Categorii

Întâlnirea cu participanţii la Întâlnirea diecezei de Roma (9 mai 2019)

Papa Francisc:

Mulţumesc pentru intervenţia voastră şi pentru ascultarea voastră.

Prima ispită care poate veni după ce am ascultat atâtea dificultăţi, atâtea probleme, atâtea lucruri care lipsesc este: „Nu, nu, trebuie să rearanjăm oraşul, să rearanjăm dieceza, să punem totul la locul său, să facem ordine”. Asta ar însemna să privim la noi, să ne privim din nou în interior. Da, lucrurile vor fi rearanjate şi noi vom pune la locul său „muzeul”, muzeul ecleziastic al oraşului, totul în ordine… Asta înseamnă a domestici lucrurile, a-i domestici pe tineri, a domestici inima oamenilor, a domestici familiile; a face caligrafie, totul perfect. Însă acesta ar fi păcatul cel mai mare de mondenitate şi de spirit monden anti-evanghelic. Nu este vorba de „a rearanja”. Am auzit [în intervenţiile precedente] dezechilibrele oraşului, dezechilibrul tinerilor, al bătrânilor, al familiilor… Dezechilibrul raporturilor cu copiii… Astăzi suntem chemaţi să rezistăm la dezechilibru. Noi nu putem face ceva bun, evanghelic dacă ne este frică de dezechilibru. Trebuie să luăm dezechilibrul în mâini: asta este ceea ce ne cere Domnul, pentru că Evanghelia – cred că mă veţi înţelege – este o doctrină „dezechilibrată”. Luaţi Fericirile: merită premiul Nobel pentru dezechilibru! Aşa este Evanghelia.

Apostolii s-au enervat când venea apusul şi acea mulţime – cinci mii numai bărbaţii – continua să-l asculte pe Isus; şi eu s-au uitat la ceas şi spuneam: „Asta e prea mult, trebuie să ne rugăm vesperele, completoriul… şi apoi să mâncăm…”. Şi au căutat maniera de „a rearanja” lucrurile: s-au apropiat de Domnul şi au spus: „Doamne, dă-le drumul, pentru că locul este pustiu: să meargă pentru a-şi cumpăra de mâncare”, în câmpia pustie. Aceasta este iluzia echilibrului oamenilor „din Biserică” între ghilimele; şi eu cred – am spus asta nu-mi amintesc unde – că acolo a început clericalismul: „Dă drumul oamenilor, să meargă, şi noi vom mânca ceea ce avem”. Poate că acolo este începutul clericalismului, care este un frumos „echilibru”, pentru a aranja lucrurile.

Am notat lucrurile pe care le ascultam şi care îmi atingeau inima… Şi după aceea, pe acest drum al lui „a aranja lucrurile” vom avea o dieceză frumoasă funcţionalizată. Clericalism şi funcţionalism. Mă gândesc – şi asta n-o spun cu caritate, dar trebuie s-o spun – unei dieceze – există atâtea, dar mă gândesc la una – care are totul funcţionalizat: departamentul pentru asta, departamentul pentru cealaltă, şi în fiecare dintre departamente are patru, cinci, şase specialişti care studiază lucrurile… Acea dieceză are mai mulţi angajaţi decât Vaticanul! Şi acea dieceză, astăzi – nu vreau s-o numesc din caritate – acea dieceză se îndepărtează în fiecare zi mai mult de Isus Cristos pentru că aduce cult „armoniei”, armoniei nu a frumuseţii, ci a mondenităţii funcţionaliste. Şi am căzut, în aceste cazuri, în dictatura funcţionalismului. Este noua colonizare ideologică ce încearcă să convingă că Evanghelia este o înţelepciune, este o doctrină, dar nu este o vestire, nu este o kerygma. Şi atâţia lasă kerygma, inventează sinoade şi contra-sinoade… care în realitate nu sunt sinoade, sunt „rearanjări”. De ce? Deoarece pentru a fi un sinod – şi acest lucru este valabil şi pentru voi [ca adunare diecezană] – este nevoie de Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt dă un şut mesei, o aruncă şi începe de la capăt. Să-i cerem Domnului harul de a nu cădea într-o dieceză funcţionalistă. Dar eu cred că, după ceea ce am simţit, lucrurile sunt bine orientate. Şi să mergem înainte.

