Categorii

Întâlnirea cu nunţii apostolici (13 iunie 2019)

Discurs pregătit de Sfântul Părinte şi înmânat celor prezenţi

Iubiţi confraţi,

Sunt bucuros să vă întâlnesc din nou pentru a vedea împreună cu voi şi a examina cu ochi de păstori viaţa Bisericii şi pentru a reflecta asupra misiunii voastre delicate şi importante. Mulţumesc fiecăruia dintre voi pentru prezenţa sa şi pentru slujirea sa. Aceasta este a treia reuniune a noastră de acest tip, în care păstrez ca lucru preţios şi reflecţiile provocate de întâlnirile cu voi toţi, aici în Vatican, precum şi în câteva nunţiaturi, cu ocazia recentelor călătorii. Cred că în viitor se va încerca să se invite cu o anumită regularitate şi colaboratorii, pentru ca aceste momente să aibă şi un caracter formativ.

M-am gândit să împărtăşesc astăzi cu voi câteva precepte simple şi elementare, pe care desigur voi le cunoaşteţi bine, dar amintirea lor va face bine tuturor şi vă va ajuta să trăiţi mai bine misiunea voastră cu acelaşi entuziasm de la primul mandat şi cu aceeaşi disponibilitate ferventă cu care aţi început slujirea voastră.

Este vorba de un soi de „decalog” care, în realitate, este îndreptat spre voi şi spre colaboratorii voştri şi, mai mult, spre toţi episcopii, preoţii şi consacraţii pe care voi îi întâlniţi în fiecare parte a lumii.

  1. Nunţiul este om al lui Dumnezeu

A fi „om al lui Dumnezeu” înseamnă a-l urma pe Dumnezeu în toate şi pentru toate; a asculta de poruncile sale cu bucurie; a trăi pentru lucrurile lui Dumnezeu şi nu pentru cele ale lumii; a-i dedica în mod liber toate propriile resurse acceptând cu suflet generos suferinţele care vin ca urmare a credinţei în El. Omul lui Dumnezeu nu-l trage pe şfoară şi nici nu-l înşeală pe aproapele său; nu se lasă duşi de bârfe şi vorbiri de rău; păstrează mintea şi inima curate, ocrotind ochii şi urechile de murdăria lumii. Nu se lasă înşelat de valorile lumeşti, ci priveşte la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a evalua ce este înţelept şi bun. Omul lui Dumnezeu caută cu seriozitate să fie „sfânt şi neprihănit înaintea Lui” (cf. Ef 1,4). Omul lui Dumnezeu ştie să meargă cu umilinţă cu Domnul său, ştiind că trebuie să se încreadă numai în El pentru a putea trăi în plinătate şi a persevera până la capăt, menţinând inima deschisă spre cei dezavantajaţi şi cei respinşi de societate şi ascultând problemele persoanelor fără a le judeca. Omul lui Dumnezeu este cel care practică dreptatea, iubirea, clemenţa, mila şi milostivirea.

Nunţiul care uită că este om al lui Dumnezeu se ruinează pe sine însuşi şi pe alţii; deraiază şi dăunează şi Bisericii, căreia şi-a dedicat viaţa sa.

  1. Nunţiul este om al Bisericii

Nunţiul, fiind reprezentant pontifical, nu se reprezintă pe sine însuşi ci Biserica şi îndeosebi pe Succesorul lui Petru. Cristos ne avertizează cu privire la ispita slujitorului rău: „Dar, dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie» şi începe să-i lovească pe cei care sunt servitori împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul acelui servitor va veni în ziua în care nu se aşteaptă şi la ora pe care n-o ştie, îl va pedepsi aspru şi îi va face parte cu cei ipocriţi” (Mt 24,48-51).

Nunţiul nu încetează să fie „om al Bisericii” atunci când începe să trateze rău pe colaboratorii săi, personalul, surorile şi comunitatea din nunţiatură ca un stăpân rău şi nu ca un tată şi păstor. Este trist a vedea unii nunţi care îi chinuiesc pe colaboratorii lor cu aceleaşi chinuri pe care ei înşişi le-au primit de la alţi nunţii când ei erau colaboratori. În schimb secretarii şi consilierii au fost încredinţaţi experienţei nunţiului pentru ca să se poată forma şi înflori ca diplomaţi şi, dacă vrea Dumnezeu, ca nunţii în viitor.

