Categorii

Întâlnirea „Teologia după Veritatis gaudium în contextul Mediteranei” promovată de Facultatea Teologică Pontificală a Italiei Meridionale – Secţiunea Sfântul Alois – din Napoli (21 iunie 2019)

Dragi studenţi şi profesori,

Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,

Domnilor cardinali,

Sunt bucuros să mă întâlnesc astăzi cu voi şi să iau parte la această întâlnire. Răspund din inimă la salutul iubitului frate patriarhului Bartolomeu, un mare precursor al lui Laudato si’ – de mulţi ani precursor –, care a voit să contribuie la reflecţie cu mesajul său personal. Mulţumesc lui Bartolomeu, frate iubit.

Mediterana este din totdeauna loc de tranzituri, de schimburi şi uneori şi de conflicte. Cunoaştem multe. Acest loc ne pune astăzi o serie de întrebări, adesea dramatice. Ele se pot traduce în câteva întrebări pe care ni le-am pus în întâlnirea interreligioasă de la Abu Dhabi: cum să ne păstrăm reciproc într-o unică familie umană? Cum să alimentăm o convieţuire paşnică şi tolerantă care să se traducă în fraternitate autentică? Cum să facem să prevaleze în comunităţile noastre primirea celuilalt şi a celui care este diferit de noi pentru că aparţine unei tradiţii religioase şi culturale diferite de a noastră? Cum pot să fie religiile căi de fraternitate şi nu ziduri de despărţire? Acestea şi alte întrebări cer să fie interpretate la mai multe niveluri şi cer o angajare generoasă de ascultare, de studiu şi de confruntare pentru a promova procese de eliberare, de pace, de fraternitate şi de dreptate. Trebuie să ne convingem: este vorba de a demara procese, nu de a face definiri de spaţii, de a ocupa spaţii… A demara procese.

O teologie a primirii şi a dialogului

În cursul aceste întâlniri aţi analizat mai întâi contradicţiile şi dificultăţile din spaţiul Mediteranei şi după aceea v-aţi întrebat cu privire la soluţiile cele mai bune. În această privinţă, vă întrebaţi ce teologie este adecvată contextului în care trăiţi şi lucraţi. Aş spune că teologia, îndeosebi în acest context, este chemată să fie o teologie a primirii şi să dezvolte un dialog sincer cu instituţiile sociale şi civile, cu centrele universitare şi de cercetare, cu liderii religioşi şi cu toate femeile şi bărbaţii de bunăvoinţă, pentru construirea păcii unei societăţi inclusive şi fraterne precum şi pentru păstrarea creaţiei.

Când în Introducerea de la Veritatis gaudium se menţionează aprofundarea kerygmei şi dialogul drept criterii pentru a reînnoi studiile, vrea să se spună că ele sunt în slujba drumului unei Biserici care pune tot mai mult în centru evanghelizarea. Nu apologetica, nu manualele – aşa cum am auzit –: evanghelizarea. În centru este evanghelizarea, care nu înseamnă prozelitism. În dialogul cu culturile şi religiile, Biserica anunţă Vestea Bună a lui Isus şi practica iubirii evanghelice pe care El o predica precum o sinteză a întregii învăţături a Legii, a viziunilor profeţilor şi a voinţei Tatălui. Dialogul este înainte de toate o metodă de discernământ şi de vestire a Cuvântului de iubire care este adresat fiecărei persoane şi care în inima fiecăruia vrea să-şi stabilească locuinţa. Numai în ascultarea acestui Cuvânt şi în experienţa iubirii ea comunică şi poate discerne actualitatea kerygmei. Dialogul, înţeles astfel, este o formă de primire.

Aş vrea să reafirm că „discernământul spiritual nu exclude aporturile înţelepciunilor umane, existenţiale, psihologice, sociologice sau morale. Însă le transcende. Şi nici nu-i sunt suficiente normele înţelepte ale Bisericii. Să ne amintim mereu că discernământul este un har – un dar –. Discernământul conduce la însuşi izvorul vieţii care nu moare, adică «să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos» (In 17,3)” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 170).

