Categorii

Întâmpinarea Domnului

Mal 3,1-4; Evr 2,14-18; Lc 2,22-40

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la patruzeci de zile după ce am celebrat naşterea sa în grajdul sărac din Betleem, pune înaintea ochilor noştri un moment particular al vieţii Sfintei Familii: conform legii mozaice, Maria şi Iosif îl duc pe pruncuşorul Isus la templul din Ierusalim pentru a-l oferi lui Dumnezeu (cf. Lc 2,22).

Totul se face în mod normal, conform Tradiţiei şi prescrierilor lui Moise. Pericopa evanghelică proclamată spune: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul şi să aducă jertfă o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Lc 2,23.24). Legea prescria această răscumpărare a primului născut de parte bărbătească (cf. Ex 13,1-2), deoarece era considerat „consacrat”, „sfinţit” Domnului. Într-o formă anonimă, Sfânta Familie merge să se întâlnească cu Dumnezeu, cu Templul, cu poporul, cu viitorul atât de mult aşteptat. De aceea, nimeni nu este surprins de acest gest al Sfintei Familii.

Cu uşurinţă se poate deduce care este sensul evenimentului celebrat. „Prezentarea” în faţa lui Dumnezeu este „oferire”, „dăruire”, „abandonare” în mâinile lui. Ceremonia de oferire a celor dintâi născuţi de parte bărbătească ai poporului lui Israel era considerată o mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru minunile ce le-a făcut când a eliberat poporul evreu din sclavie. Cei dintâi născuţi erau oferiţi, dăruiţi, daţi lui Dumnezeu. Isus, Fiul lui Dumnezeu, când a ales chipul omului, a ales şi toate consecinţele care derivau din această alegere, inclusiv cele de a trece prin prescrierile legale ale poporului în care s-a născut.

A fi dăruit lui Dumnezeu nu este doar un act de pietate; este o opţiune, o alegere, o luare a unei posturi în faţa vieţii şi o manieră de a o trăi. A fi dăruit lui Dumnezeu înseamnă a accepta a fi al său, nu ca „un obiect al său propriu”, ci ca o putere şi energie vitală pusă în serviciul său. A fi dat lui Dumnezeu înseamnă a nu accepta în propria viaţă alţi dumnezei decât pe Dumnezeu însuşi şi nici alte împărăţii decât împărăţia cerului. A fi dat lui Dumnezeu înseamnă a te transforma în darul lui Dumnezeu pentru oameni, pentru a fi trimis între aceştia şi a-i servi.

Multe persoane s-au oferit lui Dumnezeu, s-au prezentat lui, s-au dăruit lui. Mulţi alţii, în schimb, s-au prezentat altor dumnezei: unii s-au prezentat în faţa dumnezeului ban; alţii în faţa dumnezeului consumism; alţii s-au prezentat în faţa dumnezeului estetic; alţii în faţa dumnezeului muncă; alţii au ales să se prezinte în faţa dumnezeului noroc; alţii s-au prezentat necondiţionat în faţa dumnezeului ştiinţei, iar alţii în faţa dumnezeului nemilos numit drog. În sfârşit, sunt atâţia dumnezei ce se arată în faţa oamenilor din timpul nostru, încât tot mai multe persoane uită de un Dumnezeu blând, plăpând şi iubitor; uită de copilaşul Isus, aflat în braţele mamei sale, Fecioara Maria, şi în compania tatălui său purtător de grijă, sfântul Iosif.

