Categorii

Interviu luat cardinalului Godfried Danneels: Reforma Bisericii şi „suferinţele apostolice” ale lui Francisc

Card_Danneels„Barca lui Petru” trece printr-un timp special, purtată de vânturile de primăvară dar ajunsă şi de furtuni geroase de munte şi vijelii de nou conformism. Chiar receptorii de documente furate încearcă să monetizeze traficurilor lor prezentându-se ca susţinători ai „reformei voite de Papa Francisc”. Rămânem încurcaţi cu asta. Şi atunci poate fi util să-l lăsăm pe cardinalul Godfried Danneels, arhiepiscop emerit de Mechelen-Brussel, să ne dea câteva coordonate. Cuvintele sale sunt fără emfază şi, ca întotdeauna, nu de netăgăduit.

Jozef de Kesel este noul arhiepiscop de Malines Bruxelles. Dumneavoastră îl cunoaşteţi. Care este profilul său uman şi pastoral?

„Jozef de Kesel este un bun teolog, care situează Biserica în mijlocul societăţii. El are o viziune despre Biserică: o Biserică pentru lume, total cufundată în cultură. Este un om foarte umil, amabil în contacte. Vrea să vindece şi să facă sfinte în primul rând sufletele. El se gândeşte mai întâi la suflete şi apoi la structuri. Reflectă şi cântăreşte mult lucrurile, înainte de a decide”.

Cum consideraţi criteriile urmate de Papa Francisc în numirea episcopilor?

„Papa dă prioritate sufletului şi vieţii spirituale. Pastoraţia precede tot restul. Pentru aceasta dă preferinţa sa profilului păstorului, înainte de cel al profesorului. Şi manifestă predilecţie faţă de săraci. Am impresia că el este foarte independent de Curie, şi în numiri. Arată o anumită autonomie în alegeri”.

Există unii care încep să spună că salvarea catolicismului poate să vină numai de la Bisericile africane, „sănătoase” şi robuste doctrinal, faţă de Bisericile „decadente” din Occident. Începând de la voi belgienii…

„Anumiţi episcopi africani ne spun: voi sunteţi nişte păgâni. Voi aţi şters totul. Dar eu îmi amintesc că Belgia era plină de vocaţii, se construiau seminarii şi noviciate enorme, până în anii Şaizeci. Familiile creştine făceau orice pentru a transmite copiilor simţul de apartenenţă la Biserică. Dar apoi vedea că în copii, la 17-20 de ani, credinţa se stingea. Şi pentru ei era o rană, o suferinţă mare. se poate spune că era vina lor, că părinţii nu erau buni creştini? Nu, lucrurile nu sunt aşa. A deveni creştini şi a persevera în credinţă rămâne un mister, şi nu efectul vreunui mecanicism educativ sau sociologic. Şi atunci, îmi vine să mă gândesc că discursurile despre Bisericile «robuste» care ar trebui să salveze restul catolicităţii folosesc mai mult ca să facă operaţiuni de politică ecleziastică. Uimeşte caracterul abstract al acelor discursuri”.

Care caracter abstract?

„Bisericile europene au fost cuprinse de fenomene de secularizare, care au produs şi o creştere a individualismului. Dar acelaşi individualism, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, va putea ajunge şi în Africa: acel fenomen prin care unul începe să se gândească pe sine însuşi ca individ şi nu numai ca parte a unui grup, a unei comunităţi, a unei mase. Este posibil ca această criză pe care am avut-o noi să ajungă şi acolo, cu tot ceea ce comportă. Probabil că într-o zi şi în Africa vor putea să trăiască o situaţie asemănătoare cu a noastră. Şi atunci eventual ne vor telefona, pentru a şti cum am făcut noi. Pentru a avea vreun sfat bun”.

Şi dumneavoastră, ce sfaturi aţi da?

„Eu am recunoscut mereu că probabil că Dumnezeu ne-a condus spre un soi de nou «exil babilonian» pentru a ne învăţa să devenim mai umili şi să experimentăm că Biserica poate să trăiască şi să crească numai prin forţa harului lui Cristos. Deci i-aş sfătui pe toţi să se ferească de orice formă de triumfalism şi de pretinsă autosuficienţă. Cine crede că stă în picioare, să aibă grijă să nu cadă”.

Cu evenimentele aşa-numitei „Vatileaks 2” a reapărut în dezbaterea publică şi expresia „reforma Bisericii”. Mass-media o prezintă ca un soi de restructurare pentru a face mai „prezentabilă” adunarea eclezială după criteriile lumeşti. Dar care este motivul şi scopul reformei Bisericii?

„Reforma poate porni numai de la dorinţa ca lumina lui Cristos să strălucească şi mai transparent pe faţa Bisericii sale. Pentru aceasta se poate încerca să se facă tot ce e posibil, chiar şi reformând legi şi instituţii: pentru a face mai simplă viaţa creştină pentru toţi credincioşii. Îmi amintesc de constatarea simplă a lui Yves Congar: «Reformele reuşite în Biserică sunt acelea care sunt făcute în funcţie de nevoile concrete ale sufletelor»”.

Dar reforma structurilor nu este secundară, faţă de vestire şi faţă de convertirea inimilor?