Este urât a vedea un nunţiu care caută luxul, veşmintele şi obiectele „semnate” în mijlocul oamenilor lipsiţi de cele necesare. Este o contra-mărturie. Onoarea cea mai mare pentru un om al Bisericii este aceea de a fi „slujitorul tuturor”.

A fi om al Bisericii cere şi umilinţa de a reprezenta chipul, învăţăturile şi poziţiile Bisericii, adică a pune deoparte convingerile personale.

A fi om al Bisericii înseamnă a apăra curajos Biserica în faţa forţelor răului care încearcă mereu s-o discrediteze, s-o defăimeze sau s-o calomnieze.

A fi om al Bisericii cere să fie prieten al episcopilor, al preoţilor, al călugărilor şi al credincioşilor, cu destăinuire şi căldură umană, desfăşurând alături de ei propria misiune şi având mereu o privire eclezială, adică a unui om care se simte responsabil de mântuirea celorlalţi. Să ne amintim mereu că salus animarum este mereu legea supremă a Bisericii şi este baza fiecărei acţiuni ecleziale[1]. Această identitate a nunţiului îl face să se distingă şi de ceilalţi ambasadori în marile sărbători, Crăciun şi Paşte: când aceia îşi iau pauză pentru a ajunge la familii, nunţiul rămâne în sediu pentru a celebra cu poporul lui Dumnezeu din ţară pentru că, fiind om al Bisericii, aceasta este familia sa.

  1. Nunţiul este om al zelului apostolic

Nunţiul este vestitor al Veştii Bune şi fiind un apostol al Evangheliei are misiunea de a lumina lumea cu lumina Celui Înviat, de a-l duce pe Cristos până la marginile pământului. Este un om în mişcare care seamănă sămânţa bună a credinţei în inimile celor pe care-i întâlneşte. Şi cei pe care-i întâlneşte nunţiul ar trebui să se simte într-un fel interogat.

Să ne amintim de marea figură a sfântului Maximilian Maria Kolbe care, consumat de zel arzător pentru gloria lui Dumnezeu, a scris într-una din scrisorile sale: „În timpurile noastre constatăm, nu fără tristeţe, propagarea «indiferentismului». O boală aproape endemică ce se răspândește în diferite forme nu numai în generalitatea credincioşilor, ci şi printre membrii institutelor călugăreşti. Dumnezeu este vrednic de glorie infinită. Prima şi principala noastră preocupare trebuie să fie aceea de a-i aduce laudă în măsura slabelor noastre forţe, conştienţi că nu-l putem glorifica atât cât merită El. Gloria lui Dumnezeu străluceşte mai ales în mântuirea sufletelor pe care Cristos le-a răscumpărat cu sângele său. Rezultă că angajarea primară a misiunii noastre apostolică va fi aceea de a procura mântuirea şi sfinţirea celui mai mare număr de suflete”[2].

Amintim şi cuvintele sfântului Paul: „Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16). Este periculos a cădea în timiditatea sau în lâncezeala calculelor politice sau diplomatice, sau chiar în acel „politic corect”, renunţând la vestire.

Zelul apostolic este acea forţă care ne ţine în picioare şi ne ocroteşte de cancerul dezamăgirii.

  1. Nunţiul este om al reconcilierii

Este parte importantă a muncii fiecărui nunţiu să fie om al medierii, al comuniunii, al dialogului şi al reconcilierii. Nunţiul trebuie să caute mereu să rămână imparţial şi obiectiv, pentru ca toate părţile să găsească în el arbitrul corect care încearcă sincer să apere şi să tuteleze numai dreptatea şi pacea, fără a se lăsa niciodată implicat negativ[3].

Fiind om al comunicării, „activitatea reprezentantului pontifical aduce înainte de toate o slujire preţioasă episcopilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor catolicilor din acel loc, care găsesc în el sprijin şi ocrotire, deoarece el reprezintă o autoritate superioară, care este în folosul tuturor. Misiunea sa nu se suprapune pe exercitarea puterilor episcopilor, nici nu o înlocuieşte sau o împiedică, ci o respectă şi, mai mult, o favorizează şi o susţine cu sfatul fratern şi discret”[4].