Tocmai acest Dumnezeu a fost găsit de doi bătrânei în Templul din Ierusalim: bătrânul Simeon şi văduva Ana. Ambii mergeau la Templu, aşteptând să se împlinească speranţa promisă de atâtea veacuri. Ambii sperau. Ani şi ani de speranţă. Totul până când a sosit Isus şi au recunoscut în el raţiunea speranţei lor. Cum se poate vedea salvarea lui Dumnezeu? Cum o recunoaştem? Dintre toţi copiii prezenţi la Templu, cum a putut bătrânul Simeon să îl recunoască pe Mântuitor? Este dificil de răspuns la aceste întrebări, însă pericopa evanghelică ne dă câteva indicaţii foarte valoroase: 1) Simeon era un om „drept şi evlavios”; 2) Simeon, „aştepta consolarea lui Israel”; 3) „Duhul Sfânt era asupra” lui Simeon; 4) Simeon a primit o „revelaţie” din partea Duhului Sfânt; 5) Simeon era un om „condus de Duhul Sfânt”.

Aşa cum se poate vedea, bătrânul Simeon era un om ce avea o relaţie foarte apropiată cu Duhul Sfânt: asculta, acţiona, trăia conform Duhului Sfânt, iar acest lucru îl făcea să fie o persoană bună, însă, mai mult decât atât, îl făcea să nu îşi piardă speranţa, îl făcea să trăiască ştiind că nu va muri până nu îl va vedea pe Mântuitorul. De asemenea, este uşor de presupus cum, mişcat de Duhul Sfânt, ia copilul în braţe, îl sărută şi, drept mulţumire lui Dumnezeu, înalţă o minunată rugăciune: „Acum eliberează-l pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul tău; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel” (Lc 2,29-32) Este o rugăciune atât de frumoasă, încât creştinii, prin intermediul Liturgiei Orelor, o spun în fiecare seară, înainte de a îşi aşeza capul pe pernă. Papa Benedict al XVI-lea, în predica sa de la Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate din 2 februarie 2006, cu privire la starea de spirit a bătrânului Simeon, spunea: „Entuziasmul este foarte mare, încât a trăi şi a muri sunt acelaşi lucru, iar lumina şi slava se transformă într-o revelaţie universală”.

Acelaşi sentiment de fericire a fost simţit şi de o altă persoană: Ana. Ea este un alt exemplu de aşteptare liniştită într-un timp al agitaţiei şi al opresiunii. Avem parte de mai multe informaţii despre ea decât despre bătrânul Simeon. Evanghelistul Luca ne spune că aceasta era fiica lui Fanuel, din tribul lui Aser, şi că era profetesă, iar vârsta ei era mult înaintată: avea 84 de ani. Altă persoană în vârstă. Aceasta, ca şi Simeon, nu poate rămâne tăcută în momentul vederii Salvatorului promis. Despre această văduvă, Sfântul Părinte, în aceeaşi predică, spune:

Ana este profetesă, femeie înţeleaptă şi evlavioasă, ce interpretează sensul profund al cunoştinţelor istorice şi al mesajelor lui Dumnezeu înscrise în ele. De aceea, poate „să-l preamărească pe Dumnezeu” şi să vorbească „despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului” (Lc 2,38).

La începutul acestei celebrări euharistice, am asistat cu toţii la binecuvântarea lumânărilor şi împreună am participat la procesiunea ce s-a făcut până la altarul Domnului. Această procesiune ne-a făcut să retrăim din plin intrarea maiestuoasă a Aceluia care este „regele măririi”, „Domnul cel viteaz în luptă” (Ps 23,7.8), atribute ce sunt proclamate atât de sublim de psalmul responsorial de astăzi.

Despre acest Domn ne vorbeşte şi prima lectură, luată din Cartea profetului Malahia, care scoate în evidenţă un mare oracol: „Va veni îndată în templul său «Domnul pe care îl căutaţi, vestitorul legământului pe care îl doriţi»” (Mal 3,1). Prin acest oracol se aduce în vedere poporului lui Israel că în curând speranţele lor se vor împlini, iar pacea şi liniştea din nou se vor aşterne asupra întregului popor. Ideea este evidenţiată şi în cea de-a doua lectură a acestei zile, preluată din Scrisoarea către Evrei. Textul scoate în relief că cel care poate împlini speranţele omenirii nu este nimeni altul decât Isus Cristos. El este unicul mijlocitor ce îl uneşte pe Dumnezeu cu omul, eliminând orice distanţă dintre cei doi.