Şcolile de teologie se reînnoiesc cu practica discernământului şi cu un mod dialogic de a proceda capabil să creeze un corespunzător climat spiritual şi de practică intelectuală. Este vorba de un dialog atât în poziţia problemelor cât şi în căutarea împreună a căilor de soluţionare. Un dialog capabil să integreze criteriul viu al Paştelui lui Isus cu mişcarea analogiei, care citeşte în realitate, în creaţie şi în istorie legături, semne şi referinţe teologale. Asta comportă asumarea hermeneutică a misterului drumului lui Isus care-l duce la cruce şi la înviere şi la darul Duhului. A asuma această logică a lui Isus şi pascală este indispensabil pentru a înţelege cum este interogată realitatea istorică şi creată de revelarea misterului iubirii lui Dumnezeu. A acelui Dumnezeu care în istoria lui Isus se manifestă – de fiecare dată şi în fiecare contradicţie – mai mare în iubire şi în capacitatea de a recuperă răul.

Ambele mişcări sunt necesare, complementare: o mişcare de jos spre sus care poate dialoga, cu simţ de ascultare şi discernământ, cu orice instanţă umană şi istorică, ţinând cont de toată valoarea umanului; şi o mişcare de sus spre jos – unde „sus” este cel al lui Isus înălţat pe cruce – care permite, în acelaşi timp, să se discearnă semnele Împărăţiei lui Dumnezeu în istorie şi să se înţeleagă în manieră profetică semnele anti-Împărăţiei care desfigurează sufletul şi istoria umană. Este o metodă care permite – într-o constantă dinamică – să se confrunte cu orice instanţă umană şi să perceapă ce lumină creştină să lumineze pliurile realităţii şi ce energii provoacă Duhul Răstignitului Înviat, din când în când, aici şi acum.

Modul dialogic de a proceda este calea pentru a ajunge acolo unde se formează paradigmele, modurile de a simţi, simbolurile, reprezentările persoanelor şi popoarelor. A ajunge acolo – ca „etnografi spirituali ai sufletului popoarelor, să spunem – pentru a putea dialoga în profunzime şi, dacă este posibil, a contribui la dezvoltarea lor cu vestirea Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu, al cărui rod este formarea unei fraternităţi tot mai dilatate şi inclusive. Dialog şi vestire a Evangheliei care pot să aibă loc în modurile schiţate de Francisc de Assisi în Regula non bollata, chiar după călătoria sa în Orientul mediteranean. Pentru Francisc există un prim mod în care, simplu, se trăieşte ca şi creştini: „Un mod este ca să nu facă certuri sau dispute, ci să fie supuşi oricărei creaturi umane din iubire faţă de Dumnezeu şi să mărturisească faptul că sunt creştini” (XVI: FF 43). Este apoi un al doilea mod în care, tot docili faţă de semnele şi faţă de acţiunea Domnului Înviat şi faţă de Duhul său de pace, se vesteşte credinţa creştină ca manifestare în Isus a iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. Dar uimeşte mult acel sfat al lui Francisc dat fraţilor: „Predicaţi Evanghelia; dacă va fi necesar şi prin cuvinte”. Este mărturia!