Dacă un nunţiu s-ar închide în nunţiatură şi ar evita să-i întâlnească pe oameni, ar trăda misiunea sa şi în loc să fie factor de comuniune şi de reconciliere ar deveni obstacol şi impediment. Nu trebuie să uitaţi niciodată că voi reprezentaţi faţa catolicităţii şi universalitatea Bisericii pe lângă Bisericile locale răspândite în toată lumea şi pe lângă guverne.

  1. Nunţiul este om al papei

Ca reprezentant pontifical nunţiul nu se reprezintă pe el însuşi ci pe Succesorul lui Petru şi acţionează în locul lui pe lângă Biserică şi guverne, adică el concretizează, realizează şi simbolizează prezenţa papei în mijlocul credincioşilor şi populaţiilor. Este frumos că în diferite ţări nunţiatura este numită „Casa papei”.

Desigur fiecare persoană ar putea să aibă rezerve, simpatii şi antipatii, dar un nunţiu bun nu poate să fie ipocrit pentru că reprezentantul este un mijloc, sau mai bine zis, o punte de legătură între vicarul lui Cristos şi persoanele la care este trimis, într-o zonă determinată, pentru care a fost numit şi trimis de însuşi Pontiful Roman.

Aşadar, misiunea voastră este foarte angajantă pentru că cere disponibilitate şi flexibilitate, umilinţă, profesionalitate impecabilă, capacitate de comunicare şi de negociere; cere călătorii frecvente în automobil şi călătorii lungi, adică a trăi cu valiza mereu pregătită (la prima noastră întâlnire v-am spus: viaţa voastră este una de nomazi).

Fiind trimis al papei şi al Bisericii, nunţiul trebuie să fie predispus pentru raporturile umane, să aibă o inclinaţie naturală pentru relaţiile interpersonale, adică să fie aproape de credincioşi, de preoţi, de episcopii locale, precum şi de ceilalţi diplomaţi şi de guvernanţi.

Slujirea reprezentantului este şi aceea de a vizita comunităţile unde papa nu reuşeşte să meargă, asigurându-le apropierea lui Cristos şi a Bisericii. Aşa a scris sfântul Paul al VI-lea: „De fapt, este evident că mişcării spre centrul şi inima Bisericii trebuie să-i corespundă o altă mişcare, care din centru să se răspândească la periferie şi să ducă într-un anumit mod la toate şi la fiecare Biserică locală, la toate şi la fiecare păstor şi credincios prezenţa şi mărturia acelei comori de adevăr şi de har, de care Cristos Domn şi Răscumpărător ne-a făcut părtaşi, depozitari şi împărţitori. Prin reprezentanţii noştri, care se află în diferitele naţiuni, noi devenim părtaşi de însăşi viaţa fiilor noştri şi aproape inserându-ne în ea ajungem să cunoaştem, în mod mai rapid şi sigur, necesităţile şi în acelaşi timp aspiraţiile lor”[5].

Fiind „reprezentant”, nunţiul trebuie să continue să se actualizeze şi să studieze, în aşa fel încât să cunoască bine gândirea şi instrucţiunile celui pe care-l reprezintă. Are şi datoria de a actualiza şi a informa încontinuu pe papa cu privire la diferitele situaţii şi cu privire la schimbările ecleziastice şi sociopolitice ale ţării la care este trimis. Pentru aceasta este indispensabil să posede o bună cunoaştere a obiceiurilor sale şi pe cât posibil a limbii, menţinând uşa nunţiaturii şi pe cea a inimii sale mereu deschise pentru toţi.

Deci este inconciliabil faptul de a fi reprezentant pontifical cu faptul de a critica pe la spate pe papa, a avea bloguri sau chiar a se uni cu grupuri ostile lui, Curiei şi Bisericii din Roma.

  1. Nunţiul este om al iniţiativei

Este necesar a avea şi a dezvolta capacitatea şi agilitatea în a promova sau a adopta o conduită adecvată la exigenţele momentului fără a cădea vreodată nici în rigiditate mentală, spirituală şi umană, nici în flexibilitatea ipocrită şi cameleonică. Nu este vorba de a fi oportunişti, ci de a şti să se treacă de la idee la practică având în minte binele comun şi fidelitatea faţă de mandat. Arhiepiscopul Giancarlo Maria Bregantini spune că „fără motivaţii spirituale şi fără un fundament evanghelic, toate iniţiativele puţin câte puţin se prăbuşesc, şi pe planul cooperatist, economic şi organizator”[6].