După aceea, în această seară, aş vrea să înţeleg mai bine strigătul oamenilor din dieceză: ne va ajuta să înţelegem mai bine ce anume cer oamenii de la Domnul. Acel strigăt este un strigăt pe care adesea şi noi nu-l ascultăm sau pe care îl uităm cu uşurinţă. Şi asta se întâmplă pentru că am încetat să locuim cu inima. Locuim cu ideile, cu planurile pastorale, cu curiozitatea, cu soluţii prestabilite; dar trebuie să locuim cu inima. M-a impresionat ceea ce părintele Ben [director al Caritas, părintele Benone Ambăruş, nr) a simţit faţă de acel tânăr [pe care l-a văzut luând o bucată de pâine dintr-un coş de gunoi]: s-a ruşinat de el însuşi, n-a fost capabil să meargă să-l întrebe: „Ce crezi, cum este inima ta, ce cauţi?”. Dacă Biserica nu face aceşti paşi, va rămâne pe loc, pentru că nu ştie să asculte cu inima. Biserica surdă la strigătul oamenilor, surdă la ascultarea oraşului.

Aş vrea să împărtăşesc câteva reflecţii pe care le am aici – pe care mi le-am pregătit şi pe care le-am „însăilat” un pic –, reflecţii care să lumineze drumul pentru anul următor. Putem porni de la un text evanghelic; apoi voi aminti câteva pasaje din discursul pe care l-am adresat Bisericii italiene la Firenze [10 noiembrie 2015), care este tocmai stilul Bisericii noastre. „Ce frumos, discursul acela! Ah, papa a vorbit bine, a indicat bine drumul”, şi dă-i cu tămâie… Dar astăzi, dacă eu aş întreba: „Spuneţi-mi ceva din discursul de la Firenze” – „Eh, da, nu-mi amintesc…”. Dispărut. A intrat în alambicul distilărilor intelectuale şi a ajuns fără forţă, ca o amintire. Să reluăm discursul de la Firenze care, cu Evangelium gaudium, este planul pentru Biserica din Italia şi este planul pentru această Biserică din Roma.

Putem începe cu un text din Evanghelie.

[Lectură din Mt 18,1-14]

Papa Francisc:

Să ţineţi bine în minte şi în inimă că, atunci când Domnul vrea să convertească Biserica sa, adică s-o facă mai apropiată de El, mai creştină, face mereu aşa: îl ia pe cel mai mic şi îl pune în centru, invitându-i pe toţi să devină mici şi să „se umilească” – spune literalmente textul evanghelic – pentru a deveni mici, aşa cum a făcut El, Isus. Reforma Bisericii începe de la umilinţă, iar umilinţa se naşte şi creşte cu umilirile. În această manieră neutralizează pretenţiile noastre de măreţie. Domnul nu ia un copil pentru că este mai nevinovat sau pentru că este mai simplu, ci pentru că sub vârsta de 12 ani copiii nu aveau nicio relevanţă socială, în acel timp. Numai cine-l urmează pe Isus pe acest drum al umilinţei şi se face mic poate cu adevărat să contribuie la misiunea pe care Domnul ne-o încredinţează. Cine caută propria glorie nu va şti nici să-i asculte pe alţii nici să-l asculte pe Dumnezeu, cum va putea colabora la misiune? Poate că unul dintre voi, nu-mi amintesc cine, îmi spunea că nu voia să tămâieze: dar printre noi sunt atâţia „liturgişti” greşiţi care n-au învăţat să tămâieze bine: în loc să-l tămâieze pe Domnul, se tămâiază pe ei înşişi şi trăiesc aşa. Cine caută propria glorie, cum va putea să-l recunoască şi să-l primească pe Isus în cei mici care strigă către Dumnezeu? Tot spaţiul său interior este ocupat de el însuşi sau de grupul la care aparţine – persoane ca noi, de atâtea ori – motiv pentru care nu are nici ochi nici urechi pentru alţii. Deci primul sentiment care trebuie avut în inimă, pentru a şti să ascultăm, este umilinţa şi a ne feri bine să-i dispreţuim pe cei mici, oricine ar fi ei, tineri afectaţi de starea de orfan sau ajunşi în tunelul drogurilor, familii încercate de cotidianitate sau sfâşiate în relaţii, păcătoşi, săraci, străini, persoane care au pierdut credinţa, persoane care n-au avut niciodată credinţa, bătrâni, neputincioşi, tineri care caută pâinea în gunoaie, aşa cum am auzit… Vai de cel care priveşte de sus în jos şi îi dispreţuieşte pe cei mici. Numai într-un caz ne este permis să privim o persoană de sus în jos: pentru a o ajuta să se ridice. Singurul caz. În alte cazuri nu este permis. Vai de cei care privesc de sus în jos pentru a-i dispreţui pe cei mici, chiar şi atunci când stilurile lor de viaţă, modurile de a raţiona ar fi foarte depărtate de Evanghelie; nimic nu justifică dispreţul nostru. Cine este fără umilinţă şi dispreţuieşte nu va fi niciodată un bun evanghelizator, pentru că nu va vedea niciodată dincolo de aparenţe. Va crede că ceilalţi sunt numai duşmani, nişte „fără Dumnezeu”, şi va pierde ocazia de a asculta strigătul pe care îl au înăuntru, acel strigăt care adesea este durere şi vis de un „Altă parte”, în care se manifestă nevoia de mântuire. Dacă orgoliul şi presupusa superioritate morală nu ne întrerup auzul, ne vom da seama că sub strigătul atâtor oameni nu este altceva decât un geamăt autentic al Duhului Sfânt. Este Duhul care determină încă o dată să nu ne mulţumim, să încercăm să pornim din nou la drum; este Duhul care ne va salva de această „rearanjare” diecezană. Care printre altele este un gattopardismo: a voi să schimbi totul pentru ca să nu se schimbe nimic.