Această docilitate faţă de Duhul implică un stil de viaţă şi de vestire fără spirit de cucerire, fără voinţă de prozelitism – aceasta este ciuma! – şi fără o intenţie agresivă de contrazicere. O modalitate care intră în dialog „dinăuntru” cu oamenii şi cu culturile lor, cu istoriile lor, cu tradiţiile lor religioase diferite; o modalitate care, coerent cu Evanghelia, cuprinde şi mărturia până la jertfirea vieţii, aşa cum demonstrează exemplele luminoase ale lui Charles de Foucauld, al călugărilor din Tibhirine, al episcopului de Oran, Pierre Claverie, şi al atâtor fraţi şi surori care, cu harul lui Cristos, au fost fideli cu blândeţe şi umilinţă şi au murit cu numele lui Isus pe buze şi cu milostivirea în inimă. Şi aici mă gândesc la nonviolenţă ca orizont şi ştiinţă despre lume, la care teologia trebuie să privească drept propriu element constitutiv. Ne ajută aici scrierile şi practicile lui Martin Luther King şi Lanza del Vasto şi ale altor „artizani” ai păcii. Ne ajută şi ne încurajează amintirea fericitului Giustino Russolillo, care a fost student al acestei facultăţi, şi a părintelui Peppino Diana, tânărul paroh ucis de mafie, care a studiat şi el aici. Şi aici aş vrea să menţionez un sindrom periculos, care este „sindromul de la Babel”. Noi credem că „sindromul de la Babel” este încurcarea care se naşte în faptul de a nu înţelege ceea ce spune celălalt. Acesta este primul pas. Însă adevăratul „sindrom de la Babel” este acela de a nu asculta ceea ce spune celălalt şi de a crede că eu ştiu ceea ce gândeşte celălalt şi ceea ce va spune celălalt. Aceasta este ciuma!

Exemple de dialog pentru o teologie a primirii

„Dialog” nu este o formulă magică, dar cu siguranţă teologia este ajutată în reînnoirea sa când îl asumă serios, când el este încurajat şi favorizat între profesori şi studenţi, precum şi cu celelalte forme ale ştiinţei şi cu celelalte religii, mai ales ebraismul şi islamul. Studenţii de teologie ar trebui să fie educaţi la dialogul cu ebraismul şi cu islamul pentru a înţelege rădăcinile comune şi diferenţele identităţilor noastre religioase şi a contribui astfel mai eficient la edificarea unei societăţi care apreciază diversitatea şi favorizează respectul, fraternitatea şi convieţuirea paşnică.

A educa studenţii în asta. Eu am studiat în timpul teologiei decadente, al scolasticii decadente, în timpul manualelor. Între noi se făcea o glumă, toate tezele teologice se dovedeau cu această schemă, un silogism: 1º Lucrurile par să fie aşa. 2º Catolicismul are întotdeauna dreptate. 3º Ergo… Adică o teologie de tip defensiv, apologetic, închis într-un manual. Noi glumeam aşa, însă erau lucrurile care ni se prezentau în acel timp al scolasticii decadente.

A căuta o convieţuire paşnică dialogică. Suntem chemaţi să dialogăm cu musulmanii pentru a construi viitorul societăţilor noastre şi al oraşelor noastre; suntem chemaţi să-i considerăm parteneri pentru a construi o convieţuire paşnică, şi atunci când au loc episoade tulburătoare săvârşite de grupuri fanatice duşmane ale dialogului, precum tragedia de la Paştele trecut în Sri Lanka. Ieri, cardinalul de Colombo mi-a spus asta: „După ce am făcut ceea ce trebuia să fac, mi-am dat seama că un grup de oameni, creştini, voia să meargă în cartierul musulmanilor pentru a-i ucide. L-am invitat pe imam cu mine, în maşină, şi împreună am mers acolo pentru a-i convinge pe creştini că noi suntem prieteni, că aceia sunt extremişti, că nu sunt de-ai noştri”. Aceasta este o atitudine de apropiere şi de dialog. A forma studenţii la dialogul cu evreii implică să fie educaţi la cunoaşterea culturii lor, a modului lor de a gândi, a limbii lor, pentru a înţelege şi a trăi mai bine relaţia noastră pe planul religios. În facultăţile teologice şi în universităţile ecleziastice trebuie încurajate cursurile de limbă şi cultură arabă şi ebraică şi cunoaşterea reciprocă între studenţi creştini, evrei şi musulmani.

