Categorii

Intervenţia directorului Caritas din Roma, pr. Benoni Ambăruş la Adunarea Diecezană (9 mai 2019)

Iubite papa Francisc!

Sunt părintele Ben (Benoni Ambăruş), director al Caritas-ului diecezan din Roma. Sunt aici pentru a încerca să povestesc şi să dau mărturie pe scurt despre experienţa care mă marchează pe mine şi pe mulţi din lucrătorii şi voluntarii de la Caritas-ul diecezan şi din parohiile diecezei. Nu este intenţia mea de a relata în ton idealist slujirea noastră, dar cu privire de speranţă, sper că da.

Iată, zilnic, întâlnim situaţii şi drame aşa de complexe şi dureroase încât neputinţa ar putea să cuprindă inima noastră. Suntem copleşiţi de cereri şi marcaţi în inimă de durere pentru că nu reuşim să facem faţă tuturor cererilor. Mulţimea este numeroasă şi variată. Ne aflăm uneori în situaţia discipolilor care îi spun Domnului: pâine de 200 de dinari n-ar ajunge pentru ca să ia fiecare câte puţin! Şi de fiecare dată când se întâmplă asta, reînnoim ascultarea noastră faţă de Domnul, care după ce a întrebat: Câte pâini aveţi?, porunceşte: Spuneţi-le să se aşeze!

Iată, acel „spuneţi-le să se aşeze” pentru noi este primul pas al slujirii. Restul după aceea decurge în mod mai simplu. Uneori ne lipseşte curajul să le spunem să se aşeze, ne lipseşte locul pentru a-i face să se aşeze!

Cum „să faci să se aşeze” sutele de mii de bătrâni care trăiesc mai ales singurătatea în casele lor? Cum „să faci să se aşeze” miile de persoane care trăiesc pe stradă? Apoi multe dintre acestea sunt purtători de sărăcii multiple, nu este suficientă pâinea şi acoperişul, sunt frânte înăuntrul lor. Cum „să faci să se aşeze” miile de persoane care trăiesc în periferii şi cer loc de muncă, locuinţă, atenţie, însoţitori de încredere în cotidian? Cum „să faci să se aşeze” miile de tineri care se simt rătăciţi, manipulaţi de virtutea reală a social şi în voia intereselor, chiar şi politice, care îi îndreaptă pe poziţii de închidere, descurajare, de căutare a motivelor suferinţei lor în cei mai slabi, în străini? Cum „să faci să se aşeze” populaţiile din închisori şi romii, care sunt ultimii dintre ultimi?

Dar vedeţi, Sanctitate, noi, ca toate realităţile ecleziale care se dedică ultimilor, încercăm să facem asta în fiecare zi! Şi nu pentru că am găsit pâinea pentru toţi, dimpotrivă; ci pentru că ne este foame să împărtăşim cu ei pâinea materială şi umană. Poate că reuşim să dăruim ceva, dar ne este foame mereu să primim de la ei. Ce ne pot da oare aceste categorii de persoane?

O spun cu putere: ei ne învaţă valoarea vieţii, pământeşti şi veşnice. Ne învaţă ce înseamnă rezistenţă de viaţă, demnitate şi capacitate de a trăi cu ceea ce avem. Da, iubite papă, ne învaţă viaţa.

De câte ori o întâlnire, o istorie ascultată, o dramă care ne este încredinţată ne umple inima! Ne trezeşte la viaţă! De câte ori ne întoarcem în casele noastre, cu inima umflată de durere datorită durerii lor, şi în acelaşi timp umflată de o mai mare determinare şi forţă de a nu ne resemna, de a continua să facem partea noastră pentru zidirea Împărăţiei şi slujirea celor din urmă! De câte ori ne întoarcem la picioarele Domnului ducând durerea adunată şi în acelaşi timp binecuvântându-l pentru onoarea pe care ne-a dat-o să trăim, să iubim, să slujim!

Permiteţi-mi să vă povestesc o istorie pentru a explica mai bine cuvintele mele:

În urmă cu câtva timp, eram la semafor pentru a traversa strada. Am văzut, cu coada ochiului, un tânăr. Avea vârsta de circa 20 de ani. S-a oprit aproape de un tomberon de gunoaie, l-a deschis şi a început să cotrobăiască înăuntru, cu ochi atent. La un moment dat a întins mână şi a scos o bucată de pâine…! A curăţat-o şi a dus-o la gură ca şi cum era o îmbucătură excelentă, fără a găsi rezistenţă. În acel moment, vă imaginaţi dumneavoastră şi vă imaginaţi şi voi, ceea ce s-a dezlănţuit înlăuntrul meu: ruşine, pentru că o societate ca a noastră încă permite aceste lucruri; ruşine, pentru că nimeni nu mai simte ruşine. Indignare, furie. L-am privit câteva clipe în ochi: avea o privire senină! Emoţiile mele s-au amestecat ulterior, transformându-se în curiozitate, stimă, dorinţă de a-l cunoaşte. Şi în schimb n-am avut curajul să-l întreb nimic. Puţin după aceea, tânărul s-a întors şi a plecat. N-am avut forţa de a fugi după el şi de a-i spune: opreşte-te, te rog, stai cu mine, povesteşte-mi despre tine, cine eşti, de unde vii, care este secretul inimii tale, cum este viaţa, cum se poate trăi adunând pâine din tomberon şi să nu-ţi împietreşti inima? Învaţă-mă, te rog, viaţa!

Iată, Sanctitate, în fiecare zi ne confruntăm cu realităţi asemănătoare. În fiecare zi Domnul ni se face prezent prin asemenea nestemate.

Departe de mine să vreau să dau importanţă excesivă săracilor. Sărăcia nu este o plimbare sau o distracţie; este o realitate care marchează dur şi zgârie în adânc. Dar cred că nici nu este o vină care trebuie să se transmită din tată în fiu. Şi chiar dacă în jurul nostru există glasuri care ar voi să facă spaţiu numai unei lecturi negative cu privire la săraci, glasuri care iau în râs sau chiar ne acuză pentru că ne dedicăm celor din urmă, aş vrea să spun cu putere: a-i sluji pe săraci pentru noi este mereu ocazie de a primi o Veste Bună în mod proaspăt şi autentic!

Şi apoi când împreună cu ei ne aşezăm în jurul ospăţului Euharistiei, bucuria noastră este deplină. Mulţumesc!

(După www.diocesidiroma.it)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.