Categorii

Intervenţia cardinalului secretarului de stat Pietro Parolin la al VIII-lea Simpozion Internaţional „Drepturi fundamentale şi conflicte între drepturi” (15 noiembrie 2018)

Stimate Rector al Universităţii,

Cucernice preşedinte al Fundaţiei Ratzinger / Benedict al XVI-lea

Stimaţi conferenţiari,

Doamnelor şi domnilor,

Mulţumesc organizatorilor, în special părintelui Federico Lombardi, preşedinte al Fundaţiei Ratzinger / Benedict al XVI-lea, pentru invitaţia cordială de a lua parte la acest Simpozion care precede acordarea Premiului Ratzinger. Deosebit de semnificativă este tema aleasă în acest an pentru Întâlnire, cu titlul provocator: Drepturi fundamentale şi conflicte între drepturi, dedicată integral drepturilor umane la a 70-a aniversara a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.

Drepturile umane sunt fără îndoială o temă de mare actualitate, complexă şi adesea controversată. Conferinţele din aceste zile oferă aprofundări importante şi semnificative, care scot în evidenţă aspecte cheie ale discuţiei, pornind de la originea şi de la fundamentul însuşi al drepturilor umane, la ierarhia şi interacţiunea lor reciprocă până la limitele pe care pot sau trebuie să le întâlnească. Tema care a fost dată tratării mele vrea să analizeze domeniul de investigaţie dintr-o perspectivă diferită, oprindu-se în special asupra interlocutorilor Sfântului Scaun în domeniul drepturilor umane, aşadar, asupra dialogului pe care el îl instaurează cu comunitatea internaţională.

Desigur nu putem uita că atitudinea Bisericii şi determinarea sa de a dialoga despre temă a evoluat de-a lungul secolelor de când expresia a apărut la începuturile Revoluţiei Franceze în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, din 26 august 1789. Aşa cum se ştie, de la început a existat refuzul oricărui dialog posibil cu societatea. Drepturile umane erau percepute exclusvi ca tentativa de a răsturna valorile creştine autentice pe care se baza convieţuirea civilă[1] şi voinţa de a crea o societatea la baza căreia să fie un aparat normativ care să aibă alături religia[2]. Aşadar, drepturile cetăţeanului apăreau ca „o înşelătoare propagandă răspândită de cel care în realitate tindea să tulbure orice bună orânduială a vieţii colective, în timp ce «drepturile umane» reale constau în ascultare, conform deciziilor Bisericii, faţă de obligaţiile stabilite de legea naturală şi divină şi traduse în legea pozitivă”[3].

Limbajul drepturilor intră lent în viaţa Bisericii cu dezvoltarea doctrinei sociale. Enciclica Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea va menţiona dreptul de proprietate, legând conceptul de proprietate privată de dreptul natural şi amintind că „legile civile […], când sunt drepte, derivă propria autoritate şi eficacitate din însăşi legea naturală (cf. S. Th. I-I, q. 95, a. 4), confirmă acest drept şi îl asigură cu putere publică”[4].

Ca urmare a evenimentelor dramatice ale celui de-al doilea război mondial şi cu instaurarea unui nou raport cu modernitatea din anii Conciliului al II-lea din Vatican, Biserica a abandonat dialectica iniţială şi a devenit ea înseşi promotoare a drepturilor umane fundamentale, deşi n-a renunţat să sublinieze prerogativele legii divine. „Nici o lege umană nu poate asigura atât de bine demnitatea personală și libertatea omului ca evanghelia lui Cristos încredințată Bisericii. Această evanghelie vestește și proclamă libertatea fiilor lui Dumnezeu, respinge orice servitute care decurge în ultimă instanță din păcat, respectă cu sfințenie demnitatea conștiinței și hotărârea ei liberă, îndeamnă fără preget la valorificarea tuturor talentelor omenești în slujba lui Dumnezeu și pentru binele oamenilor și, în sfârșit, îl încredințează pe fiecare om iubirii tuturor… De aceea, Biserica, în virtutea evangheliei ce i-a fost încredințată, proclamă drepturile oamenilor, recunoaște și prețuiește dinamismul cu care aceste drepturi sunt promovate pretutindeni în vremurile noastre. Această mișcare, însă, trebuie impregnată de spiritul evangheliei și ferită de orice fel de falsă autonomie. Suntem, într-adevăr, tentați să considerăm că numai atunci drepturile noastre personale sunt pe deplin menținute când suntem degajați de orice normă a legii dumnezeiești”[5].

