Categorii

Întâlnire cu preoţii, călugării, consacraţii şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Catedrala din Rabat, duminică, 31 martie 2019

Iubiţi fraţi şi surori, bonjour à tous!

Sunt foarte fericit să vă pot întâlni. Îi mulţumesc în special părintelui Germain şi sorei Mary pentru mărturiile lor. Doresc să salut şi membrii Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care arată vizibil comuniunea trăită aici în Maroc între creştini de diferite confesiuni, pe calea unităţii. Creştinii sunt un număr mic în această ţară. Însă această realitate, în ochii mei, nu este o problemă, deşi recunosc că uneori poate să devină dificilă de trăit pentru unii. Situaţia voastră îmi aminteşte de întrebarea lui Isus: „Cu ce este asemănătoare împărăţia lui Dumnezeu şi cu ce o voi compara? […] Este asemenea cu plămada pe care o femeie, luând-o, o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul” (Lc 13,18.21). Parafrazând cuvintele Domnului am putea să ne întrebăm: cu ce este asemenea un creştin din aceste ţinuturi? Cu ce îl pot compara? Este asemenea cu un pic de plămadă pe care mama Biserica vrea s-o amestece cu o mare cantitate de făină până când dospeşte totul. De fapt, Isus nu ne-a ales şi ne-a trimis pentru ca să devenim mai numeroşi! Ne-a chemat pentru o misiune. Ne-a pus în societate ca acea cantitate mică de plămadă: plămada fericirilor şi a iubirii fraterne în care ca şi creştini ne putem întâlni pentru a face prezentă Împărăţia sa. Şi aici îmi vine în minte sfatul pe care sfântul Francisc l-a dat fraţilor săi, când i-a trimis: „Mergeţi şi predicaţi Evanghelia: dacă ar fi necesar, şi cu cuvintele”.

Asta înseamnă, dragi prieteni, că misiunea noastră de botezaţi, de preoţi, de consacraţi, nu este determinată în mod deosebit de numărul sau de cantitatea de spaţii care se ocupă, ci de capacitatea pe care o avem de a genera şi de a provoca schimbare, uimire şi compasiune; de modul în care trăim ca discipoli ai lui Isus, în mijlocul acelora ale căror cotidian, bucurii, dureri, suferinţe şi speranţe noi le împărtăşim (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 1). Cu alte cuvinte, căile misiunii nu trec prin prozelitism. Vă rog, nu trec prin prozelitism! Să ne amintim de Benedict al XVI-lea: „Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie, prin mărturie”. Nu trec prin prozelitism, care duce mereu la o fundătură, ci prin modul nostru de a fi cu Isus şi cu alţii. Deci problema nu este de a fi mai puţin numeroşi, ci de a fi nesemnificativi, de a deveni o sare care nu mai are gustul Evangheliei – aceasta este problema! – sau o lumină care nu mai luminează nimic (cf. Mt 5,13-15).

Cred că preocuparea apare atunci când noi creştinii suntem chinuiţi de gândul că putem fi semnificativi numai dacă suntem masa şi dacă ocupăm toate spaţiile. Voi ştiţi bine că viaţa se joacă cu capacitatea pe care o avem de a „dospi” acolo unde ne aflăm şi cu cine ne aflăm. Chiar dacă asta poate să nu aducă aparent beneficii tangibile sau imediate (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 210). Pentru că a fi creştin nu înseamnă a adera la o doctrină, nici la un templu, nici la un grup etnic. A fi creştin este o întâlnire, o întâlnire cu Isus Cristos. Suntem creştini pentru că am fost iubiţi şi întâlniţi şi nu roade de prozelitism. A fi creştini înseamnă a ne şti iertaţi, a ne şti trimişi să acţionăm în acelaşi mod în care Dumnezeu a acţionat cu noi, dat fiind că „prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13,35).

