când te voi purifica de tot ceea ce ai făcut”. Ruşinea este pozitivă: te face să acţionezi, dar te face să înţelegi care este locul tău, cine eşti tu, împiedicând orice mândrie şi laudă deşartă.

Un cuvânt final, Sfinte Părinte, despre această călătorie în Suedia…

Ceea ce îmi vine spontan să adaug acum este simplu: a pleca, a merge împreună! A nu rămâne închişi în perspective rigide, pentru că în acestea nu există posibilitate de reformă.

***

Papa, părintele Spadaro şi eu am petrecut în conversaţie circa o oră şi jumătate. La sfârşit, Francisc ne-a însoţit la lift. Ne-a recomandat să ne rugăm pentru el. Uşile s-au închis în timp ce el ne saluta cu mâna şi cu un zâmbet radios pe care nu-l voi uita niciodată.

Afară era deja întuneric. Cupola de la „Sfântul Petru”, luminată, revela strălucirea sa în timp ce urcam în maşină pentru a ne întoarce la timp pentru cină în comunitatea de la La Civiltà Cattolica.

De Ulf Jonsson S.I.

(După http://www.osservatoreromano.va/it, 28 octombrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.