Omul cu iniţiativă este o persoană pozitiv curioasă, plină de dinamism şi de întreprindere; o persoană creativă şi înzestrată cu curaj, care nu se lasă învinsă de panică în situaţii neprevizibile, ci ştie, cu seninătate, intuiţie şi fantezie să încerce să le răstoarne şi să le gestioneze pozitiv.

Omul cu iniţiativă este un învăţător care ştie să-i înveţe pe alţii cu să se apropie de realităţi pentru a încerca să nu se lase dărâmat de surprizele mici şi mari pe care ni le rezervă. Este o persoană care înseninează cu pozitivitatea sa pe cei care trec prin furtunile vieţii.

Fiind înainte de toate un episcop, un păstor care, deşi trăind printre evenimentele din lume, este chemat zilnic să dea dovadă că poate şi că vrea „să fie în lume dar nu al lumii” (cf. In 17,14), nunţiul, în manieră intuitivă, trebuie să ştie să reorganizeze informaţia de ansamblu şi să găsească vorbele juste pentru a ajuta persoanele care se adresează lui pentru a găsi sfat, cu simplitatea porumbeilor şi isteţimea şerpilor (cf. Mt 16,16).

Trebuie precizat că aceste capacităţi se dobândesc urmându-l pe Isus, după modelul apostolilor şi al primilor discipoli, care au primit chemarea cu deosebită atenţie şi adeziune la conduita lui Isus Cristos.

  1. Nunţiul este om al ascultării

Virtutea ascultării este indisolubilă de libertate, pentru că numai în libertate noi putem asculta realmente şi numai ascultând de Evanghelie se intră în plinătatea libertăţii[7]. Chemarea creştinului şi, în acest context, a nunţiului la ascultare rămâne chemarea de a urma stilul de viaţă al lui Isus din Nazaret. Viaţa lui Isus, inspirată de deschiderea şi de ascultarea de Dumnezeu, pe care El îl numeşte Tată[8]. Aici putem înţelege şi trăi marea poruncă a ascultării eliberatoare: „Trebuie să ascultăm mai curând de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29). Ascultarea de Dumnezeu nu se desparte de ascultarea de Biserică şi de superiori.

Ne ajută aici iarăşi sfântul Maximilian Maria Kolbe care în aceeaşi scrisoare a scris: „Ascultarea, şi numai ea, este aceea care ne manifestă cu siguranţă voinţa divină. Este adevărat că superiorul poate greşi, dar cine ascultă nu greşeşte. […] Pe calea ascultării noi depăşim limitele micimii noastre şi ne conformăm voinţei divine care ne conduce să acţionăm corect cu infinita sa înţelepciune şi prudenţă. Aderând la această voinţă divină, căreia nicio creatură nu-i poate rezista, devenim mai puternici decât toţi. Aceasta este cărarea înţelepciunii şi a prudenţei, singura cale în care putem da lui Dumnezeu gloria maximă. […] Aşadar, fraţilor, să-l iubim cu toate forţele pe Tatăl ceresc plin de iubire faţă de noi; şi dovada carităţii noastre perfecte să fie ascultarea, care trebuie exercitată mai ales atunci când ne cere să sacrificăm voinţa noastră. De fapt nu cunoaştem altă carte mai sublimă decât pe Isus Cristos răstignit, pentru a înainta în iubirea lui Dumnezeu”[9].

Sfântul Augustin atribuie ascultării atâta importanţă, nu mai puţină decât aceea a iubirii, a umilinţei, a înţelepciunii, care sunt fundamentală, până acolo încât nu poate să existe iubire adevărată, umilinţă sinceră, înţelepciune autentică decât în cadrul ascultării[10].

Un nunţiu care nu trăieşte virtutea ascultării – şi atunci când este dificil şi contrar propriei viziuni personale – este ca un călător care pierde busola, riscând astfel să nu găsească obiectivul. Amintim mereu zicala „Medice, cura te ipsum”. Este contra-mărturie a-i chema pe alţii la ascultare şi a nu asculta.