„Biserica este un instrument în mâinile lui Cristos. Deci, într-un anumit sens, toată Biserica, fiind instrument, este ceva secundar. Şi poate să fie schimbat şi reformat pentru a-şi desfăşura mai bine funcţia sa. Pentru aceasta necesitatea de a schimba şi a reforma lucrurile este legată cu însăşi natura Bisericii. Ecclesia semper reformanda”.

Care sunt criteriile şi condiţiile pentru a recunoaşte şi a duce înainte o reformă a Bisericii autentică din punct de vedere eclezial, necontagiată de funcţionalism?

„Criteriul nu poate decât să fie mântuirea sufletelor: a favoriza viaţa de credinţă şi mântuirea tuturor ar trebui să fie criteriul obligatoriu pentru a evalua orice schimbare, chiar şi în modurile de a exercita autoritatea în Biserică. Biserica este pentru oameni şi nu oamenii pentru Biserică. Pentru aceasta, o condiţie pentru o adevărată reformă este răbdarea. Biserica nu se reformează prin revoluţii, ci prin procese organice. Nu există cotituri bruşte şi violente, nu există rupturi. Şi Papa Francisc repetă că merită mai degrabă de însoţit procesele în timp decât să se creadă că se rezolvă problemele ocupând spaţii de putere”.

Dumneavoastră în trecut aţi semnalat că şi raportul cu organismele centrale ale Bisericii poate să devină apăsător pentru episcopii locali. Este încă aşa?

„Mult timp am fost inundaţi de documente foarte lungi, instrucţiuni, vademecum. O ploaie de pronunţări care, provenind de la dicasterele romane, asumă mereu caracter normativ. Merită de favorizat o simplificare. A avea un moment de calm”.

Dezbaterea despre colegialitate este adesea citită prin categoria lumească a democraţiei.

„Sinodalitatea nu este o chestiuni de echilibrare a puterilor. Are o valenţă teologală. Nu e vorba de a diminua influenţa Papei sau cea a celorlalţi episcopi, în defavoarea unuia faţă de celălalt. Din fericire, Sinodul începe să fie un loc de confruntare reală, unde a fost posibilă o discuţie liberă şi responsabilă, respectând prerogativele Papei”.

Cu privire la Papa, unii subliniază ca factor de distorsiune „gigantismul papal” care a marcat recentele perioade ecleziale. Şi cer să se corecteze imaginea Papei ca „superepiscop”, a cărui dieceză coincide cu întreaga lume. Dumneavoastră sunteţi de acord?

„Lucrul care nu se poate schimba este voinţa lui Cristos cu referinţă la Biserică, adică faptul că Papa este Succesorul lui Petru şi deţine primatul. Apoi, exercitarea istorică a primatului a cunoscut modalităţi diferite. Ceea ce se va întâmpla în al treilea mileniu nu se poate programa. Dar după părerea mea este mereu util a pune accentul pe trăsăturile esenţiale ale slujirii petrine”.

Care dintre aceste trăsături esenţiale merită să se sublinieze, în situaţia actuală?

„Papa este înainte de toate episcopul de Roma. Exercită primatul său rămânând episcop al diecezei sale. Şi actualul Pontif a insistat asupra acestui punct încă de prima dată când s-a arătat ca Papă asupra mulţimii din piaţa Sfântul Petru. Multele activităţi fac dificil pentru el să urmărească propria dieceză în faptele de fiecare zi. Dar aceasta rămâne o cheie de redescoperit în forme noi: a sluji Biserica universală, rămânând episcopul de Roma”.

Dumneavoastră, în trecut, aţi aplicat muncii păstorilor de astăzi formula thlipsis, „presiunea” la care sunt supuşi apostolii, folosită deja de sfântul Paul. Anumite atacuri şi anumite acuze îndurate de Papa Francisc aparţin acelei categorii?

„Cuvântul thlipsis indică suferinţele apostolice despre care vorbeşte sfântul Paul. Când un om este cu adevărat evanghelic, şi nu se gândeşte la sine însuşi, ajunge mereu să sufere thlipsis. Nu putem fi cu adevărat apostoli ai lui Cristos fără ca să existe această încercare. Şi acest lucru este valabil şi pentru Papa Francisc”.

Dar, în concret, ce este thlipsis apostolică?

„Sfântul Paul, când în misiunea sa ceva mergea rău, se gândea că era vina sa. În faţa a ceva ce nu merge, în faţa incidentelor şi a eşecurilor, unul poate să gândească: e vina mea, am greşit, ar fi trebuit să fac acest lucru urmând o altă metodologie. Însă după aceea, în anumite situaţii, ne dăm seama că propriile greşeli şi păcate nu sunt suficiente pentru a explica totul. «Oderunt me gratis», spune psalmul. M-au urât fără motiv. Nu aveau nicio motivaţie pentru a-l urî pe Isus. În acelaşi mod, cred că dacă şi mărturia Papei ar fi încă limpede, nu înseamnă că totul ar merge bine. Probabil că ura s-a dezlănţui şi mai mult. Fără motiv”.

(După Vatican Insider, 12 noiembrie 2015)

De Gianni Valente

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.