Aş vrea să dau două exemple concrete despre modul în care dialogul care caracterizează o teologie a primirii poate să fie aplicat la studiile ecleziastice. Înainte de toate dialogul poate să fie o metodă de studiu, în afară de a fi o metodă de predare. Când citim un text, dialogăm cu el şi cu „lumea” pe care o exprimă; şi acest lucru este valabil şi pentru textele sacre, precum Biblia, Talmudul şi Coranul. Apoi, adesea interpretăm un anumit text în dialog cu altele din aceeaşi epocă sau din epoci diferite. Textele din marile tradiţii monoteiste în unele cazuri sunt rezultatul unui dialog. Pot exista cazuri de texte care sunt scrise pentru a răspunde la întrebări despre probleme importante ale vieţii puse de texte care le-au precedat. Şi aceasta este o formă de dialog.

Al doilea exemplu este că dialogul se poate face ca hermeneutică teologică într-un timp şi un loc specific. În cazul nostru: Mediterana la începutul celui de-al treilea mileniu. Nu este posibil să se citească în mod realist acest spaţiu decât în dialog şi ca o punte – istorică, geografică, umană – între Europa, Africa şi Asia. Este vorba despre un spaţiu în care lipsa păcii a produs multiple dezechilibre regionale, mondiale, şi a cărui pacificare, prin practica dialogului, ar putea în schimb să contribuie la construirea unui „mare cort de pace” asupra întregului bazin mediteranean, unde să poată convieţui în respectul reciproc diferiţii fii ai părintelui comun Abraham. A nu-l uita pe părintele comun.

O teologie a primirii este o teologie a ascultării

Dialogul ca hermeneutică teologică presupune şi comportă ascultarea conştientă. Asta înseamnă şi a asculta istoria şi viaţa popoarelor care se află pe spaţiul mediteranean pentru a le putea descifra evenimentele care leagă trecutul cu prezentul şi pentru a le putea percepe rănile împreună cu potenţialităţile. Este vorba îndeosebi de a percepe modul în care comunităţile creştine şi fiecare existenţă profetică au ştiut – şi recent – să întrupeze credinţa creştină în contexte uneori de conflict, de minoritate şi de convieţuire plurală cu alte tradiţii religioase.

Această ascultare trebuie să fie profund interioară în culturi şi în popoare şi pentru un alt motiv. Mediterana este tocmai marea metisului – dacă noi nu înţelegem metisul, nu vom înţelege niciodată Mediterana – o mare închisă geografic faţă de oceane, dar mereu deschisă cultural la întâlnire, la dialog şi la înculturare reciprocă. Cu toate acestea este nevoie de naraţiuni reînnoite şi împărtăşite care – pornind de la ascultarea rădăcinilor şi a prezentului – să vorbească inimii persoanelor, naraţiuni în care este posibil să se recunoască în manieră constructivă, paşnică şi generatoare de speranţă.

Realitatea multiculturală şi pluri-religioasă din noua Mediterană se formează cu aceste naraţiuni, în dialogul care se naşte din ascultarea persoanelor şi a textelor marilor religii monoteiste, şi mai ales în ascultarea tinerilor. Mă gândesc la studenţii din facultăţile noastre de teologie, la cei din universităţile „laice” sau de alte inspiraţii religioase. „Când Biserica – şi, putem adăuga, teologia – abandonează schemele rigide şi se deschide la o ascultare disponibilă şi atentă a tinerilor, această empatie o îmbogăţeşte, deoarece «permite tinerilor să dăruiască propriul aport comunităţii, ajutând-o să perceapă noi sensibilităţi şi să-şi pună întrebări inedite»” (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 65). Să perceapă sensibilităţi noi: aceasta este provocarea.