A doua trăsătură necesară – prima este umilinţa: pentru a asculta, tu trebuie să te înjoseşti – a doua trăsătură necesară pentru a asculta strigătul este dezinteresul. Este exprimată în textul evanghelic al parabolei păstorului care merge în căutarea oii care s-a rătăcit. Nu are niciun interes personal de apărat, acest păstor bun: singura preocupare este ca nimeni să nu se piardă. Avem interese personale, noi care suntem în această seară? Fiecare se poate gândi: care este interesul meu ascuns, personal, pe care-l am în activitatea mea eclezială? Vanitatea? Nu ştiu… fiecare are propriul interes. Suntem preocupaţi de structurile noastre parohiale? De viitorul institutului nostru? De consensul social? De ceea ce oamenii vor spune dacă ne ocupăm de săraci, de migranţi, de romi? Sau suntem alipiţi de acel puţin de putere pe care-l mai exercităm asupra persoanelor din comunitatea noastră sau din cartierul nostru? Noi toţi am văzut parohii care au făcut alegeri în mod serios, sub inspiraţia Duhului, şi atâţia credincioşi care mergeau acolo s-au îndepărtat pentru că „ah, parohul acesta este prea exigent, precum şi un pic comunist”, şi oamenii pleacă. Şi când nu ajung plângerile la episcop… Şi dacă episcopul nu este curajos, dacă nu este un om care are umilinţă, un om dezinteresat, îl cheamă pe preot şi îi spune: „Nu exagera, ştii, un pic de echilibru…”. Dar Duhul Sfânt nu înţelege echilibrul, nu-l înţelege. Înţelege […]. Dezinteresul faţă de sine este condiţia necesară pentru a putea fi plini de interes faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii, pentru a-i putea asculta cu adevărat. Există „păcatul oglinzii”. Şi noi, preoţi, surori, laici cu vocaţia de a lucra, cădem de atâtea ori în acest păcat al oglinzii: se numeşte narcisism şi autoreferenţialitate, păcatele oglinzii care ne sufocă. Domnul a ascultat strigătul oamenilor pe care i-a întâlnit şi s-a apropiat de ei, pentru că nu avea nimic de apărat şi nimic de pierdut, nu avea „oglinda”: avea conştiinţa în rugăciune, în contemplaţia cu Tatăl şi unsă de Duhul Sfânt. Acesta este secretul său, şi pentru aceasta a mers înainte. Lasă cele nouăzeci şi nouă în siguranţă şi începe să caute pe cel care s-a rătăcit. Noi, în schimb, aşa cum am spus alte dăţi, adesea suntem obsedaţi pentru puţinele oi care au rămas în staul. Şi atâţia încetează să fie păstori ai oilor pentru a deveni „pieptănători” ai oilor rafinate. Şi petrec tot timpul ca să le pieptene. Atâtea? Nu. Zece…, lucru mic… Este urât. Nu găsim niciodată curajul de a le căuta pe celelalte, pe cele care s-au pierdut, care merg pe cărări pe care niciodată nu le-am parcurs. Vă rog, să ne convingem că totul merită să fie lăsat şi jertfit pentru binele misiunii. A lăsa orgoliul, a fi umili, a lăsa această bunăstare, acest interes pentru noi înşine. Lui Moise, în faţa misiunii, i-a fost frică, a făcut mii de rezistenţe şi obiecţii; a încercat să-l convingă pe Dumnezeu să se adreseze altcuiva; dar la sfârşit, a coborât cu Dumnezeu în mijlocul poporului său şi a ascultat. Fie ca Domnul să ne umple inima de curajul şi de libertatea celui care nu este legat de interese şi vrea să se pună cu empatie şi simpatie în mijlocul vieţilor celorlalţi.

