Categorii

Întâlnire cu tinerii, Stadionul „José María Morelos y Pavón”, Morelia, Marţi, 16 februarie 2016

Papa-Mexic-TineriBună seara! Vouă, tineri din Mexic care sunteţi aici, care vă uitaţi la televizor, care ascultaţi… Şi vreau să trimit un salut şi o binecuvântare miilor de tineri din dieceza de Guadalajara care s-au adunat în Piaţa „Sfântul Ioan Paul al II-lea” pentru a urmări ceea ce se întâmplă aici; precum şi atâtor altora, dar m-au informat că acolo erau mii şi mii adunaţi ca să asculte. Şi astfel suntem două „stadioane”: „Ioan Paul” din Guadalajara şi noi aici şi apoi atâţia alţii din toate părţile.

Deja cunoşteam aşteptările voastre, pentru că mi-au adus schiţa a ceea ce mai mult sau mai puţin aveaţi să spuneţi… – este adevărat! De ce ar trebui să vă spun o minciună? – Însă în timp ce vorbeaţi, aflam câteva lucruri care mi se păreau importante pentru a nu le lăsa în suspendare…

Vă spun că, atunci când am ajuns în acest ţinut, am fost primit cu un călduros bun-venit şi am putut constata imediat un lucru pe care îl ştiam de mult timp: vitalitatea, bucuria, spiritul de sărbătoare al poporului mexican. Acum, după ce v-am ascultat, dar în special după ce v-am văzut, constat din nou o altă certitudine, un lucru pe care l-am spus preşedintelui naţiunii în primul meu salut. Una dintre cele mai mari comori ale acestui ţinut mexican are faţa tânără, sunt tinerii săi. Da, voi sunteţi bogăţia acestui ţinut. Atenţie: n-am spus speranţa acestui ţinut, am spus: bogăţia.

Muntele poate să conţină minereuri preţioase care pot folosi pentru progresul omenirii: este bogăţia sa, însă acea bogăţie trebuie transformată în speranţă cu munca, aşa cum fac minerii când extrag acele minereuri. Voi sunteţi bogăţia, trebuie transformată în speranţă. Şi Daniela la sfârşit a adresat o provocare şi ne-a dat şi urma, despre speranţă, dar toţi cei care au vorbit, când subliniau dificultăţile, situaţiile, afirmau un adevăr foarte mare, adică faptul că toţi putem trăi dar nu putem trăi fără speranţă. A simţi ziua de mâine. Nu se poate simţi ziua de mâine dacă mai întâi unul nu reuşeşte să aibă stimă de sine, dacă nu reuşeşte să simtă că viaţa sa, mâinile sale, istoria sa au o valoare. A simţi ceea ce spunea Alberto: „Cu mâinile mele, cu inima mea şi cu mintea mea pot să construiesc speranţă; dacă eu nu simt asta, speranţa nu va putea să intre în inima mea”.

Speranţa se naşte când se poate experimenta că nu este pierdut totul. Şi pentru aceasta este necesar exerciţiul de a începe „de acasă”, de la noi înşine. Nu este pierdut totul. Eu nu sunt pierdut. Eu valorez, eu valorez mult. Vă cer tăcere acum; fiecare să răspundă în inima sa: Este adevărat că nu este pierdut totul? Eu sunt pierdut, sunt pierdută? Eu valorez? Valorez puţin? Valorez mult? Principala ameninţare la adresa speranţei este atunci când simţi că nimănui nu-i pasă de tine sau că eşti lăsat deoparte. Aceasta este marea dificultate pentru speranţă: când într-o familie sau într-o societate sau într-o şcoală sau într-un grup de prieteni te fac să simţi că le pasă de tine. Şi acest lucru este dur, este dureros, însă se întâmplă – sau nu se întâmplă? Da sau nu? [„Da!”]. Se întâmplă! Acest lucru ucide, acest lucru ne doboară şi acest lucru deschide poarta la atâta durere. Dar există şi o altă importantă ameninţare la adresa speranţei – la adresa speranţei ca acea bogăţie, care sunteţi voi, să crească şi să dea rodul său – şi este faptul de a te face să crezi că începi să valorezi atunci când te maschezi cu haine, mărci, cu ultimul strigăt al modei, sau când devii prestigios, important pentru că ai bani, dar în fond inima ta nu crede că tu eşti vrednic de afect, vrednic de iubire şi inima intuieşte acest lucru. Speranţa este împiedicată să vorbească de ceea ce te fac să crezi, nu te lasă să iasă în evidenţă asta. Principala ameninţare este atunci când unul simte că banii îi folosesc pentru a cumpăra totul, inclusiv afectul celorlalţi. Principala ameninţare este să crezi că eşti fericit pentru că ai o maşină frumoasă. Dar este adevărat că eşti fericit dacă ai o maşină frumoasă?