Aşadar dacă pe de o parte în cursul timpului s-a deschis o confruntare rodnică între Biserică şi societate cu privire la temă, pe de altă parte adesea se marchează distanţe în privinţa conţinutului şi limbajului adoptat. În abordarea sa, Biserica porneşte de la cuvintele apostolului: „cercetaţi toate: păstraţi ce este bun” (1Tes 5,21). De aceea ea se simte liberă să ajungă la orice posibil interlocutor, chiar pornind de la poziţiile cele mai îndepărtate.

În acelaşi timp, nu trebuie uitat că punctul de plecare al oricărui dialog, care vrea să fie realmente eficace, este conştiinţa de sine. A ne deschide spre celălalt nu înseamnă a renunţa la propria identitate şi la propriile prerogative. Acolo unde se promovează „drepturile” pe care Biserica le consideră incompatibile atât cu legea divină cât şi cu cea naturală, care poate fi cunoscută cu raţiunea dreaptă, Sfântul Scaun nu va înceta să-şi ridice glasul în apărarea înainte de toate a înseşi persoanei umane. Nu este vorba de a se baricada în spatele unor poziţii preconcepute, cât mai ales de a apăra dezvoltarea armonioasă şi integrală a omului, pentru că din păcate, aşa cum nota papa Francisc, „poate exista riscul – în anumite privinţe paradoxal – ca, în numele drepturilor umane înseşi să se instaureze forme moderne de colonizare ideologică[6], aşa încât unele drepturi fundamentale sunt lezate în numele promovării altor drepturi. În acelaşi timp apărarea chiar legitimă a unei identităţi culturale nu poate constitui un pretext pentru a se scuti de respectarea drepturilor umane.

În dezbaterea de astăzi, este bine de ţinut cont de unele elemente care sunt fundamentale pentru Biserică în dialogul cu interlocutorii săi. Primul pe care aş vrea să-l subliniez este caracterul universal al drepturilor. De fapt, Declaraţia din 1948 îşi propunea scopul de a formula enunţuri care să fie valabile mereu, în fiecare epocă, loc şi cultură, pentru că ele sunt legate de însăşi natura persoanei umane. Astăzi se observă o distanţare, atât în unele domenii din aşa-numitul Occident, cât şi în alte contexte culturale, ca şi cum sensul profund al drepturilor umane este contextualizabil şi aplicabil numai la anumite locuri şi la o anumită epocă, ce pare de acum demarată în mod iremediabil pe calea apunerii. În schimb trebuie recuperată dimensiunea obiectivă a drepturilor umane, bazată pe recunoaşterea „demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane, [care] constituie fundamentul libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume”[7]. Fără o astfel de viziune, se instaurează un scurtcircuit al drepturilor care din universale şi obiective devin individuale şi subiective, cu consecinţa paradoxală că „fiecare devine măsură a propriei fiinţe şi a propriei acţiuni”, se devine „în mod substanţial lipsiţi de grijă faţă de alţii şi [se favorizează] acea globalizare a indiferenţei care se naşte din egoism, rod al unei concepţii despre om incapabile să primească adevărul şi să trăiască o dimensiune socială autentică”[8].