Conştient de contextul în care sunteţi chemaţi să trăiţi vocaţia voastră baptismală, slujirea voastră, consacrarea voastră, iubiţi fraţi şi surori, îmi vine în mine acel cuvânt al sfântului papă Paul al VI-lea din enciclica Ecclesiam suam: „Biserica trebuie să vină în dialog cu lumea în care ajunge să trăiască. Biserica se face cuvânt; Biserica se face mesaj; Biserica se face colocviu” (nr. 67). A afirma că Biserica trebuie să intre în dialog nu depinde de o modă – astăzi este moda dialogului, nu, nu depinde de aceea –, cu atât mai puţin de o strategie pentru a mări numărul membrilor săi, nu, nici nu este o strategie. Dacă Biserica trebuie să intre în dialog este din fidelitate faţă de Domnul şi Învăţătorul său care, încă de la început, mişcat de iubire, a voit să intre în dialog ca prieten şi să ne invite să fim părtaşi de prietenia sa (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 2). Astfel, ca discipoli ai lui Isus Cristos, suntem chemaţi, încă din ziua Botezului nostru, să facem parte din acest dialog de mântuire şi de prietenie, ai cărui primi beneficiari suntem.

Creştinul, în aceste ţinuturi, învaţă să fie sacrament viu al dialogului pe care Dumnezeu vrea să-l închege cu fiecare bărbat şi femeie, în orice condiţie ar trăi. Prin urmare, un dialog pe care suntem invitaţi să-l realizăm în maniera lui Isus, blând şi smerit cu inima (cf. Mt 11,29), cu o iubire ferventă şi dezinteresată, fără calcule şi fără limite, respectând libertatea persoanelor. În acest spirit, găsim fraţi mai mari care ne arată calea, pentru că au mărturisit cu viaţa lor că acest lucru este posibil, o „măsură înaltă” care ne provoacă şi ne stimulează. Cum să nu evocăm figura sfântului Francisc de Assisi care, în plină cruciadă, a mers să-l întâlnească pe sultanul al-Malik al-Kamil? Şi cum să nu-l menţionăm pe fericitul Charles de Foucauld care, profund marcat de viaţa umilă şi ascunsă a lui Isus la Nazaret, pe care-l adora în tăcere, a voit să fie un „frate universal”? Sau şi pe acei fraţi şi surori creştini care au ales să fie solidari cu un popor până la dăruirea propriei vieţi? Astfel, când Biserica, fidelă faţă de misiunea primită de la Domnul, intră în dialog cu lumea şi se face colocviu, ea participă la evenimentul fraternităţii, care îşi are izvorul profund nu în noi, ci în Paternitatea lui Dumnezeu.

Acest dialog de mântuire, noi consacraţii suntem invitaţi să-l trăim înainte de toate ca mijlocire pentru poporul care ne-a fost încredinţat. Îmi amintesc că odată, vorbind cu un preot care era ca şi voi într-un ţinut unde creştinii sunt minoritate, îmi povestea că rugăciunea „Tatăl nostru” dobândi-se pentru el un ecou special pentru că, rugându-se în mijlocul persoanelor din alte religii, simţea cu putere cuvintele „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Rugăciunea de mijlocire a misionarului şi pentru acel popor, care într-o anumită măsură i-a fost încredinţat, nu de administrat ci de iubit, îl făcea să se roage această rugăciune cu un ton şi un gust speciale. Consacratul, preotul duce la altarul său, în rugăciunea sa viaţa compatrioţilor săi şi menţine vie, ca printr-o mică breşă în acel ţinut, forţa dătătoare de viaţă a Duhului. Ce frumos este a şti că, în diferite colţuri ale acestei ţări, în glasurile voastre creaţia poate să implore şi să continue să spună: „Tatăl nostru”!