Voi sunteţi bogăţia Mexicului, voi sunteţi bogăţia Bisericii. Permiteţi-mi să vă spun o expresie din ţara mea: no les estoy „sobando el lomo” – nu vă „mângâi pielea”, nu vă adulez! Şi înţeleg că de multe ori devine dificil să vă simţiţi bogăţia atunci când vă aflaţi încontinuu expuşi la pierderea de prieteni şi de rude în mâinile traficului de droguri, ale drogurilor, ale organizaţiilor criminale care seamănă teroarea. Este greu să vă simţiţi bogăţia unei naţiuni când nu există oportunitatea unui loc de muncă demn – Alberto, ai spus clar asta –, posibilitatea de studiu şi de pregătire, când nu sunt recunoscute drepturile şi asta apoi duce la situaţii limită. Este greu să vă simţiţi bogăţia unui loc atunci când, datorită faptului că sunteţi tineri, sunteţi folosiţi pentru scopuri meschine seducându-vă cu promisiuni care până la urmă nu sunt reale, sunt baloane de săpun. Şi este greu să vă simţiţi bogaţi aşa. Bogăţia o aveţi înăuntru, speranţa o aveţi înăuntru, însă nu este uşor, pentru toate acestea pe care vi le spun şi pe care voi înşivă le-aţi spus: lipsesc oportunităţi de muncă şi de studiu – au spus asta Roberto şi Alberto. Şi totuşi, în pofida a toate acestea, nu încetez să repet: voi sunteţi bogăţia Mexicului.

Roberto, tu ai spus o frază pe care vreau s-o păstrez. Ai spus că ai pierdut ceva. Şi n-ai spus: Am pierdut celularul, am pierdut portofelul cu bani, am pierdut trenul pentru că am ajuns târziu… Ai spus: Am pierdut fascinaţia de „a ne bucura de întâlnire”. Am pierdut fascinaţia de a merge împreună; am pierdut fascinaţia de a visa împreună. Şi pentru ca această bogăţie, mişcată de speranţă, să meargă înainte, trebuie să mergeţi împreună, trebuie să vă întâlniţi, trebuie să visaţi împreună! Nu pierdeţi fascinaţia de a visa! Îndrăzniţi să visaţi! A visa, care nu este acelaşi lucru cu a fi adormiţi, asta nu!

Şi să nu credeţi că vă spun asta – că voi sunteţi bogăţia Mexicului şi că această bogăţie merge înainte cu speranţa – pentru că sunt bun, sau pentru că sunt un expert, nu, dragi prieteni, nu este aşa. Vă spun asta, şi sunt convins de asta, ştiţi de ce? Pentru că asemenea vouă eu cred în Isus Cristos. Şi cred că Daniela a fost foarte puternică atunci când ne-a vorbit despre asta. Eu cred în Isus Cristos, şi de aceea vă spun asta. El este cel care reînnoieşte încontinuu în mine speranţa, El este cel care reînnoieşte încontinuu privirea mea. El este cel care trezeşte în mine, în fiecare dintre noi fascinaţia de a ne bucura, fascinaţia de a visa, fascinaţia de a lucra împreună. El este cel care încontinuu mă invită să convertesc inima. Da, prietenii mei, vă spun asta pentru că în Isus eu l-am întâlnit pe Acela care este capabil să aprindă ceea ce este mai bun în mine însumi. Şi graţie Lui putem merge, graţie Lui putem reîncepe de la capăt de fiecare dată, graţie Lui putem spune: nu este adevărat că unicul mod de a trăi, de a fi tineri este a lăsa viaţa în mâinile traficului de droguri sau ale tuturor acelora care singurul lucru pe care-l fac este să semene distrugere şi moarte. Acest lucru nu este adevărat şi îl spunem graţie lui Isus. Şi tot graţie lui Isus, lui Isus Cristos Domnul putem spune că nu este adevărat că unicul mod de a trăi pentru tineri aici este sărăcia şi marginalizarea; marginalizare de oportunităţi, marginalizare de spaţii, marginalizare de formare şi educaţie, marginalizare de speranţă. Isus Cristos este cel care dezminte toate tentativele de a vă face inutili, sau simpli mercenari de ambiţii ale altuia. Ambiţiile altuia sunt cele care vă marginalizează, pentru a vă folosi în toate acele lucruri pe care le-am spus, pe care le ştiţi şi care se termină în distrugere. Şi singurul care mă poate ţine foarte tare de mână este Isus Cristos. El face în aşa fel încât această bogăţie să se transforme în speranţă.