Ultima trăsătură a inimii, necesară pentru a asculta strigătul şi pentru a evangheliza, este a fi experimentat Fericirile. Astăzi vorbeam cu un rabin, foarte prieten, care a venit de la Buenos Aires, şi mi-a spus: „În Lege eu găsesc că punctul nostru de plecare pentru dialogul iudeo-creştin este legea iubirii: Să-l iubeşte pe Dumnezeul tău cu toate forţele şi pe aproapele ca pe tine însuţi. Şi în Evanghelie, în cărţile creştine, care crezi tu că este un text care poate să ne ajute aşa de mult?”. I-am spus imediat: „Fericirile”. Fericirile sunt un mesaj creştin, dar şi uman. Este mesajul care te face să trăieşti, mesajul noutăţii… Pe mine m-a ajutat mereu să mă gândesc şi la oamenii păgâni sau agnostici ajung Fericirile. Însuşi Gandhi în timpul său a mărturisit că era textul său preferat. Fericirile: înseamnă că s-a învăţat de la Domnul şi de la viaţă unde este bucuria adevărată, aceea pe care Domnul ne-o dăruieşte, şi se ştie să se discearnă unde să fie găsită şi unde să-i facă pe alţii s-o găsească, fără a greşi drumul. Cine greşeşte drumul sau cine se împiedică, eventual cu prezumţia de a merge pe calea lui Dumnezeu, riscă să-i facă şi pe alţii să greşească şi să se împiedice. Vedem asta în unele mişcări pelagiene sau în unele mişcări ezoterice, sau gnostice, care există astăzi printre noi: toţi se împiedică, toţi, sunt incapabili să meargă spre un orizont, merg un pic înainte pentru a se întoarce asupra lor înşişi; sunt propunerile egocentrice. În schimb, Fericirile sunt teocentrice, care privesc viaţa, te duc înainte, te despoaie dar te fac mai uşor să-l urmezi pe Isus. Şi Isus vorbeşte să nu-i scandalizăm pe cei mici. De ce? Pentru că scandalul este o piatră de poticnire. Tu nu ai înţeles spiritul Fericirilor. Să ne gândim la lumea învăţătorilor Legii: era o continuă piatră de poticnire pentru popor. Poporul ştia că nu aveau autoritate: scandalizau. Şi pe acest drum ajungem să devenim călăuze oarbe: ne poticnim noi şi-i facem să se poticnească pe cei pe care pretindem să-i ajutăm. Persoanelor fragile, rănite de viaţă sau de păcat, celor mici care strigă către Dumnezeu putem şi trebuie să le oferim viaţa Fericirilor pe care şi noi le-am experimentat, adică bucuria întâlnirii cu milostivirea lui Dumnezeu, frumuseţea unei vieţi comunitare de familie unde sunt primiţi pentru ceea ce sunt, a relaţiilor cu adevărat umane pline de blândeţe. Mă opresc un pic asupra acestui lucru. În aceste zile sunt un pic obsedat de blândeţe. Este un cuvânt care riscă să iasă din dicţionar, aşa cum a ieşit verbul „a mângâia”… Blândeţea, duioşia, gesturile de duioşie ale lui Isus… Blândeţea primeşte pe fiecare aşa cum este. Bogăţia mijloacelor foarte sărace, fără efecte speciale… Astăzi, în întâlnirea cu romii, am găsit-o pe sora Geneviève, care de 50 de ani trăieşte printre ei, chiar şi cu lucrătorii din circ de la luna park, într-o rulotă. Simplu: se roagă, zâmbeşte, mângâie, face bine cu Fericirile. Mijloacele foarte sărace ale ascultării, dialogului faţă în faţă, entuziasmul de a lucra împreună cu curaj pentru dreptate şi pace, ajutorul reciproc în momentul oboselii sau al persecuţiei, strălucirea zilnică a contemplării cu inimă curată faţa lui Dumnezeu în liturgie, în ascultarea Cuvântului, în rugăciune, în săraci… Vi se par puţine toate acestea? Acesta este drumul.