Aprofundarea kerygmei se face cu experienţa dialogului care se naşte din ascultare şi care generează comuniune. Isus însuşi a vestit împărăţia lui Dumnezeu dialogând cu orice tip şi categorie de persoane din iudaismul timpului său: cu fariseii, cărturarii, învăţătorii legii, vameşii, înţelepţii, cei simpli, păcătoşii. Unei femei samaritene El a revelat, în ascultare şi în dialog, darul lui Dumnezeu şi însăşi identitatea sa: i-a deschis misterul comuniunii sale cu Tatăl şi al plinătăţii supraabundente care izvorăşte din această comuniune. Ascultarea sa divină a inimii umane deschide această inimă să primească la rândul său plinătatea Iubirii şi bucuria vieţii. Nu se pierde nimic cu dialogarea. Mereu se câştigă. În monolog toţi pierdem, toţi.

O teologie interdisciplinară

O teologie a primirii care, ca metodă interpretativă a realităţii, adoptă discernământul şi dialogul sincer are nevoie de teologi care să ştie să lucreze împreună şi în formă interdisciplinară, depăşind individualismul în munca intelectuală. Avem nevoie de teologi – bărbaţi şi femei, preoţi, laici şi persoane consacrate – care, într-o înrădăcinare istorică şi eclezială şi, în acelaşi timp, deschişi la noutăţile inepuizabile ale Duhului, să ştie să fugă de logicile autoreferenţiale, competitive şi, de fapt, orbitoare care adesea există şi în instituţiile noastre academice şi ascunse, de atâtea ori, printre şcolile teologice.

Pe acest drum continuu de ieşire din sine şi de întâlnire cu celălalt, este important ca teologii să fie bărbaţi şi femei ai compasiunii – subliniez asta: să fie bărbaţi şi femei ai compasiunii –, atinşi de viaţa oprimată a multor, de sclaviile de astăzi, de plăgile sociale, de violenţe, de războaie şi de nedreptăţile enorme îndurate de atâţia săraci care trăiesc pe malurile acestei „mări comune”. Fără comuniune şi fără compasiune, alimentate constant de rugăciune – acest lucru este important: se poate face teologie numai „în genunchi” –, teologia nu numai că pierde sufletul, ci pierde inteligenţa şi capacitatea de a interpreta realitatea în mod creştin. Fără compasiune, inspirată de Inima lui Cristos, teologii riscă să fie înghiţiţi în condiţia privilegiului celui care se situează în mod prudent în afara lumii şi nu împărtăşeşte nimic riscant cu majoritatea omenirii. Teologia de laborator, teologia pură şi „distilată”, distilată ca apa, apa distilată, care nu are valoare.

Aş vrea să dau un exemplu despre modul în care interdisciplinaritatea care interpretează istoria poate să fie o aprofundare a kerygmei şi, dacă este animată de milostivire, poate să fie deschisă la trans-disciplinaritate. Mă refer îndeosebi la toate atitudinile agresive şi războinice care au marcat modul de a locui spaţiul mediteranean al popoarelor care se declarau creştine. Aici trebuie cuprinse fie atitudinile şi practicile coloniale care au plăsmuit mult imaginarul şi politicile acestor popoare, fie justificările de orice fel ale războaielor, fie toate persecuţiile făcute în numele unei religii sau al unei pretinse purităţi rasiale sau doctrinale. Aceste persecuţii le-am făcut şi noi. Îmi amintesc, în Chanson de Roland, după ce au câştigat bătălia, musulmanii erau puşi în rând, toţi, în faţa vasului de botez, a bazinului baptismal. Era unul cu sabia, acolo. Şi îi puneau să aleagă: ori te botezi ori la revedere! Mergi în partea cealaltă. Ori botezul ori moartea. Noi am făcut asta. Faţă de această istorie complexă şi dureroasă, metoda dialogului şi a ascultării, condusă de criteriul evanghelic al milostivirii, poate îmbogăţi mult cunoaşterea şi recitirea interdisciplinară, făcând să se evidenţieze, prin contrast, şi profeţiile de pace pe care Duhul n-a încetat niciodată să le provoace.

