Categorii

Întâmpinarea Domnului – Lectio divina

„Când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus pruncul la Ierusalim, ca să-l înfăţişeze înaintea Domnului, după cum este scris în legea Domnului: „Orice întâi născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului şi să aducă jertfă: o pereche de turturele sau doi pui de porumbei, după cum este poruncit în legea Domnului” (Lc 2,22-24).

Este o vorbă care spune că pentru a cunoaşte o floare trebuie să-i cunoşti mai întâi rădăcinile. Sărbătoarea de astăzi este o floare a anului liturgic, iar pentru a o cunoaşte trebuie să-i cunoaştem rădăcinile în Vechiul Testament. Rădăcinile îi sunt înfipte în porunca pe care Domnul a dat-o în cartea Exodului: „Când te va duce Domnul în ţara Canaaniţilor, cum a jurat ţie şi părinţilor tăi, şi când ţi-o va da, să-i oferi Domnului orice întâi născut din animalele pe care le vei avea: orice parte bărbătească este a Domnului. Să răscumperi cu un miel orice întâi născut al măgăriţei, iar dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul. Să răscumperi de asemenea, orice întâi născut de parte bărbătească dintre fiii tăi. Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: „Ce înseamnă lucrul acesta?” să-i răspunzi: „Prin mâna lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei, şi fiindcă Faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul i-a omorât pe toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului, de la întâii-născuţi ai oamenilor până la întâii-născuţi ai dobitoacelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe orice întâi născut de parte bărbătească şi răscumpăr pe orice întâi născut dintre fiii mei”. Aşadar, orice animal şi orice copil întâi-născut de parte bărbătească e proprietatea absolută a lui Dumnezeu, de aceea trebuie sacrificat, adus ca jertfă lui Dumnezeu în amintirea acestui fapt extraordinar care s-a petrecut în Egipt, în noaptea eliberării din sclavie, când Dumnezeu i-a ucis pe întâii-născuţi ai oamenilor şi ai animalelor, cruţându-i în schimb pe copiii evreilor. Prima naştere e un fel de eliberare din închisoarea sânului matern, din casa robiei. Primul născut ar trebui sacrificat. Dar Dumnezeu a dat posibilitatea unei răscumpărări, a unei înlocuiri: în locul întâiului-născut al măgăriţei să fie jertfit un miel; în locul primului copil să fie jertfită o pereche de turturele sau doi pui de porumbei.

Pentru a împlini această poruncă a Domnului, Iosif şi Maria îl aduc pe copilul Isus la templul din Ierusalim.

Sărbătoarea de azi cunoaşte diferite nume, fiecare din aceste nume scoţând în evidenţă un aspect particular al misterului pe care îl celebrăm. Aceste nume sunt: sărbătoarea luminii, al doilea nume este întâmpinarea Domnului sau întâlnirea Domnului – hipapante – cum o numesc răsăritenii, al treilea nume este curăţirea Maicii Domnului, al patrulea este prezentarea sau oferirea Domnului la templu.

Prima denumire, sărbătoarea luminii – candelora, cum o numesc italienii – este legată de binecuvântarea lumânărilor şi de procesiunea cu lumânări aprinse în mâini pe care Biserica a introdus-o pentru a înlocui procesiunea pe care păgânii o făceau în această zi în care ţineau sărbătoarea Lupercaliilor. Lumânarea binecuvântată creştinii o duceau acasă şi o păstrau cu grijă. Această lumânare o ţineau în mână aprinsă cei care mureau. Lumânarea aprinsă pe care o ţinem astăzi în mână ne aminteşte nu numai de Cristos, lumină spre luminarea neamurilor, cum îl numeşte bătrânul Simeon, dar şi de datoria noastră, a creştinilor de a fi, aşa cum ne cere Cristos, lumina lumii: „voi sunteţi lumina lumii”. Ea ne aminteşte de lumânarea aprinsă de la lumânarea pascală care ni s-a dat la botez simbolizând lumina credinţei. Această lumină a credinţei nu e destinată să lumineze doar drumul nostru, ca să vedem pe unde să păşim în viaţă, ci e destinată să-i lumineze pe toţi cei din jurul nostru: nu se ascunde lumina sub obroc, ci se aşază pe candelabru ca să lumineze tuturor din casă, ne spune Isus. Lumânarea pe care o avem în mână acum o ţinem câteva minute aprinsă aici, în biserică, apoi o stingem şi la ieşirea din biserică o băgăm sub haină sau în buzunar şi mergem cu ea stinsă acasă. Nu o asemenea lumină trebuie să fim noi. Nu trebuie să fim lumină a lumii numai când suntem în biserică şi ne rugăm, dar şi după ce ieşim din biserică, pe drum, acasă, la muncă, la şcoală, permanent şi pretutindeni.

„Primiţi lumina lui Cristos”, ni s-a spus la botez. E atâta întuneric, atâta rătăcire în lume. Trebuie să fim mereu preocupaţi ca o rază din lumina lui Cristos pe care o purtăm în noi să ajungă acolo unde domneşte întunericul. Exact ca acel copil despre care vorbea presa italiană. În fiecare an i se acordă premiul Tempesta celui mai bun copil din Italia. Într-un an premiul i-a fost acordat unui copil cu numele de Robertinod’Imola care se ataşase de o bătrână învăţătoare, singură, săracă, fără o mână, în vârstă de 83 de ani. Şapte ani a stat lângă ea ajutând-o în fiecare zi cum putea.