Numai menţinând vie conştiinţa valenţei universale a drepturilor umane se poate evita această derivă, care ajunge în proliferarea unei „multiplicităţi de «noi drepturi» adesea în contrapoziţie între ele”[9] şi, în acelaşi timp, se poate crea un dialog în toate domeniile, în special în cadrul ONU unde se desfăşoară majoritatea discuţiilor în această materie. Totuşi, trebuie notat şi că nemulţumirea crescândă care se observă din mai multe părţi faţă de organizaţiile internaţionale şi faţă de diplomaţia multilaterală, pune astăzi în pericol serios interlocuţiunea despre drepturile umane. La rândul său, Sfântul Scaun consideră fundamental să favorizeze confruntarea cea mai amplă posibilă cu toţi oamenii de bunăvoinţă şi cu acele instituţii care se străduiesc pentru a tutela drepturile omului şi să promoveze binele comun şi dezvoltarea socială. Papa Francisc ne stimulează constant să construim punţi şi punţi pot să fie construite cu interlocutori multipli, atât în domeniul multilateral cât şi în cel bilateral, atât cu statele cât şi cu organizaţiile neguvernamentale, cu interlocutori religioşi, precum şi cu subiecţi laici şi neconfesionali.

În acest sens domeniul diplomatic este privilegiat, pentru că permite să se dezvolte contacte şi relaţii personale prin care Sfântul Scaun poate ajunge la ţinuturile cele mai îndepărtate şi la sensibilităţile umane cele mai distante. Aşadar nu trebuie renunţat la crearea de ocazii de întâlnire, pe urma acelei intuiţii fericite pe care a avut-o substitutul de atunci de la Secretariatul de Stat, mons. Giovanni Battista Montini, când a dat naştere Cercului din Roma, care a fost o tribună extraordinară şi un sediu privilegiat de raporturi internaţionale. El a ştiut să ofere o oportunitate de cunoaştere şi colaborare reciprocă la nivel cultural şi diplomatic, promovând între altele studii despre problemele internaţionale. Şi astăzi este nevoie de puncte de contact, în care fiecare să poată oferi propria contribuţie originală respectând opinia celuilalt. Din păcate, se observă adesea cum unele preconcepţii şi locuri comune faţă de Biserică fac mai dificilă o discuţie senină.

Interlocuţiunea este mai complicată mai ales acolo unde se ating domenii mai intime ale vieţii şi ale persoanei umane fără o ancorare obiectivă. De fapt, creştinismul face trimitere „la natură şi la raţiune ca adevărate izvoare ale dreptului, […] la armonia dintre raţiunea obiectivă şi subiectivă, o armonie care presupune însă ca ambele sfere să fie întemeiate în Raţiunea creatoare a lui Dumnezeu”[10]. Dimpotrivă, în timpuri recente pare că a prevalat o viziune fragmentată despre om, liberă de orice legătură, atât cu supranaturalul cât şi cu ceilalţi oameni, aşa că s-a amorsat un mecanism pe baza căruia drepturile umane sunt supuse „simţirii comune” a majorităţii. Însă în reflecţia Bisericii nu există drepturi ale „unui om liber de orice legătură”, nu există un „om fragmentat” în diferitele sale aspecte sociale, economice, religioase, etc., ci omul în integralitatea sa.

Aşadar Biserica abordează drepturile umane pornind de la universalitatea, raţionalitatea şi obiectivitatea lor. În această optică se înţelege angajarea concretă a Sfântului Scaun în apărarea unor drepturi specifice cărora le acordă atenţie deosebită şi în promovarea cărora ea este angajată.