Interdisciplinaritatea drept criteriu pentru reînnoirea teologiei şi a studiilor ecleziastice comportă angajarea de a revizita şi a reinteroga încontinuu tradiţia. A revizita tradiţia! Şi a reinteroga. De fapt, ascultarea ca teologi creştini nu are loc pornind de la nimic, ci de la un patrimoniu teologic care – tocmai dinăuntrul spaţiului mediteranean – îşi înfige rădăcinile în comunităţile din Noul Testament, în reflecţia bogată a Sfinţilor Părinţi şi în multiple generaţii de gânditori şi martori. Este acea tradiţie vie care a ajuns până la noi şi care poate contribui la luminarea şi descifrarea multor probleme contemporane. Însă cu condiţia să fie recitită cu o sinceră voinţă de purificare a memoriei, adică ştiind să se discearnă cât a fost vehicul al intenţiei originare a lui Dumnezeu, revelate în Duhul lui Isus Cristos, şi în schimb cât a fost de infidelă faţă de această intenţie milostivă şi mântuitoare. Să nu uităm că tradiţia este o rădăcină care ne dă viaţă: ne transmite viaţa pentru ca noi să putem creşte şi înflori, să putem da roade. De atâtea ori ne gândim la tradiţie ca la un muzeu. Nu! Săptămâna trecută, sau cealaltă, am citit un citat de Gustav Mahler care spunea: „Tradiţia este garanţia viitorului, nu vasul cu cenuşă”. Este frumos! Trăim tradiţia ca un pom care trăieşte, creşte. Deja în secolul al V-lea, Vincenţiu de Lérins a înţeles bine asta: creşterea credinţei, a tradiţiei, cu aceste trei criterii: annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate. Este tradiţia! Dar fără tradiţie tu nu poţi creşte! Tradiţia pentru a creşte, ca rădăcina pentru pom.

O teologie în reţea

Teologia după Veritatis gaudium este o teologie în reţea şi, în contextul Mediteranei, în solidaritate cu toţi „naufragiaţii” istoriei. În misiunea teologică ce ne aşteaptă îl amintim pe sfântul Paul şi drumul creştinismului de la începuturi care leagă Orientul cu Occidentul. Aici, foarte aproape de locul unde a debarcat Paul, nu se poate să nu amintim că toate călătoriile apostolului au fost marcate de dificultăţi evidente, ca în naufragiul în centrul Mediteranei (Fap 27,9 şu). Naufragiu care ne face să ne gândim la cel al lui Iona. Însă Paul nu fuge, şi chiar poate să creadă că Roma este Ninive al său. Se poate gândi să corecteze atitudinea neîncrezătoare a lui Iona răscumpărând fuga sa. Acum când creştinismul occidental a învăţat din multe greşeli şi dificultăţi din trecut, se poate întoarce la izvoarele sale sperând să poată mărturisi Vestea Bună popoarelor din Orient şi din Occident, din nord şi din sud. Teologia – ţinând mintea şi inima îndreptate spre „Dumnezeul milostiv şi îndurător” (cf. Gen 4,2) – poate ajuta Biserica şi societatea civilă să reia drumul în compania atâtor naufragii, încurajând populaţiile de la Mediterana să refuze orice ispită de recucerire şi de închidere identitară. Ambele se nasc, se alimentează şi cresc din frică. Teologia nu se poate face într-un ambient de frică.

Munca facultăţilor teologice şi a universităţilor ecleziastice contribuie la edificarea unei societăţi drepte şi fraterne, în care îngrijirea creaţiei şi construirea păcii sunt rezultatul colaborării între instituţii civile, ecleziale şi interreligioase. Este vorba înainte de toate de o muncă în „reţeaua evanghelică”, adică în comuniune cu Duhul lui Isus care este Duh de pace, Duh de iubire care acţionează în creaţie şi în inima bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă din orice rasă, cultură şi religie. Precum limbajul folosit de Isus pentru a vorbi despre Împărăţia lui Dumnezeu, tot aşa, în mod analog, interdisciplinaritatea şi crearea reţelei vor să favorizeze discernământul prezenţei Duhului Celui Înviat în realitate. Pornind de la înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu în contextul său mediteranean este posibil să se discearnă semnele timpurilor în contexte noi.