Mi-aţi cerut un cuvânt de speranţă: acela pe care-l am să vi-l spun, acela care este la baza a toate, se numeşte Isus Cristos. Când totul pare greu, când pare că lumea se prăbuşeşte peste noi, îmbrăţişaţi crucea sa, îmbrăţişaţi-l pe El şi, vă rog, nu va despărţiţi niciodată de mâna sa, chiar dacă vă duce înainte târându-vă; şi dacă o dată cădeţi, lăsaţi-vă ridicaţi de El. Alpiniştii au un cântec foarte frumos, pe care mie îmi place să-l repet tinerilor, un cântec pe care-l cântă în timp ce urcă: „În arta de a urca, succesul nu se află în a nu cădea, ci în a nu rămâne căzut”. Aceasta este arta. Şi cine este singurul care te poate apuca de mână pentru ca tu să nu rămâi căzut? Isus Cristos, numai El. Isus Cristos care, uneori, îţi trimite un frate pentru ca să-ţi vorbească şi să te ajute. Nu ascunde mâna ta atunci când ai căzut. Nu-i spune: Nu mă privi că sunt înnămolit sau înnămolită. Nu mă privi, pentru că de acum nu mai este remediu. Numai lasă-te prins de mână şi prinde acea mână şi bogăţia pe care o ai înăuntru, murdară, înnămolită, considerată pierdută, va începe, prin speranţă, să dea rodul său. Dar mereu cu mâna strânsă de mâna lui Isus Cristos. Acesta este drumul. Nu uitaţi: „În arta de a urca, succesul nu se află în a nu cădea, ci în a nu rămâne căzut”. Nu vă permiteţi să rămâneţi căzuţi! Niciodată! De acord? Şi dacă vedeţi un prieten sau o prietenă care a avut o alunecare în viaţă şi a căzut, mergi şi oferă-i mâna ta; dar s-o oferi cu demnitate: pune-te alături de el, alături de ea, ascultă… Nu spune: îţi dau reţeta! Nu, ca prieten, cu calm, dă-i forţă cu cuvintele tale, cu ascultarea ta: acel medicament care se uită: „ascultare-terapia”. Lasă-l să vorbească, lasă să-ţi povestească, şi atunci, puţin câte puţin, îţi va întinde mâna şi tu îl vei ajuta în numele lui Isus Cristos. Dar dacă mergi dintr-o dată şi începi să-i faci predică, şi hai şi hai, la sfârşit, săracul, îl mai rău decât era… Este clar? Nu vă dezlipiţi niciodată de mâna lui Isus Cristos, nu vă îndepărtaţi niciodată de El. Şi dacă vă îndepărtaţi, ridicaţi-vă din nou şi mergeţi înainte: El înţelege ce sunt aceste lucruri. Pentru că împreună cu Isus Cristos este posibil să trăiţi pe deplin, împreună cu El este posibil să credeţi că merită să trăiţi; că merită să daţi ceea ce este mai bun din voi, să fiţi ferment, sare şi lumină printre prieteni, în cartier, în comunitate, în familie – după aceea, Rosario, voi vorbi un pic despre ceea ce ai spus tu despre familie.

Pentru aceasta, dragi prieteni, din partea lui Isus vă cer să nu vă lăsaţi excluşi, nu vă lăsaţi dispreţuiţi, nu vă lăsaţi trataţi ca o marfă. Isus ne-a dat mereu un sfat pentru asta, pentru a nu ne lăsa excluşi, pentru a nu ne lăsa dispreţuiţi, pentru a nu ne lăsa trataţi ca o marfă: „fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii” (Mt 10,16). Cele două virtuţi împreună. Tinerilor nu le lipseşte vivacitatea; uneori, le lipseşte înţelepciunea, pentru a nu fi naivi. Ambele lucruri: înţelepţi dar simpli, buni. Desigur, pentru acest drum probabil nu veţi avea ultimul model de maşină, nu veţi avea portofelul plin cu bani, dar veţi avea ceva ce nimeni nu va putea să vă ia, adică experienţa de a vă simţi iubiţi, îmbrăţişaţi şi însoţiţi. Este fascinaţia de a vă bucura de întâlnire, fascinaţia de a visa în întâlnirea cu toţi. Este experienţa de a vă simţi familie, de a vă simţi comunitate. Este experienţa de a putea privi lumea în faţă, cu capul sus! Fără maşină, fără bani, dar cu capul sus! Demnitatea!