În primul rând, există dreptul la viaţă conţinut în articolul 3 al Declaraţiei din 1948[11]. Este vorba despre adevărata bază a tuturor drepturilor umane. Activitatea multilaterală a Sfântului Scaun, în orice for internaţional, ca şi în raporturile cu statele, este mereu îndreptată spre apărarea acestui drept. La fel, nu trebuie uitată angajarea concretă a Bisericii prin ordinele călugăreşti şi multiplele lor opere caritative, precum şi prin numeroasele organizaţii cu caracter neguvernamental, inspirate în mod creştin. Alături de apărarea începutului vieţii şi a sfârşitului său natural, care constituie premisa fundamentală a promovării dreptului la viaţă, astăzi se prezintă noi provocări legate de biotehnica modernă şi favorizate uneori de legislaţii mai curând permisive. Probleme spinoase se pun cu privire la manipularea genetică, traficul de organe şi noile dezvoltări ale „hibridizării” persoanei umane cu genomul altor specii.

În faţa acestor provocări Biserica este angajată să sublinieze valoarea unică şi irepetabilă a fiecărei vieţi, dar preţios al lui Dumnezeu. „Încontinuu – amintea Benedict al XVI-lea – creştinul este chemat să se mobilizeze pentru a face faţă atacurilor multiple la care este expus dreptul la viaţă. În asta el ştie că se poate baza pe motivaţii care au rădăcini profunde în legea naturală şi care pot fi deci împărtăşite de orice persoană cu conştiinţă dreaptă”[12]. Din păcate, tocmai dreptul la viaţă pare să fie cel mai expus individualismului care caracterizează îndeosebi societăţile occidentale. În tentativa constantă de a-l elibera pe om de Dumnezeu, viaţa încetează să fie un dar şi este considerată mai degrabă ca o proprietate, de care fiecare poate dispune în mod liber în limitele puse de simplul consens al majorităţii. Acest lucru face dialogul mai complex, datorită dificultăţii de a găsi un teren metafizic şi lexical comun pe care să se întâlnească.

În contextul apărării vieţii, Sfântul Scaun este şi activ în favorizarea eliminării universale a pedepsei cu moartea. Este o angajare care ţine cont atât de articolul 3, cât şi de articolul 5[13] din Declaraţia din 1948, care interzice pedepsirile crude, inumane şi degradante. Este vorba despre o problemă deosebit de îndrăgită de Sfântul Părinte, care la 2 august a considerat să actualizeze Catehismul Bisericii Catolice. „Mult timp – prezintă noua formulare – recurgerea la pedeapsa cu moartea din partea autorităţii legitime, după un proces regulamentar, a fost considerată un răspuns adecvat dat gravităţii unor delicte şi un mijloc acceptabil, chiar dacă extrem, pentru tutelarea binelui comun. Astăzi este tot mai vie conştiinţa că demnitatea persoanei nu este pierdută nici măcar după ce a comis delicte foarte grave. În afară de asta, s-a răspândit o nouă înţelegere a sensului sancţiunilor penale din partea statului. În sfârşit, au fost puse la punct sisteme de detenţie mai eficace, care garantează cuvenita apărare a cetăţenilor, dar, în acelaşi timp, nu-i iau în mod definitiv celui vinovat posibilitatea de a se corecta. De aceea Biserica învaţă, în lumina Evangheliei, că «pedeapsa cu moartea este inadmisibilă pentru că atentează la inviolabilitatea şi demnitatea persoanei» (Francisc, Discurs adresat participanţilor la întâlnirea promovată de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, 11 octombrie 2017), şi se angajează cu determinare pentru abolirea sa în toată lumea”[14].