  1. Nunţiul este om al rugăciunii

Aici mi se pare important să vă amintesc încă o dată cuvintele de nedepăşit cu care sfântul Giovanni Battista Montini, ca substitut al Secretariatului de Stat, descria figura reprezentantului pontifical: „Este aceea a unuia care are cu adevărat conştiinţa că îl poartă pe Cristos cu sine” (25 aprilie 1951), ca bunul preţios de comunicat, de vestit, de reprezentat. Bunurile, perspectivele din această lume ajung să dezamăgească, ne fac să nu ne mulţumim niciodată; Domnul este binele care nu dezamăgeşte, unicul care nu dezamăgeşte. Şi asta cere o dezlipire de noi înşine la care se poate ajunge numai cu un raport constant cu Domnul şi unificarea vieţii în jurul lui Cristos. Şi asta se numeşte familiaritate cu Isus. Familiaritatea cu Isus Cristos trebuie să fie alimentul zilnic al reprezentantului pontifical, pentru că este alimentul care se naşte din amintirea primei întâlniri cu El şi pentru că ea constituie şi exprimarea zilnică de fidelitate faţă de chemarea sa. Familiaritatea cu Isus Cristos în rugăciune, în celebrarea euharistică – nu trebuie neglijată niciodată – în slujirea carităţii[11].

Ne amintim de apostoli şi de Petru care a spus: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese. De aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de duh şi înţelepciune, pe care să-i rânduim pentru această slujire. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Fap 6,1-6). Aşadar prima misiune a fiecărui episcop este aceea de a stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului.

Nunţiul – şi noi toţi – fără o viaţă de rugăciune, riscă să nu respecte toate condiţiile menţionate mai sus. Fără rugăciune devenim simpli funcţionari, mereu nemulţumiţi şi frustraţi. Viaţa de rugăciune este acea lumină care luminează tot restul şi toată activitatea nunţiului şi a misiunii sale.

  1. Nunţiul este om al carităţii active

Trebuie reafirmat aici că „rugăciunea, drumul uceniciei şi convertirea găsesc în caritatea care se face împărtăşire verificarea autenticităţii lor evanghelice. Şi din acest mod de a trăi derivă bucurie şi seninătate sufletească, pentru că se atinge cu mâna carnea lui Cristos. Dacă vrem să-l întâlnim realmente pe Cristos, este necesar să-i atingem trupul în trupul rănit al săracilor, ca o comparaţie cu împărtăşirea sacramentală primită în Euharistie. Trupul lui Cristos, frânt în liturgia sacră, se lasă găsit de caritatea împărtăşită în feţele şi în persoanele fraţilor şi surorilor mai slabi”[12]. Deoarece „credinţa lucrează prin iubire” (Gal 5,6).

Nunţiul având misiunea de a interpreta „grija Pontifului Roman pentru binele ţării în care exercită misiunea sa; îndeosebi trebuie să se intereseze cu zel de problemele păcii, progresului şi colaborării popoarelor, în vederea binelui spiritual, moral şi material al întregii familii umane”[13]. Activitatea nunţiului nu trebuie să se limiteze niciodată la desfăşurarea de practici, care, deşi fiind importante, nu vor putea niciodată să facă misiunea sa fecundă şi rodnică; pentru aceasta nunţiul trebuie să se dedice în operele caritative, în special faţă de săraci şi marginalizaţi; numai aşa va putea realiza pe deplin misiunea sa şi faptul de a fi părinte şi păstor.

Caritatea este şi gratuitate, şi iată de ce aş vrea să vă vorbesc aici despre un pericol permanent, adică pericolul cadourilor. Biblia îl defineşte vinovat pe omul care „ia darul pe sub poală ca să încline căile judecăţii” (Pr 17,23-24) şi Psalmul întreabă: „Doamne, cine va locui în cortul tău?” şi răspunde: cine „nu primeşte daruri împotriva celui nevinovat” (15,1.5). Caritatea activă trebuie să ne facă să fim prudenţi în acceptarea darurilor care sunt oferite pentru a înceţoşa obiectivitatea noastră şi în unele cazuri din păcate pentru a cumpăra libertatea noastră.

Niciun cadou de orice valoare nu trebuie să ne facă vreodată sclavi! Refuzaţi cadourile prea scumpe şi adesea inutile sau îndreptaţi-le spre caritate, şi amintiţi-vă că a primi un cadou scump nu justifică niciodată folosirea lui.

  1. Nunţiul este om al umilinţei

Aş vrea să închei acest decalog cu virtutea umilinţei citând „Litaniile umilinţei” ale slujitorului lui Dumnezeu cardinalul Rafael Merry del Val (1865-1930), secretar de stat şi colaborator al sfântului Pius al X-lea, un fost coleg al vostru:

O, Isuse, blând şi smerit cu inima, ascultă-mă!

