Categorii

Întâlnirea cu tinerii, Stadionul Kasarani, Nairobi (Kenya), Vineri, 27 noiembrie 2015

Papa-Kenya-tineri[în engleză]

Multe mulţumiri pentru rozariul pe care v-aţi rugat pentru mine: mulţumiri, multe mulţumiri!

Mulţumesc pentru prezenţa voastră, pentru prezenţa voastră entuziastă, aici! Mulţumesc lui Linette şi mulţumesc lui Manuel pentru reflecţiile voastre!

[în spaniolă]

Există o întrebare la baza tuturor întrebărilor pe care mi le-a adresat Linette şi Manuel: „De ce se întâmplă diviziunile, luptele, războiul, moartea, fanatismul, distrugerea printre tineri? De ce există această dorinţă de a ne autodistruge?”. În prima pagină a Bibliei, după toate minunăţiile pe care le-a făcut Dumnezeu, un frate îşi ucide propriul frate. Spiritul răului ne duce la distrugere; spiritul răului ne duce la neunire, ne duce la tribalism, la corupţie, la dependenţa de droguri… Ne duce la distrugere prin fanatism.

Manuel mă întreba: „Ce-i de făcut pentru ca un fanatism ideologic să nu ne fure un frate, să nu ne fure un prieten?”. Există un cuvânt care poate să pară incomod, dar nu vreau să-l evit pentru că voi l-aţi folosit înaintea mea: l-aţi folosit când mi-aţi adus rozariile, numărând rozariile pe care v-aţi rugat pentru mine; l-a folosit şi episcopul, când v-a prezentat şi a spus că v-aţi pregătit pentru această vizită cu rugăciunea. Primul lucru pe care eu l-aş răspunde este că un bărbat pierde ce este mai bun din fiinţa sa umană, o femeie pierde ce este mai bun din omenitatea sa, când uită să se roage, pentru că se simte atotputernic, pentru că nu simte nevoia să ceară ajutor de la Domnul în faţa atâtor tragedii.

Viaţa este plină de dificultăţi, dar există două moduri de a privi la dificultăţi: ori sunt privite drept ceva care te blochează, care te distruge, care te ţine oprit, ori sunt privite ca o oportunitate reală. Vă revine vouă să alegeţi. Pentru mine, o dificultate este un drum de distrugere, sau este o oportunitate pentru a depăşi situaţia mea, aceea a familiei mele, a comunităţii mele, a ţării mele?

Tineri şi tinere, nu trăim în cer, trăim pe pământ. Şi pământul este plin de dificultăţi. Pământul este plin nu numai de dificultăţi, dar şi de invitaţii de a devia spre cel rău. Însă există ceva ce voi toţi tinerii aveţi, care durează pentru un anumit timp, un timp mai mult sau mai puţin lung: capacitatea de a alege ce drum vreau să aleg, care dintre aceste lucruri vreau să-l aleg: să mă las înfrânt de dificultate, sau să transform dificultatea într-o oportunitate pentru ca să pot învinge eu?

Câteva dintre dificultăţile pe care voi le-aţi menţionat sunt adevărate provocări. Deci mai întâi o întrebare: voi vreţi să depăşiţi aceste provocări sau să vă lăsaţi învinşi de provocări? Voi sunteţi ca acei sportivi care, când vin aici să joace pe stadion, vreţi să învingeţi, sau ca aceia care deja au vândut altora victoria şi şi-au pus banii în buzunar? Vă revine vouă alegerea!