În acest domeniu Sfântul Scaun dialoghează fie cu organismele care promovează abolirea pedepsei cu moartea susţinându-le acţiunea, între care trebuie menţionată în special Uniunea Europeană cu care există o profundă sintonie cu privire la această problemă, fie, acolo unde există posibilitatea, cu acele ţări care încă o au, subliniind efectul descurajator scăzut pe care-l are ea, precum şi anacronismul recurgerii la o astfel de pedeapsă în state care în ansamblu sunt înzestrate pentru a tutela în mod corespunzător siguranţa propriilor cetăţeni. Pe de altă parte, amintea tot papa, „atenţia în aplicarea pedepsei trebuie să fie principiul care susţine sistemele penale, iar validitatea deplină şi operativitatea principiului pro homine trebuie să garanteze ca statele să nu fie abilitate, juridic sau pe cale de fapt, să subordoneze respectarea demnităţii persoanei umane la orice altă finalitate, chiar şi atunci când se reuşeşte să se ajungă la vreun fel de utilitate socială. Respectarea demnităţii umane nu numai că trebuie să acţioneze ca limită în calea caracterului arbitrar şi a exceselor agenţilor statului, ci drept criteriu de orientare pentru urmărirea şi reprimarea acelor conduite care reprezintă cele mai grave atacuri la adresa demnităţii şi integrităţii persoanei umane”[15].

Cu referinţă la articolele 13[16] şi 14[17] din Declaraţia din 1948, Sfântul Scaun este angajat să promoveze drepturile migranţilor şi refugiaţilor. În diferitele crize din ultimii ani, Sfântul Părinte n-a încetat să-şi facă auzit glasul în faţa unei tragedii de proporţii uriaşe, care lezează puternic demnitatea umană. Şi în acest caz interlocutorii sunt multiplii, începând de la comunitatea internaţională, aşadar de la Naţiunile Unite, cu care Sfântul Scaun lucrează de acum de câţiva ani în definirea acelor Global Compacts cu privire la migranţi şi la refugiaţi, care vor fi adoptate în acest an. Din păcate, doare să constatăm cum unele ţări se retrag de la discuţie.

La rândul său, Sfântul Scaun, prin misiunile permanente la New York, cât priveşte migranţii, şi la Geneva, cât priveşte refugiaţii, continuă să ofere propria contribuţie activă la discuţii şi în întâlnirile pregătitoare, promovând viziunea pontifului, centrată în jurul a patru verbe: a primi, a proteja, a promova şi a integra[18]. Şi în cursul călătoriilor sale apostolice, dintre care prima dedicată migranţilor, cu vizita în insula Lampedusa, papa Francisc n-a încetat să amintească urgenţa de a ne îngriji de cel care este constrâns să părăsească propria ţară din cauza războaielor şi persecuţiilor, precum şi datorită foamei şi restricţiilor economice. Ştim că această angajare a sa în promovarea demnităţii celor mai slabi, în special a copiilor şi adolescenţilor care sunt forţaţi să trăiască departe de ţara lor de origine şi separaţi de afectele familiale, i-a procurat adesea un sentiment de ostilitate în special printre cei care au văzut propriul teritoriu invadat de recentele valuri migratoare.

Totuşi nu trebuie să rămânem în răstălmăciri. Însuşi papa Francisc n-a încetat să sublinieze că primirea trebuie să fie raţională, adică trebuie să fie însoţită de capacitatea de a integra şi de prudenţa guvernanţilor[19]. A afirma dreptul celui care este slab să primească protecţie nu înseamnă deci a-l scut de obligaţia de a respecta locul care-l primeşte, cu cultura sa şi tradiţiile sale. Pe de altă parte, obligaţia statelor de a interveni în favoarea celui care este în pericol nu înseamnă a abdica de la dreptul legitim de a tutela şi a proteja pe proprii cetăţeni şi propriile valori. În această privinţă, trebuie afirmat că politica în aceşti ani adesea a renunţat la rolul său de mediere sociale pentru a edifica binele comun, cedând în faţa ispitei imprudente a căutării unui consens facil şi trecând peste fricile ancestrale ale populaţiei. Şi în contextul internaţional, e dureros să se constante determinarea mică de a colabora în căutarea de soluţii împărtăşite între state, în faţa prevalării noilor forme de naţionalism. Aceste dificultăţi nu elimină angajarea Sfântului Scaun în căutarea unui dialog constructiv cu toţi pentru a apăra vieţile aflate în pericol, nici efortul Bisericii şi al instituţiilor sale caritative de a interacţiona cu societatea civilă pentru a favoriza soluţii concrete care să aline suferinţa migranţilor şi să tuteleze viaţa şi activităţile cetăţenilor.