De dorinţa de a fi stimat – Eliberează-mă, Isuse.

De dorinţa de a fi iubit – Eliberează-mă, Isuse.

De dorinţa de a fi descântat – Eliberează-mă, Isuse.

De dorinţa de a fi onorat – Eliberează-mă, Isuse.

De dorinţa de a fi lăudat – Eliberează-mă, Isuse.

De dorinţa de a fi preferat altora – Eliberează-mă, Isuse.

De dorinţa de a fi consultat – Eliberează-mă, Isuse.

De dorinţa de a fi aprobat – Eliberează-mă, Isuse.

De teama de a fi umilit – Eliberează-mă, Isuse.

De teama de a fi dispreţuit – Eliberează-mă, Isuse.

De teama de a suferi repulsii – Eliberează-mă, Isuse.

De teama de a fi calomniat – Eliberează-mă, Isuse.

De teama de a fi uitat – Eliberează-mă, Isuse.

De teama de a fi ridiculizat – Eliberează-mă, Isuse.

De teama de a fi insultat – Eliberează-mă, Isuse.

De teama de a fi suspectat – Eliberează-mă, Isuse.

Ca alţii să fie mai iubiţi decât mine – Isuse, dă-mi harul să doresc asta!

Ca alţii să fie mai stimaţi decât mine – Isuse, dă-mi harul să doresc asta!

Ca alţii să poată creşte în opinia lumii şi ca eu să pot scădea – Isuse, dă-mi harul să doresc asta!

Ca alţii să poată fi angajaţi şi eu să fiu pus deoparte – Isuse, dă-mi harul să doresc asta!

Ca alţii să poată fi lăudaţi şi eu neglijat – Isuse, dă-mi harul să doresc asta!

Ca alţii să poată fi preferaţi în locul meu în orice lucru – Isuse, dă-mi harul să doresc asta!

Ca alţii să poată fi mai sfinţi decât mine, cu condiţia ca eu să devin sfânt atât cât pot – Isuse, dă-mi harul să doresc asta![14]

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] «În raport cu episcopii, cărora le este încredinţată prin mandat divin îngrijirea sufletelor în fiecare dieceză, reprezentantul pontifical are datoria de a ajuta, a sfătui şi a presta lucrarea sa promptă şi generoasă, cu spirit de colaborare fraternă, respectând mereu exercitarea jurisdicţiei proprii a păstorilor » (Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Sollicitudo omnium EcclesiarumAAS 61 [1969], 476).

[2] Cf. Scritti di Massimiliano M. Kolbe, vol. I, Firenze 1975, 44-46; 113-114.

[3] Nunţiul are şi „datoria de a tutela în acţiune comună cu episcopii, pe lângă autorităţile civile din teritoriul în care îşi exercită funcţia sa, misiunea Bisericii şi a Sfântului Scaun. […] În calitatea sa de trimis al Păstorului Suprem al sufletelor, reprezentantul pontifical va promova […] contacte corespunzătoare între Biserica catolică şi celelalte comunităţi creştine şi va favoriza raporturi cordiale cu religiile necreştine” (Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Sollicitudo omnium Ecclesiarum: AAS 61 [1969], 476).

[4] Ibidem.

[5] Scrisoarea apostolică Sollicitudo omnium Ecclesiarum: AAS 61 (1969), 476.

[6] Non possiamo tacere. Le parole e la bellezza per vincere la mafia, Piemme 2011, 136.

[7] Cf. ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità, Rizzoli 1999, 149-152.

[8] Cf. F. J. MOLONEY, Discepoli e profeti, 186.

[9] Scritti di Massimiliano M. Kolbe, vol. I, Firenze 1975, 44-46; 113-114.

[10] Cf. Patrologia, III, Marietti 2000, 432-434; B. Borghini, L’obbedienza secondo S. Agostino, în „Vita crist.”, 23 (1954), 460-478.

[11] Cf. Discurs adresat reprezentanţilor pontificali, 21 iunie 2013.

[12] Mesaj pentru prima Zi Mondială a Săracilor, 19 noiembrie 2017.

[13] Scrisoarea apostolică Sollicitudo omnium Ecclesiarum: AAS 61 (1969), 476.

[14] https://www.corrispondenzaromana.it/lumilta-insegnata-dal-cardinal-merry-del-val/

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.