Teologia după „Veritatis gaudium” în contextul Mediteranei

Am subliniat mult Veritatis gaudium. Aş vrea să mulţumesc public aici, pentru că este prezent, monseniorului Zani, care a fost unul dintre artizanii acestui document. Mulţumesc! Aşadar care este misiunea teologiei după Veritatis gaudium în contextul Mediteranei? Ea trebuie să se sintonizeze cu Duhul lui Isus Înviat, cu libertatea sa de a merge în lume şi de a ajunge în periferii, şi în acelea ale gândirii. Teologilor le revine misiunea de a favoriza mereu din nou întâlnirea culturilor cu izvoarele Revelaţiei şi ale Tradiţiei. Vechile arhitecturi ale gândirii, marile sinteze teologice din trecut sunt miniere de înţelepciune teologică, dar ele nu se pot aplica mecanic la problemele actuale. Este vorba de a le preţui pentru a căuta căi noi. Mulţumire fie lui Dumnezeu, izvoarele cele dintâi ale teologiei, Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, sunt inepuizabile şi mereu rodnice; de aceea se poate şi trebuie să se lucreze în direcţia unor „Rusalii teologice”, care să permită femeilor şi bărbaţilor din timpul nostru să asculte „în propria limbă” o reflecţie creştină care să răspundă la căutarea lor de sens şi de viaţă deplină. Pentru ca asta să se întâmple sunt indispensabile câteva premise.

Înainte de toate, trebuie pornit de la Evanghelia milostivirii, adică de la vestirea făcută de Isus însuşi şi de la contextele originare ale evanghelizării. Teologia se naşte în mijlocul fiinţelor umane concrete, întâlnite cu privirea şi inima lui Dumnezeu, care merge în căutarea lor cu iubire milostivă. Şi a face teologie este un act de milostivire. Aş vrea să repet aici, din acest oraş unde nu există numai episoade de violenţă, ci care păstrează atâtea tradiţii şi atâtea exemple de sfinţenie – în afară de o capodoperă a lui Caravaggio despre faptele de milostenie şi mărturia sfântului medic Giuseppe Moscati – aş vrea să repet ceea ce am scris Facultăţii de Teologie de la Universitatea Catolică Argentiniană: „Şi teologii buni, ca păstorii buni, au mirosul poporului şi al drumului şi, cu reflecţia lor, varsă untdelemn şi vin pe rănile oamenilor. Teologia să fie expresia unei Biserici care este «spital de campanie», care trăieşte misiunea sa de mântuire şi de vindecare în lume! Milostivirea nu este numai o atitudine pastorală, ci este însăşi substanţa Evangheliei lui Isus. Vă încurajez să studiaţi cum se poate reflecta, în diferitele discipline – dogmatica, morala, spiritualitatea, dreptul şi aşa mai departe – centralitatea milostivirii. Fără milostivire, teologia noastră, dreptul nostru, pastoraţia noastră, riscă să alunece în meschinăria birocratică sau în ideologie, care din natura sa vrea să domesticească misterul”[1]. Teologia, pe calea milostivirii, se apără de domesticirea misterului.

În al doilea rând, este necesară o serioasă asumare a istoriei în sânul teologiei, ca spaţiu deschis la întâlnirea cu Domnul. „Capacitatea de a întrevedea prezenţa lui Cristos şi drumul Bisericii în istorie ne fac umili şi ne scot din ispita de a ne refugia în trecut pentru a evita prezentul. Şi aceasta a fost experienţa atâtor studioşi, care au început, nu spun atei, dar un pic agnostici, şi l-au găsit pe Cristos. Pentru că istoria nu se putea înţelege fără această forţă”[2].