În sfârşit, aş vrea să amintesc articolul 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adică „dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a schimba religia sau crezul şi libertatea de a manifesta, izolat sau în comun, şi atât în public cât şi în privat, propria religie sau propriul crez în învăţământ, în practici, în cult şi în respectarea riturilor”. Aşa cum se ştie, este vorba despre un drept asupra căruia Biserica, după o lungă refuzare, a elaborat o proprie reflecţie aprofundată pornind de la anii Conciliului al II-lea din Vatican, cu declaraţia Dignitatis humanae, care afirmă că „persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite”[20]. Aşa cum amintea papa Ratzinger, pentru Sfântul Scaun „este vorba despre primul dintre drepturile umane, pentru că exprimă realitatea cea mai fundamentală a persoanei”[21]. De altfel, „când libertatea religioasă este recunoscută, demnitatea persoanei umane este respectată în rădăcina sa şi se întăresc ethosul şi instituţiile popoarelor. Viceversa, când libertatea religioasă este negată, când se încearcă împiedicarea de a practica propria religie sau propria credinţă şi de a trăi conform lor, se ofensează demnitatea umană şi, în acelaşi timp, se ameninţă dreptatea şi pacea”[22]. La rândul său, papa Francisc a explicat că „raţiunea recunoaşte în libertatea religioasă un drept fundamental al omului care reflectă cea mai înaltă demnitate a sa, aceea de a putea căuta adevărul şi de a adera la el, şi recunoaşte în ea o condiţie indispensabilă pentru a putea desfăşura toată potenţialitatea proprie. Libertatea religioasă nu este numai aceea a unei gândiri sau a unui cult privat. Este libertate de a trăi conform principiilor etice care decurg din adevărul găsit, atât în mod privat cât şi în mod public”[23]. De fapt, nu sunt puţine tentativele de a reduce libertatea religioasă la sfera pur privată a persoanei, precum şi cele de a face să depindă drepturile civile de apartenenţa religioasă. Deci, Sfântul Scaun este în prima linie în promovarea dreptului la libertatea religioasă, străduindu-se pe de o parte pentru ca să se evite marginalizarea religiei în societatea civilă, pe de altă parte pentru ca în fiecare societate să fie tutelate în mod egal drepturile tuturor cetăţenilor independent de crezul lor religios.

Alături de libertatea religioasă este important de a afirma libertatea de conştiinţă. „Această libertate – aminteşte Dignitatis humanae – constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti”[24]. În zilele noastre, se asistă cu preocupare la tentativele de a reduce acest drept încât riscă să fie marginalizat şi limitat, mai ales în ceea ce priveşte obiecţia de conştiinţă cu privire la probleme delicate inerente vieţii. Pentru Biserică obiecţia de conştiinţă este, în schimb, un drept fundamental pentru că, aşa cum afirmă Gaudium et spes, „conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului”[25], aşadar nu poate fi încălcat fără a leza însăşi persoana umană.

Stimaţi conferenţiari,

Doamnelor şi domnilor,

Încheind această scurtă trecere în revistă, aş vrea în ultimul rând să scot în evidenţă elementul fundamental pentru Biserică în interlocuţiunea sas în domeniul drepturilor umane. Fac asta pornind de la o imagine pe care o iau din capitolul al zecelea din Evanghelia lui Luca. Este parabola samariteanului milostiv care ajută un nenorocit de pe marginea drumului care străbate deşertul din Iuda, un ţinut străin şi ostil pentru el. Cine a putut parcurge acea bucată de drum îi înţelege dificultăţile: coborâri abrupte şi căldura sufocantă îl însoţesc pe călător în cei circa o mie de metri diferenţă de nivel care despart Ierusalimul de Ierihon. Luca ne relatează despre un om care, coborând pe acel drum accidentat, cade în mâinile tâlharilor care aproape că-l omoară. Nici preotul, nici levitul nu se îngrijesc de el, ba chiar, văzându-l, îl evită care şi cum ar vrea să creeze o distanţă. Numai unui străin nu-i este frică să se apropie de acel nenorocit, îl îngrijeşte, în însoţeşte într-un han apropiat şi se ocupă de întreţinerea sa până la vindecarea completă.