Bătrâna învăţătoare se plângea din când în când că soarele nu pătrunde niciodată la ea în casă. Dar într-o bună dimineaţă bătrâna a văzut spre surprinderea ei că-i pătrunde în cameră o rază de soare. Copilul îşi procurase o oglindă şi trimitea prin fereastră lumina pe care o capta de la soare. Cât de senină şi de luminoasă ar fi viaţa pe pământ dacă noi am şti să proiectăm o rază din lumina primită la botez, din lumina vieţii noastre acolo unde e întuneric!

A doua denumire a sărbătorii este întâmpinarea, întâlnirea Domnului. Bătrânul Simeon doar o singură dată l-a întâmpinat, l-a întâlnit pe Cristos, la adânci bătrâneţe, în templu şi a exclamat că de-cum poate muri fericit; visul vieţii sale s-a împlinit, nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Noi ne putem transforma viaţa într-o permanentă sărbătoare a întâmpinării Domnului. Îl întâlnim  în fiecare duminică, sau poate în fiecare zi, în templu, adică aici în biserică, primindu-l în sfânta Euharistie, îl ţinem în braţe ca bătrânul Simeon; îl întâlnim în Cuvântul sfintei Scripturi pe care ăl ascultăm, îl citim, îl medităm; îl întâlnim când ne adunăm pentru rugăciune, căci unde doi sau trei se adună în numele lui acolo este şi el în mijlocul lor; îl întâlnim pe Cristos în toţi cei care suferă în jurul nostru.

Al treilea nume al sărbătorii este curăţirea, purificarea Maicii Domnului. Legea lui Moise o obliga numai pe mamă să facă ritul de curăţire la patruzeci de zile de la naştere nu şi pe copil. Dar e surprinzător ce scrie evanghelistul Luca: „Când s-au împlinit zilele curăţirii lor”, nu numai a mamei, ci şi a copilului. Isus nu avea nevoie de vreun rit de curăţire, căci era fără de păcat, dar s-a prezentat în templu încărcat cu păcatele omenirii, aşa cum avea să coboare într-o zi în Iordan încărcat cu păcatele omenirii ca să le spele prin botezul său. Maria nu avea nici ea nevoie de ceremonia de curăţire la templu, căci nu era atinsă nici de umbra păcatului. Dar iată că Isus a voit s-o asocieze şi pe mama sa la lucrarea de curăţire, de spălare a păcatelor lumii, să simtă şi ea pe umerii săi povara păcatelor lumii.

În sfârşit, al patrulea titlu al sărbătorii: prezentarea,  oferirea lui Isus în templu. Maria a fost aceea care l-a oferit. Bătrânul Simeon i-a dezvăluit Mariei cine era copilul ei, care va fi destinul acestui copil: va fi semn de împotrivire, de prigoană, adică slujitorul lui Iahve descris de profetul Isaia, omul durerilor, cel care poartă păcatele noastre, desfigurat, bătut, schingiuit, străpuns, ucis pentru păcatele lumii. Adaugă bătrânul Simeon: „şi prin inima ta va trece o sabie”. De fapt inima Mariei a fost străpunsă de sabie chiar în momentul în care i-a vorbit bătrânul Simeon, iar rana ei nu s-a mai închis. Sabia i-a străpuns inima mai înainte ca suliţa soldatului roman să străpungă inima Fiului ei pe cruce. Ştiind cum o va sfârşi Fiul ei condamnat la moarte pe nedrept, desfigurat în bătăi, executat, Maria a suferit în inima ei de mamă toată viaţa, ceea ce avea să sufere Fiul ei la sfârşitul vieţii în trupul său.

Conciliul ne spune că Maria a stat pe Calvar la poalele crucii suferind cu Fiul ei, oferindu-l lui Dumnezeu, consimţind la moartea victimei născute din ea, devenind astfel împreună cu Fiul ei răscumpărătoare a lumii. De fapt, Maria a făcut acest act de oferire, de sacrificare a Fiului ei deja în ziua în care l-a prezentat pe Isus la templu, consimţind la sacrificarea victimei născute din ea.

Sărbătoarea de azi este sărbătoarea întregului popor al lui Dumnezeu. Pentru toţi creştinii ea este o invitaţie şi un îndemn de –a reînnoi angajamentele botezului. Dar în mod cu totul deosebit, sărbătoarea de azi este sărbătoarea persoanelor consacrate lui Dumnezeu: călugări şi călugăriţe. Este o ocazie şi o invitaţie de a reînnoi angajamentele luate în ziua consacrării lor lui Dumnezeu, reflectând asupra celor patru aspecte fundamentale ale sărbătorii de azi: purtând în mâini lumânările aprinse îşi amintesc că ele trebuie să fie în primul rând lumina lumii, că trebuie să vegheze spre a ieşi cu candela aprinsă în întâmpinarea Mirelui; că ele trebuie să-l întâlnească permanent pe Domnul, să trăiască în intimitatea lui, descoperindu-l în sfânta Euharistie, în săracii, copiii abandonaţi de care se îngrijesc; că ele trebuie să fie preocupate nu numai de purificarea şi sfinţirea personală, de combaterea propriilor defecte şi păcate, dar de mântuirea şi sfinţirea lumii întregi; că asemenea Mariei, sunt chemate să se jertfească, să se consacre cu totul lui Dumnezeu, iar prin viaţa lor de renunţe la propria voinţă, de sărăcie şi castitate perfectă, să colaboreze cu Cristos la mântuirea lumii întregi.

Cu toţii, simpli credincioşi, persoane consacrate, întâlnindu-l astăzi pe Cristos la celebrarea sfintei Liturghii în templul său cel sfânt, în biserică, avem speranţa şi promisiunea că în clipa morţii îl vom întâlni şi îl vom contempla faţă în faţă. Amin.

Pr. Claudiu Dumea

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.