La data de 21 octombrie 1992, murea un tânăr călugăr în Comunitatea din Monteveglio, aproape de Bologna, în Italia. Toate ziarele căutau să impresioneze prin titlurile de pe prima pagină: „A murit un călugăr bolnav de SIDA”. Toate scoteau în evidenţă doar acest lucru şi aruncau cu noroi în Biserica Catolică. Niciun ziar nu căuta să arate adevărul despre acest călugăr. El se născuse în 1948. La vârsta de 20 de ani abandonase casa părintească şi a dus o viaţă în desfrâu, căzând şi în patima drogurilor. A fost arestat şi trimis în închisoare. După eliberare a recăzut în patima drogurilor. În 1986 medicii i-au spus că avea SIDA în ultimul stadiu. Tânărul, care era ateu, exasperat, se gândi să se sinucidă. Atunci, Umberto Neri, un tânăr călugăr, întâlnindu-l, îi spuse: „Ascultă! Noi suntem săraci, însă, dacă doreşti să vii cu noi, îţi vom oferi găzduire”. Şi tânărul a mers şi a locuit cu ei. În acel convent nimeni nu l-a întrebat vreodată: „Cine eşti?” „De unde vii?” „De ce eşti bolnav?” Posibil ca unul sau altul să fi ştiut ceva, însă el a fost primit ca un prieten între prieteni. Într-o zi, după câteva luni de locuit în acel convent, le-a spus tuturor: „Acum am înţeles că Isus este Dumnezeu, deoarece, numai dacă Isus este Dumnezeu, se poate explica viaţa voastră. Voi sunteţi săraci şi sunteţi fericiţi, sunteţi umili şi sunteţi fericiţi. Voi sunteţi săraci şi umili şi m-aţi primit cu iubire”. S-a convertit şi a mai trăit încă şase ani în acea comunitate. Pe patul de moarte a dorit să fie călugăr şi să depună voturile, iar superiorul l-a acceptat în comunitatea sa. A murit la puţine minute după depunerea voturilor: călugăr pentru o clipă.

Ziarele au căutat să arate lumii că acesta a fost un călugăr păcătos ce a murit de SIDA. Nu au spus nimic despre convertirea sa şi nu au spus nimic despre faptul că Dumnezeu i-a curăţat sufletul şi că acum era un om nou.

Acesta este un grăitor exemplu de întâlnire a lui Dumnezeu, de oferire lui Dumnezeu. Viaţa acestui tânăr călugăr nu a fost una exemplară: s-a oferit atâtor dumnezei ce l-au distrus. Însă prin intermediul acelor călugări a putut să-l cunoască şi el pe Mântuitorul ce se află astăzi în braţele mamei sale, Maria. Cu toţii suntem invitaţi să facem acelaşi pas: de a renunţa la ceea ce ne ţine legată inima de atât amar de vreme şi să mergem în biserică, să îngenunchem şi îl vom găsi pe Isus. Îl găsim în tabernacol, îl găsim în confesional, îl găsim în cel de lângă noi.

În această zi, când pruncul Isus este adus înaintea lui Dumnezeu, împlinind astfel legea la care este supus orice evreu, Biserica mai are un motiv de bucurie: ea sărbătoreşte Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate. Este o ocazie perfectă pentru a-l slăvi pe Dumnezeu şi a-i mulţumi pentru darul inestimabil al vieţii consacrate. Să-l rugăm neîncetat pe bunul Dumnezeu să insufle chemarea la viaţa consacrată multor tineri şi tinere şi, astfel, Biserica să poată vesti mesajul divin tuturor celor care au nevoie de Cristos.

Lăudat să fie Isus Cristos!

Alin Cătălin BUTNARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.