În această parabolă care încadrează enunţarea poruncii iubirii putem găsi exprimată ideea inspiratoare a drepturilor umane. O exprim cu un paradox: la originea drepturilor umane nu este niciun drept, nici cu atât mai puţin nu este o obligaţie. Nu există dreptul călătorului rănit să fie îngrijit, nici în sine obligaţia cuiva dintre trecători să-l asiste. La origine este numai compasiunea şi gratuitatea – în termeni creştini spunem caritatea – unui om care observă un alt om aflat în pericol. A privi la om, independent de caracteristicile sale fizice, psihice, etnice sau religioase, ca la o persoană cu o demnitatea proprie înnăscută este exact noutatea pe care Isus o introduce în lume cu parabola samariteanului milostiv. În acest sens, însuşi conceptul de drept uman are înscris în ADN-ul său caritatea evanghelică, ce completează şi – am putea spune – sublimează însăşi natura omului. Cu asta nu vreau să afirm o coincidenţă între mesajul evanghelic şi drepturile umane. Există o diferenţă profundă şi radicală, pentru că acestea din urmă fac apel la raţiune şi la dreptul natural, în timp ce primul la revelaţia divină. Totuşi, aşa cum nu există coincidenţă, nu există nici contrapoziţie acolo unde în centru este omul în integralitatea sa raţională, afectivă şi socială şi drepturile sunt înţelese şi aprofundate conform raţiunii drepte. Aşadar Biserica abordează pozitiv drepturile umane, deoarece prin intermediul lor întreaga omenire asumă conştiinţa cu privire la demnitatea fiecărei persoane umane. În această perspectivă, Sfântul Scaun se străduieşte pentru o dezbatere senină, rodnică şi onestă. Asta cere – aşa cum aminteam mai sus – să se evidenţieze posibilele dificultăţi şi echivocurile care se nasc atunci când interlocuţiunea se întemeiază pe un limbaj lichid, ca acela contemporan, în care cuvintele asumă accepţiuni ambigue.

Dacă ne uităm bine nu sunt ambigue atât cuvintele cât mai ales antropologia care se află la bază, care probabil un pic prea repede a marginalizat aportul iudeo-creştin la filozofia greacă şi la dreptul roman. De fapt, dacă pe de o parte conceptul de drepturi umane apare în cadrul revoluţionar francez în contrapoziţie cu Biserica, nu se poate nega însă că el plăteşte un tribut de netăgăduit sensibilităţii creştine în care au fost formaţi cei care au redactat Declaraţia din 1789. Dificultatea timpului nostru nu se află atât în tentativa de a elibera drepturile umane de orice legătură cu creştinismul – nu asta ne preocupă –, ci pierderea ancorării filozofice şi juridice a drepturilor înseşi, aşa încât, într-o continuă evoluţie care doreşte noutatea, gândirea occidentală ajunge să diminueze înseşi arhitectura drepturilor pe care a enunţat-o. Fără o clară viziune antropologică, orice drept cheamă alte drepturi, care ajung să se devoreze şi să se reprime reciproc.