O provocare pe care a menţionat-o Linette este aceea a tribalismului. Tribalismul distruge o naţiune; tribalismul înseamnă a ţine mâinile ascunse în spate şi a avea o piatră în fiecare mână pentru a o arunca împotriva altuia. Tribalismul se învinge numai cu urechea, cu inima şi cu mâna. Cu urechea, ascultând: care este cultura ta? De ce eşti aşa? De ce are tribul tău acest obicei, această obişnuinţă? Tribul tău se simte superior sau inferior? Cu inima: odată ce am ascultat cu urechile răspunsul, deschid inima mea; şi apoi întind mâna pentru a continua dialogul. Dacă voi nu dialogaţi şi nu vă ascultaţi între voi, atunci va exista mereu tribalismul, care este ca o molie care roade societatea. Ieri – pentru voi facem asta azi – a fost declarată o zi de rugăciune şi de reconciliere. Eu vreau să vă invit acum, pe voi toţi tinerii, Linette şi Manuel, să veniţi aici, să ne luăm cu toţii de mână; ne ridicăm în picioare şi ne luăm de mână ca semn împotriva tribalismului. Toţi suntem o unică naţiune! Toţi suntem o unică naţiune! Aşa trebuie să fie inima noastră. Tribalismul nu înseamnă numai a ridica mâna astăzi, aceasta este dorinţa, ci este decizia. Însă tribalismul este o muncă de toate zilele. A învinge tribalismul este o muncă de toate zilele; este o muncă a urechii: a-l asculta pe celălalt; este o muncă a inimii: a deschide inima mea faţă de celălalt; o muncă a mâinii: a da mâna unul cu altul… Şi acum să ne dăm mâna unii altora… „Nu tribalismului!”.

Aşezaţi-vă.

O altă întrebare pe care a adresat-o Linette este despre corupţie. În fond mă întreba: „Se poate justifica pur şi simplu corupţia prin faptul că toţi păcătuiesc, că toţi sunt corupţi? Cum putem să fim creştini şi să combatem răul corupţiei?”.

Eu îmi amintesc că în patria mea, un tânăr de 20-22 de ani voia să se dedice politicii; studia, era entuziast, mergea dintr-o parte în alta… A găsit de lucru într-un minister. Într-o zi a trebuit să decidă despre ceea ce trebuia să cumpere; atunci a cerut trei oferte, le-a studiat şi a ales-o pe cea mai economică. Apoi a mers la biroul şefului pentru ca s-o semneze. „De ce ai ales-o pe asta?” – „Pentru că trebuie ales ceea ce este cel mai potrivit pentru finanţele ţării” – „Nu, nu! Trebuie aleşi cei care îţi dau mai mult ca să pui în buzunar”, a spus el. Atunci tânărul a răspuns şefului: „Eu am venit să fac politică pentru a ajuta patria, pentru a o face să crească”. Şi şeful i-a răspuns: „Şi eu fac politică pentru a fura!”. Acesta este numai un exemplu. Dar asta nu numai în politică, ci în toate instituţiile, inclusiv Vaticanul, există cazuri de corupţie. Corupţia este ceva care intră înlăuntrul nostru. Este ca zahărul: este dulce, ne place, este uşor… şi apoi? Ajungem rău! Sfârşim rău! Cu atât zahăr uşor, ajungem diabetici şi devine diabetică şi ţara noastră!

De fiecare dată când acceptăm un „pliculeţ”, o mită, de fiecare dată când acceptăm un „pliculeţ” şi ni-l punem în buzunar, distrugem inima noastră, distrugem personalitatea noastră şi distrugem patria noastră. Vă rog, nu vă îndrăgostiţi de acest „zahăr” care se numeşte corupţie. „Însă, părinte, eu văd că există mulţi care sunt corupţi, văd atâtea persoane care se vând pentru câţiva bani, fără să se preocupe de viaţa celorlalţi…”. Ca în toate lucrurile, trebuie început: dacă nu vrei corupţia în inima ta, în viaţa ta, în patria ta, începe tu, acum! Dacă nu începi tu, nu va începe nici vecinul tău. Corupţia ne fură şi bucuria, ne bucură pacea. Persoana coruptă nu trăieşte în pace.

Odată – şi acesta este un fapt istoric, pe care acum vi-l povestesc – în oraşul meu a murit un bărbat. Toţi ştiam că era un mare corupt. Atunci eu am întrebat după câteva zile: cum a fost înmormântarea? Şi o doamnă, care avea mult simţ al umorului, mi-a răspuns: „Părinte, nu reuşeam să închidem sicriul, pentru că voia să ia cu el toţi banii pe care i-a furat”. Ceea ce voi furaţi cu corupţia va rămâne aici şi îi va folosi altcineva. Însă va rămâne şi – acest lucru să-l reţinem bine – în inima atâtor bărbaţi şi femei care au fost răniţi de exemplul tău de corupţie. Va rămâne în lipsa binelui pe care ai fi putut să-l faci şi nu l-ai făcut. Va rămâne în tinerii bolnavi, înfometaţi, pentru că de banii care erau pentru ei, din cauza corupţiei tale, te-ai bucurat tu. Tineri şi tinere, corupţia nu este un drum de viaţă: este un drum de moarte!