Trei cuvinte pe care acum le repetăm: bogăţie, pentru că ne-a fost dată; speranţă, pentru că vrem să ne deschidem la speranţă; demnitate. Repetăm: bogăţie, speranţă şi demnitate [repetă]. Bogăţia pe care Dumnezeu v-a dat-o vouă: voi sunteţi bogăţia Mexicului; speranţa pe care v-o dă Isus Cristos; demnitatea pe care v-o dă faptul de a nu vă lăsa „mângâiaţi pe piele”, şi să fiţi marfă pentru sacoşa altora.

Astăzi Domnul continuă să vă cheme, continuă să vă convoace, aşa cum a făcut indianul Juan Diego. Vă invită să construiţi un sanctuar. Un sanctuar care nu este un loc fizic, ci o comunitate, un sanctuar numit parohie, un sanctuar numit naţiune. Comunitatea, familia, faptul de a ne simţi cetăţeni este unul dintre principalele antidoturi împotriva a tot ceea ce ne ameninţă, pentru că ne face să ne simţim parte a acestei mari familii a lui Dumnezeu. Nu pentru a ne refugia, pentru a ne închide, pentru a scăpa de pericolele vieţii şi de provocări; dimpotrivă, pentru a ieşi ca să-i invităm pe alţii, pentru a ieşi ca să vestim tuturor că a fi tineri în Mexic este cea mai mare bogăţie şi de aceea nu poate fi sacrificată. Şi pentru că bogăţia este capabilă să aibă speranţă şi ne dă demnitate. Încă o dată cele trei cuvinte: bogăţie, speranţă şi demnitate. Dar acea bogăţie pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi pe care trebuie s-o facem să crească.

Isus, Cel care ne dă speranţa, niciodată nu ne-ar invita să fim călăi, ci ne numeşte discipoli, ne numeşte prieteni. Isus niciodată nu ne-ar trimite să murim, ci totul în El este invitaţie la viaţă. O viaţă în familie, o viaţă în comunitate; o familie şi o comunitate în favoarea societăţii. Şi aici, Rosario, reluând ceea ce ai spus tu, un lucru foarte frumos: „În familie se învaţă apropierea”. Se învaţă solidaritatea, se învaţă să se împărtăşească, să se discearnă, să se ducă înainte problemele unii altora, să se certe şi să se pună de acord, să se discute şi să se îmbrăţişeze şi să se sărute. Familia este prima şcoală a naţiunii şi în familie este acea bogăţie pe care o aveţi voi. Familia este aceea care păstrează această bogăţie, în familie puteţi să găsiţi speranţă, pentru că este Isus, şi în familie puteţi să aveţi demnitate. Niciodată, niciodată să nu puneţi deoparte familia! Familia este piatra unghiulară a construcţiei unei mari naţiuni. Voi sunteţi bogăţie, aveţi speranţă şi visaţi… – şi Rosario a vorbit şi despre faptul de a visa –: voi visaţi să aveţi o familie? [„Da!”].

Iubiţi fraţi, voi sunteţi bogăţia acestei ţări şi când vă îndoiţi de asta, priviţi-l pe Isus Cristos, care este speranţa, Cel care dezminte toate tentativele de a vă face inutili, sau simpli mercenari ai ambiţiilor altuia.

Vă mulţumesc pentru această întâlnire şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

[La sfârşitul întâlnirii:]

Vă invit să o rugăm împreună pe Mama noastră de Guadalupe şi să-i cerem ca să ne facă conştienţi de bogăţia pe care Dumnezeu ne-a dat-o; ca să facă să crească în noi, în inima noastră, speranţa în Isus Cristos; şi ca să mergem în viaţă cu demnitate de creştini.

[Recitarea rugăciunii Bucură-te Marie şi Binecuvântarea]

Şi vă rog nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.