Este necesară libertatea teologică. Fără posibilitatea de a experimenta drumuri noi nu se creează nimic nou şi nu se lasă spaţiu noutăţii Duhului Celui Înviat: „Celor care visează o doctrină monolitică apărată de toţi fără nuanţe, acest lucru poate să pară o dispersare imperfectă. Însă realitatea este că această varietate ajută la manifestarea şi la dezvoltarea mai bună a diferitelor aspecte ale bogăţiei inepuizabile a Evangheliei” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 40). Asta înseamnă şi o revizuire adecvată a ratio studiorum. Cu privire la libertatea de reflecţie teologică eu aş face o distincţie. Printre studioşi, trebuie mers înainte cu libertate; apoi, în ultimă instanţă, magisteriul va spune ceva, dar nu se poate face o teologie fără această libertate. Însă în predica adresată poporului lui Dumnezeu, vă rog, să nu se rănească credinţa poporului lui Dumnezeu cu teme disputate! Temele disputate să rămână numai între teologi. Este misiunea voastră. Însă poporului lui Dumnezeu trebuie să i se dea substanţa care să alimenteze credinţa şi care să n-o relativizeze.

În sfârşit, este indispensabil să ne dotăm cu structuri lejere şi flexibile, care să manifeste prioritatea dată primirii şi dialogului, munci inter- şi trans-disciplinare şi în reţea. Statutele, organizarea internă, metoda de predare, rânduiala studiilor ar trebui să reflecte fizionomia Bisericii „în ieşire”. Totul trebuie să fie orientat în orarele şi în modurile de a favoriza cât mai mult posibil participarea celor care doresc să studieze teologie: în afară de seminarişti şi de persoanele consacrate, şi laicii şi femeile atât laice cât şi consacrate. Îndeosebi, contribuţia pe care femeile o dau şi pot s-o dea teologiei este indispensabilă şi participarea lor trebuie deci susţinută, aşa cum faceţi în această facultate, unde există bună participare a femeilor ca profesori şi ca studenţi.

Acest loc foarte frumos, sediu al Facultăţii teologice dedicate sfântului Alois, a cărui sărbătoare este astăzi, să fie simbol al unei frumuseţi de împărtăşit, deschise tuturor. Visez facultăţi teologice unde să se trăiască convivialitatea diferenţelor, unde să se practice o teologie a dialogului şi a primirii; unde să se experimenteze modelul poliedrului ştiinţei teologice în locul unei sfere statice şi efemere. Unde cercetarea teologică să fie în măsură să promoveze un proces de înculturare angajant dar captivant.

Concluzie

Criteriile din Introducerea de la constituţia apostolică Veritatis gaudium sunt criterii evanghelice. Kerygma, dialogul, discernerea, colaborarea, reţeaua – eu aş adăuga şi parresia, care a fost citată drept criteriu, care este capacitatea de a fi la limită, împreună cu hypomoné, cu tolerarea, a fi în limită pentru a merge înainte – sunt elemente şi criterii care traduc modul cu care Evanghelia a fost trăită şi vestită de Isus şi cu care poate fi şi astăzi transmisă de discipolii săi.

Teologia după Veritatis gaudium este o teologie kerygmatică, o teologie a discernământului, a milostivirii şi a primirii, care intră în dialog cu societatea, culturile şi religiile pentru construirea convieţuirii paşnice a persoanelor şi popoarelor. Mediterana este matricea istorică, geografică şi culturală a primirii kerygmatice practicate cu dialogul şi cu milostivirea. Napoli este exemplu şi laborator special al acestei cercetări teologice. Spor la treabă!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Scrisoare către marele cancelar al „Pontificia Universidad Católica Argentina” la centenarul Facultăţii de Teologie3 martie 2015.

[2]  Discurs adresat participanţilor la întâlnirea Asociaţiei Profesorilor de Istorie a Bisericii, 12 ianuarie 2019.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.