Era şi o întrebare despre modul de a folosi mijloacele de comunicare pentru a răspândi mesajul de speranţă al lui Cristos şi a promova iniţiative juste pentru ca să se vadă diferenţa. Primul mijloc de comunicare este cuvântul, este gestul, este zâmbetul. Primul gest de comunicare este apropierea. Primul gest de comunicare este a căuta prietenia. Dacă voi vorbiţi bine între voi, dacă vă zâmbiţi, dacă vă apropiaţi ca fraţi; dacă voi sunteţi aproape unii de alţii, chiar dacă aparţineţi la triburi diferite; dacă voi sunteţi aproape de cei care au nevoie, de cei care sunt săraci, de cei abandonaţi, de bătrânii pe care nimeni nu-i vizitează, dacă sunteţi aproape de ei, aceste gesturi de comunicare sunt mai contagioase decât orice reţea de televiziune.

Între toate aceste întrebări am spus ceva ce sper să vă poată ajuta. Dar cereţi-i mult lui Isus, rugaţi-l pe Domnul, pentru ca să vă dea forţa de a distruge tribalismul, de a fi cu toţii fraţi; pentru ca să vă dea curajul de a nu vă lăsa corupţi, pentru ca să vă dea dorinţa de a putea comunica între voi ca fraţi, cu un zâmbet, cu un cuvânt bun, cu un gest de ajutor şi cu apropierea.

Şi Manuel în mărturia sa a adresat întrebări incisive. Mă preocupă primul lucru pe care l-a spus: „Ce putem să facem pentru a opri recrutarea celor dragi ai noştri? Ce putem face pentru a-i face să se întoarcă?” Pentru a răspunde la asta trebuie să ştim pentru ce un tânăr, plin de speranţe, se lasă recrutat sau merge să caute să fie recrutat: se îndepărtează de familia sa, de prietenii săi, de tribul său, de patria sa; se îndepărtează de viaţă, pentru că învaţă să ucidă… ŞI aceasta este o întrebare pe care voi trebuie s-o adresaţi tuturor autorităţilor. Dacă un tânăr, sau un adolescent sau o adolescentă, dacă un bărbat sau o femeie, nu are loc de muncă, nu poate să studieze, ce poate să facă? Poate să fure, sau să cadă într-o formă de dependenţă, sau să se sinucidă… – în Europa, statisticele sinuciderilor nu sunt publicate –, sau să se înroleze într-o activitate care să-i dea un scop în viaţă, înşelându-l…

Primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a evita ca un tânăr să fie recrutat sau ca să încerce să se lase recrutat este instruirea şi locul de muncă. Dacă un tânăr nu are loc de muncă, ce viitor îl aşteaptă? De aici vine ideea de a se lăsa recrutat. Dacă un tânăr nu are posibilitatea de a primi o educaţie, chiar o educaţie de urgenţă, de mici funcţii, ce anume poate să facă? Aici este pericolul! Este un pericol social, care merge dincolo de noi, dincolo de ţară, pentru că depinde de un sistem internaţional, care este nedrept, care nu are în centrul economiei persoana, ci dumnezeul ban. Ce anume pot să fac pentru a-l ajuta sau pentru a-l face să se întoarcă? Înainte de toate să te rogi. Însă cu putere! Dumnezeu este mai puternic decât orice campanie de recrutare. Şi apoi? Să-i vorbeşti cu afect, cu duioşie, cu iubire şi cu răbdare. Să-l inviţi să vadă un meci de fotbal, să-l inviţi să faceţi o plimbare, să-l inviţi să stea împreună în grup. Să nu-l laşi singur. Asta e ceea ce-mi vine în minte acum.