Ispita modernă este de a accentua mult cuvântul „drepturi”, neglijându-l pe cel mai important: „umane”. Dacă drepturile pierd legătura lor cu umanitatea, devin numai exprimări ale grupurilor de interes şi prevalează, aşa cum afirmă papa Francisc, „o concepţie de persoană umană dezlipită de orice context social şi antropologic, aproape ca o «monadă» (μονάς), tot mai insensibil faţă de celelalte «monade» în jurul său”[26]. La fel, aşa cum s-a amintit dispar şi obligaţiile care sunt corelate de ele şi astfel în afirmarea drepturilor fiecăruia nu se mai ţine cont că „fiecare fiinţă umană este legată de un context social, în care drepturile şi obligaţiile sale sunt legate cu cele ale altora şi cu binele comun al societăţii înseşi”[27].

În dezbaterea despre drepturi, provocarea pentru Biserică, deci şi pentru Sfântul Scaun în diferitele foruri internaţionale, nu este aceea de a apăra poziţii sau de „a poseda spaţii”[28], aşa cum ar spune papa, ci de a propune în mod simplu şi transparent viziunea sa despre om: nu produsul obişnuit al întâmplării, ci fiul unui Tatăl grijuliu, care „dă tuturor viaţă, suflare şi toate” (Fap 17,25). Este un drum angajant, care desigur merită să fie parcurs.

Mulţumesc.

[1] Cf. D. Menozzi, Chiesa e diritti umani, Il Mulino, Bologna 2012, 28.

[2] Acest lucru este deosebit de evident în Declaraţia franceză. Tema drepturilor apăruse deja cu câţiva ani înainte de Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii, care menţine totuşi o referinţă la Dumnezeu Creatorul. Cf. Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii: «We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness».

[3] D. Menozzi, Chiesa e diritti umani, o.c., 39.

[4] Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum, 15 mai 1891, 8.

[5] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 7 decembrie 1965, 41.

[6] Francisc, Discurs adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, Sala Regia, 8 ianuarie 2018.

[7] Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1943 (în continuare: DDO), preambul.

[8] Francisc, Discurs la Consiliul Europei, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.

[9] Francisc, Discurs adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, cit.

[10] Benedict al XVI-lea, Discurs la Bundestag, Berlin, 22 septembrie 2011.

[11] DDO, art. 3: «Fiecare individ are drept la viaţă, la libertate şi la siguranţa propriei persoane».

[12] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viaţă, Sala Clementina, 24 februarie 2007.

[13] DDO, art. 5: «Niciun individ nu va putea fi supus la tortură sau la tratament sau la pedeapsă crude, inumane sau degradante».

[14] Catehismul Bisericii Catolice, 2267.

[15] Francisc, Discurs adresat delegaţiei Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, Sala Papilor, 23 octombrie 2014.

[16] DDO, art. 13, nr. 2: «Fiecare individ are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv ţara proprie, şi de a se întoarce în propria ţară».

[17] DDO, art. 14: «1. Fiecare individ are dreptul de a căuta azil şi de a se bucura de azil în alte ţări pentru a scăpa de persecuţii. 2. Acest drept nu va putea fi invocat atunci când individul este realmente căutat pentru delicte nepolitice sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite».

[18] Cf. Francisc, Discurs adresat participanţilor la Forumul Internaţional „Migraţii şi Pace”, 21 februarie 2017.

[19] Cf. Francisc, Conferinţă de presă în timpul zborului de întoarcere din Irlanda, 26 august 2018: «Există deschiderea inimii pentru toţi, suferinţa; apoi, integrarea drept condiţie pentru a primi; şi apoi prudenţa guvernanţilor pentru a face asta».

[20] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declaraţia Dignitatis humanae, 2.

[21] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, Sala Regia, 9 ianuarie 2012.

[22] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru a XLIV-a Zi Mondială a Păcii (1 ianuarie 2011), 8 decembrie 2010, 5.

[23] Francisc, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea Internaţională „Libertatea religioasă conform dreptului internaţional şi conflictul global al valorilor”, Sala Consistoriului, 20 iunie 2014.

[24] Dignitatis humanae, cit., 2.

[25] Gaudium et spes, cit., 16.

[26] Francisc, Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.

[27] Ibid.

[28] Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 223.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.