Este adevărat că Fericirile dăruite de Dumnezeu nu sunt „felul nostru de mâncare puternic”: mai trebuie să învăţăm; trebuie să căutăm pe acest drum să le oferim concetăţenilor noştri felul nostru de mâncare puternic care îi va face să crească. Şi când îl găsesc, iată că înfloreşte credinţa, înfige rădăcini, se altoieşte în via care este Biserica de la care primeşte limfa vieţii Duhului. Ne gândim că trebuie să oferim altceva lumii, decât Evanghelia crezută şi văzută? Vă rog, să nu-i scandalizăm pe cei mici oferind un spectacol al unei comunităţi îngâmfate… Vă invit să vizitaţi Elemozineria Apostolică: acolo, cardinalul Krajewski, care este un pic „drăcuşor”, a pus o fotografie pe care a făcut-o un tânăr fotograf din Roma, artist: este ieşirea dintr-un restaurant, iarna, iese o doamnă de o anumită vârstă, aproape bătrână, cu pielicică, părul făcut, mănuşi, foarte elegantă doamna, numai privind tu simţi mirosul parfumului francez, totul perfect…, şi la picioarele uşii, pe paviment, o altă femeie, îmbrăcată în zdrenţe, care întinde mâna; şi acea doamnă elegantă priveşte în partea cealaltă. Acea fotografie se numeşte indiferenţă. Mergeţi s-o vedeţi. Să nu-i scandalizăm pe cei mici. Să nu cădem în indiferenţă. Dacă oferim spectacolul unei comunităţi îngâmfate – ca această fotografie –, interesate, triste, care trăieşte competiţia, conflictul, excluderea, ne merităm cuvintele lui Isus: „Nu am nevoie de voi, nu-mi folosiţi la nimic. Ba chiar, pentru că riscaţi să provocaţi multe daune – ar spune Isus – ar fi mai bine ca să dispăreţi, aruncându-vă în adâncul mării”. Pentru a nu scandaliza. Roma este un pic departe de mare, dar se poate spune: „Du-te şi aruncă-te în Tibru”.

La Firenze le-am cerut după aceea tuturor participanţilor la Întâlnire să reia în mână Evangelii gaudium. Acesta este al doilea punct de plecare al evanghelizării post-conciliare. De ce spun „al doilea punct de plecare”? Pentru că primul punct de plecare este documentul mai mare ieşit după Conciliu: Evangelii nuntiandi [al lui Paul al VI-lea, 8 decembrie 1975)]. Evangelii gaudium este o aducere la zi, o imitare a lui Evangelii nuntiandi pentru astăzi, dar forţa este primul. Luaţi în mână Evangelii gaudium, întoarceţi-vă la parcursul de transformare misionară a comunităţilor creştine care este propus în paginile exortaţiei. Acelaşi lucru vi-l cer vouă în această seară, îndreptându-vă îndeosebi spre o parte din al doilea capitol din Evangelii gaudium, cel al provocărilor aduse evanghelizării, provocările culturii urbane: numerele între 61 la 75. Fac două sublinieri, care, în vederea drumului anului următor, reprezintă şi cele două misiuni pe care vi le încredinţez.