Desigur există – este a doua întrebare a ta – există comportamente care dăunează, comportamente în care se caută fericiri trecătoare, dar care ajung apoi să vă dăuneze. Întrebarea pe care mi-ai adresat-o, Manuel, este o întrebare a unui profesor de teologie: „Cum putem înţelege că Dumnezeu este Tatăl nostru? Cum putem vedea mâna lui Dumnezeu în tragediile vieţii? Cum putem găsi pacea lui Dumnezeu?”. Această întrebare şi-o adresează bărbaţii şi femeile din toată lumea, într-un mod sau în altul. Şi nu găsesc o motivaţie. Există întrebări la care, oricând ne-am strădui să răspundem, nu reuşim să găsim un răspuns. „Cum pot vedea mâna lui Dumnezeu într-o tragedie a vieţii?”. Există un singur răspuns: nu, nu există răspuns. Există un singur drum, a privi la Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a dat pentru a ne mântui pe noi toţi. Dumnezeu însuşi s-a făcut tragedie. Dumnezeu însuşi s-a lăsat distrus pe cruce. Şi când vine momentul în care nu înţelegeţi, când sunteţi disperaţi şi când lumea cade peste voi, priviţi Crucea! Acolo este falimentul lui Dumnezeu; acolo este distrugerea lui Dumnezeu. Dar acolo este şi provocare pentru credinţa noastră: speranţa. Pentru că istoria nu s-a terminat în acel faliment: a fost Învierea care ne-a reînnoit pe toţi.

Vă voi spune o destăinuire… Vă este foame? Este ora 12.00… Nu? Atunci vă voi spune o destăinuire. În buzunar am mereu două lucruri [le scoate din buzunar şi le arată]: un rozariu, un rozariu pentru a mă ruga; şi un lucru care pare straniu… Ce este asta? Asta este istoria falimentului lui Dumnezeu, este o Via Crucis, o mică Via Crucis [arată o trusă care se deschide şi conţine mici imagini]: cum a suferit Isus de când a fost condamnat la moarte până când a fost înmormântat… Şi cu aceste două lucruri încerc să fac ce pot mai bine. Dar graţie acestor două lucruri nu pierd speranţa.

O ultimă întrebare a „teologului” Manuel: „Ce cuvinte aveţi pentru tinerii care nu au trăit iubirea în propriile familii? Este posibil de ieşit din această experienţă?”. Peste tot există tineri abandonaţi, fie pentru că au fost abandonaţi la naştere, fie pentru că viaţa i-a abandonat, familia, părinţii, şi nu simt afectul familiei. Pentru aceasta familia este aşa de importantă. Apăraţi familia! Apăraţi-o mereu. Peste tot există nu numai copii abandonaţi, ci şi bătrâni abandonaţi, care stau acolo fără ca să-i viziteze cineva, fără ca să-i iubească cineva… Cum se poate ieşi din această experienţă negativă, de abandonare, de lipsă de iubire? Există numai un remediu pentru a ieşi din aceste experienţe: a face ceea ce eu nu am primit. Dacă voi nu aţi primit înţelegere, fiţi înţelegători cu alţii; dacă voi nu aţi primit iubire, iubiţi-i pe ceilalţi; dacă voi aţi simţit durerea singurătăţii, apropiaţi-vă de cei care sunt singuri. Carnea se îngrijeşte cu carnea! Şi Dumnezeu s-a făcut carne pentru a ne îngriji. Să facem şi noi acelaşi lucru cu alţii.

Bine, cred că – înainte ca arbitrul să fluiere sfârşitul – este momentul de a încheia. Eu vă mulţumesc din inimă pentru că aţi venit, pentru că mi-aţi permis de a vorbi în limba mea maternă… Vă mulţumesc pentru că v-aţi rugat atâtea rozarii pentru mine. Şi, vă rog, vă cer ca să vă rugaţi pentru mine, pentru că şi eu am nevoie de asta, şi mult! Şi înainte de a pleca, vă cer să vă ridicaţi toţi în picioare şi să-l rugăm împreună pe Tatăl nostru din cer, care are un singur defect: nu poate să înceteze să fie Tată!

[Tatăl nostru în engleză]

[Binecuvântare în engleză]

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.