De aceea, este un dialog care devine rugăciune şi pe care putem să-l realizăm concret în fiecare zi în numele „«fraternităţii umane» care cuprinde pe toţi oamenii, îi uneşte şi îi face egali. În numele acestei fraternităţi sfâşiate de politicile de integralism şi diviziune şi de sistemele de câştig deşănţat şi de tendinţele ideologice odioase, care manipulează acţiunile şi destinele oamenilor” (Document despre fraternitatea umană, Abu Dhabi, 4 februarie 2019). O rugăciune care nu distinge, nu separă şi nu marginalizează, ci devine ecou al vieţii aproapelui; rugăciune de mijlocire care este capabilă să-i spună Tatălui: „vie împărăţia ta”. Nu cu violenţa, nu cu ura, nici cu supremaţia etnică, religioasă, economică şi aşa mai departe, ci cu forţa compasiunii revărsate pe Cruce pentru toţi oamenii. Aceasta este experienţa trăită de cea mai mare parte dintre voi.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce aţi făcut, ca discipoli ai lui Isus Cristos, aici în Maroc, găsind în fiecare zi în dialog, în colaborare şi în prietenie instrumentele pentru a semăna viitor şi speranţă. Astfel demascaţi şi reuşiţi să evidenţiaţi toate tentativele de a folosi diferenţele şi ignoranţa pentru a semăna frică, ură şi conflict. Deoarece ştim că frica şi ura, alimentate şi manipulate, destabilizează şi lasă fără apărare din punct de vedere spiritual comunităţile noastre.

Vă încurajez, fără altă dorinţă decât de a face vizibilă prezenţa şi iubirea lui Cristos care s-a făcut sărac pentru noi pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9): continuaţi să deveniţi aproapele celor care adesea sunt lăsaţi în urmă, ai celor mici şi ai celor săraci, ai celor închişi şi ai migranţilor. Caritatea voastră să devină mereu activă şi astfel să fie o cale de comuniune între creştinii din toate confesiunile prezente în Maroc: ecumenismul carităţii. Să poată fi şi o cale de dialog şi de cooperare cu fraţii noştri şi surorile noastre musulmani şi cu toate persoanele de bunăvoinţă. Caritatea, în special faţă de cei mai slabi, este cea mai bună oportunitate pe care o avem pentru a continua să lucrăm în favoarea unei culturi a întâlnirii. În sfârşit, ea să fie calea care le permite persoanelor rănite, încercate, excluse să se recunoască membri ai unicei familii umane, în semnul fraternităţii. Ca discipoli ai lui Isus Cristos, tot în acest spirit de dialog şi de cooperare, să aveţi mereu la inimă să daţi contribuţia voastră în slujba dreptăţii şi a păcii, a educaţiei copiilor şi a tinerilor, a protecţiei şi a însoţirii bătrânilor, a celor slabi, a neputincioşilor şi a celor oprimaţi.

Vă mulţumesc iar vouă tuturor, fraţi şi surori, pentru prezenţa voastră şi pentru misiunea voastră aici în Maroc. Mulţumesc pentru slujirea voastră umilă şi discretă, după exemplul bătrânilor noştri în viaţa consacrată, între care vreau s-o salut pe decană, sora Ersilia. Prin intermediul tău, dragă soră, adresez un salut cordial surorilor şi fraţilor bătrâni care, din cauza stării lor de sănătate, nu sunt prezenţi fizic dar sunt uniţi cu noi prin rugăciune.

Voi toţi sunteţi martori ai unei istorii care este glorioasă pentru că este istorie de jertfe, de speranţă, de luptă zilnică, de viaţă consumată în slujire, de statornicie în munca obositoare, pentru că fiecare muncă este sudoare a frunţii. Dar mai permiteţi-mi să vă spun: „Voi nu aveţi numai o istorie glorioasă de amintit şi de povestit, ci o mare istorie de construit! Priviţi la viitor – frecventaţi viitorul – în care Duhul vă proiectează” (Exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata, 110), pentru a continua să fiţi semn viu al acelei fraternităţi la care Tatăl ne-a chemat, fără voluntarisme şi resemnare, ci ca nişte credincioşi care ştiu că Domnul ne precede mereu şi deschide spaţii de speranţă unde ceva sau cineva părea pierdut.

Domnul să vă binecuvânteze pe fiecare dintre voi şi, prin intermediul vostru, pe membrii tuturor comunităţilor voastre. Duhul său să vă ajute să aduceţi roade îmbelşugate: roade de dialog, de dreptate, de pace, de adevăr şi de iubire pentru ca aici, în acest ţinut iubit de Dumnezeu, să crească fraternitatea umană. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

[Patru copii merg lângă papa. El spune: «Voici le futur! Le maintenant et le futur!»].

Şi acum să ne punem sub ocrotirea Fecioarei Maria recitând Angelus.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.