1) A exercita o privire contemplativă asupra persoanelor care locuiesc în oraş. A privi. Şi pentru a face asta, în fiecare parohie să încercăm să înţelegem cum trăiesc persoanele, cum gândesc, ce simt locuitorii din cartierul nostru, adulţi şi tineri; să încercăm să adunăm istorii de viaţă. Istorii de vieţi exemplare, semnificative a ceea ce trăieşte majoritatea persoanelor. Putem aduna aceste istorii de viaţă interogând cu prietenie părinţi copiilor şi tinerilor, sau mergând în vizită la bătrâni, sau intervievând tinerii la şcoală, în acord cu profesorii lor. I-am menţionat pe bătrâni: vă rog, nu-i uitaţi. Acum sunt mai îngrijiţi pentru că, de vreme ce lipseşte locul de muncă şi bătrânul are pensia, îl îngrijesc mai bine, pe bătrân… Dar faceţi-i pe bătrâni să vorbească: nu pentru a deveni învechiţi, nu, pentru a avea mirosul rădăcinilor şi a putea merge înainte înrădăcinaţi. Noi, cu această tehnologie a virtualului, riscăm să pierdem înrădăcinarea, rădăcinile, să devenim dezrădăcinaţi, lichizi – aşa cum spunea un filozof – sau, aşa cum îmi place mie mai degrabă să spun, gazoşi, fără consistenţă, pentru că nu suntem înrădăcinaţi şi am pierdut sucul rădăcinilor pentru a creşte, pentru a înflori, pentru a da roade. Să-i facem pe bătrâni să vorbească: nu uitaţi de asta. O ascultare a oamenilor care tot mai mult este strigătul celor mici. Dar mai ales să aveţi o privire contemplativă, pentru a vă apropia cu această privire… Şi a vă apropia atingând realitatea. Atingerea, din cele cinci simţuri, este cel mai deplin, cel mai complet.

2) A doua misiune: a exercita o privire contemplativă asupra noilor culturi care se generează în oraş. Ştim asta, oraşul Roma este un organism care palpită: să conştientizăm că acolo, unde trăiesc persoanele şi se întâlnesc, se produce mereu ceva nou care merge dincolo de istoriile locuitorilor săi. În Evangelii gaudium am subliniat că tocmai contextele urbane sunt locurile unde este produsă o nouă cultură: noi relatări, noi simboluri, noi paradigme, noi limbaje, noi mesaje (cf. nr. 73). Trebuie înţeleşi; găsiţi şi înţeleşi. Şi toate acestea produc bine şi rău. Răul este adesea sub ochii tuturor: „cetăţeni pe jumătate, nu cetăţeni, ba chiar urbani” (ibid. 74), pentru că există persoane care nu au acces la aceleaşi posibilităţi de viaţă ale altora şi care sunt rebutate; segregare, violenţă, corupţie, criminalitate, trafic de droguri şi de fiinţe umane, abuz de minori şi abandonare a bătrânilor. Astfel se generează tensiuni insuportabile. Aşa cum aţi amintit, există în atâtea cartiere din Roma războaie între săraci, discriminări, xenofobie precum şi rasism. Astăzi am întâlnit în Vatican cinci sute de romi şi am auzit lucruri dureroase. Xenofobie. Fiţi atenţi, pentru că fenomenul cultural mondial, să spunem cel puţin european, al populismelor creşte semănând frică. Însă în oraşe există şi mult bine, pentru că există locuri pozitive, locuri rodnice: acolo unde cetăţenii se întâlnesc şi dialoghează în manieră solidară şi constructivă, iată că se creează „un ţesut conectiv în care grupuri de persoane împărtăşesc aceleaşi modalităţi de a visa viaţa şi imaginarii asemănătoare şi se constituie în noi sectoare umane, în teritorii culturale, în oraşe invizibile” (ibid.).

Domnul să binecuvânteze ascultarea noastră a oraşului. Şi după aceea, ne dăm întâlnire la Rusalii. Va fi pentru noi întâlnirea cu faţa Domnului în tufişul arzând. Ne vom scoate sandalele, ne vom acoperi faţa şi îi vom spune lui Dumnezeu „da”-ul nostru: Te urmăm în timp ce cobori în mijlocul poporului, pentru a asculta strigătul săracilor.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.