Categorii

Întâlnire cu familiile, Stadionul „Víctor Manuel Reyna”, Tuxtla Gutiérrez, Luni, 15 februarie 2016

Papa-Mexic-FamiliiPreaiubiţi fraţi şi surori,

Aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru că sunt astăzi în acest ţinut Chiapas. Este frumos să fiu pe acest tărâm, este frumos să fiu pe acest pământ, este frumos să fiu în acest loc care graţie vouă are gust de familie, de casă. Aduc mulţumire pentru feţele voastre şi pentru prezenţa voastră, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru palpitaţia prezenţei Sale în familiile voastre. Şi mulţumesc şi vouă, familii şi prieteni, care ne-aţi dăruit mărturia voastră, care ne-aţi deschis uşile caselor voastre, uşile vieţii voastre; ne-aţi permis să ne aşezăm la „masa” voastră unde împărţiţi pâinea care vă hrăneşte şi sudoarea în faţa dificultăţilor zilnice. Pâinea bucuriilor, a speranţei, a viselor şi a sudorii în faţa amărăciunilor, a dezamăgirii şi a căderilor. Mulţumesc pentru că ne-aţi permis să intrăm în familiile voastre, la masa voastră, în casa voastră.

Manuel, înainte de a-ţi mulţumi pentru mărturia ta, vrea să le mulţumesc părinţilor tăi: amândoi în genunchi în faţa ta ţinându-ţi foaia. Aveţi văzut ce imagine este aceasta? Părinţii în genunchi alături de fiul bolnav. Să nu uităm această imagine! Apoi ei câteodată se şi ceartă… Ce soţ şi ce soţie nu se ceartă? Şi mai mult când se amestecă soacra, dar nu contează… Însă se iubesc şi ne-au demonstrat că se iubesc şi sunt capabili, prin iubirea pe care o au, să se pună în genunchi în faţa fiului lor bolnav. Mulţumesc, prieteni, pentru această mărturie pe care aţi dat-o şi mergeţi înainte. Mulţumesc! Şi ţie, Manuel, îţi mulţumesc pentru mărturia ta şi mai ales pentru exemplul tău. M-a uimit acea expresie pe care ai folosit-o: „a da curaj” (echarle ganas), ca atitudinea pe care ai asumat-o după ce ai vorbit cu părinţii tăi. Ai început să dai curaj vieţii, să dai curaj familiei tale, să dai curaj prietenilor tăi şi să ne dai curaj şi nouă cei adunaţi aici. Mulţumesc! Cred că asta este ceea ce Duhul Sfânt vrea să facă mereu în mijlocul nostru: să dea curaj, să ne dăruiască motive pentru a continua să pariem pe familie, să visăm şi să construim o viaţă care să ştie de casă şi de familie. Ne punem toată strădania? [„Da!”]. Mulţumesc!

Şi asta e ceea ce Dumnezeu Tatăl a imaginat mereu şi pentru care Dumnezeu Tatăl a luptat încă din timpurile antice. Când totul părea pierdut în acea seară în grădina Edenului, Dumnezeu Tatăl a dat curaj acelei tinere perechi şi i-a arătat că nu era pierdut totul. Şi când poporul lui Israel simţea că nu mai era un sens în traversarea pustiului, Dumnezeu Tatăl l-a incitat să aibă curaj cu mana. Şi când a venit împlinirea timpurilor, Dumnezeu Tatăl a dat curaj omenirii pentru totdeauna dăruindu-ni-l pe Fiul său!

În acelaşi mod, noi toţi care suntem aici am experimentat că, în multe momente şi în forme diferite, Dumnezeu Tatăl a dat curaj vieţii noastre. Aşadar putem să ne întrebăm: de ce? Pentru că nu ştie să facă altceva! Dumnezeu Tatăl nostru nu ştie să facă altceva decât să ne iubească şi să ne dea curaj şi să ne determine şi să ne facă să mergem înainte. Nu ştie să facă altceva! Pentru că numele său este iubire, numele său este dar gratuit, numele său este dedicare, numele său este milostivire. Toate acestea ni le-a făcut cunoscute în toată forţa şi claritatea sa în Isus, Fiul său, care şi-a dedicat viaţa până la moarte pentru a face posibilă Împărăţia lui Dumnezeu. O Împărăţie care ne invită să participăm la acea logică nouă, care pune în mişcare o dinamică în măsură să deschidă cerurile, în măsură să deschidă inimile noastre, minţile noastre, mâinile noastre şi ne provoacă cu noi orizonturi. O Împărăţie care are gustul de familie, care are gustul de viaţă împărtăşită. În Isus şi cu Isus această Împărăţie este posibilă. El este în măsură să transforme perspectivele noastre, atitudinile noastre, sentimentele noastre de multe ori înecate într-un vin slab, superficiale. El este în măsură să vindece inimile noastre şi ne invită de mai multe şi mai multe ori, de şaptezeci de ori câte şapte să reîncepem. El este mereu în măsură să facă noi toate lucrurile.

Manuel, tu mi-ai cerut să mă rog pentru atâţia adolescenţi care sunt descurajaţi şi trăiesc momente dificile. Ştim asta… Atâţia adolescenţi fără elan, fără forţă, descurajaţi. Şi aşa cum bine ai spus, Manuel, adesea această atitudine se naşte pentru că se simt singuri, pentru că n-au pe nimeni cu care să vorbească. Gândiţi-vă, voi taţi, gândiţi-vă, voi mame: vorbiţi cu fiii voştri şi cu fiicele voastre?sau sunteţi mereu ocupaţi, copleşiţi? Vă jucaţi cu copiii voştri? Şi acest lucru mi l-a amintit mărturia pe care ne-a dat-o Beatriz. Beatriz, tu ai spus: „Lupta a fost mereu dificilă datorită nesiguranţei şi singurătăţii”. De câte ori te-ai simţit arătată cu degetul, judecată: „aceea”. Să ne gândim la toate persoanele, la toate femeile care trec prin ceea ce a trecut Beatriz. Precaritatea, lipsurile, foarte adesea faptul de a nu avea nici măcar indispensabilul poate să ne facă să disperăm, poate să ne facă să simţim o puternic nelinişte pentru că nu ştim ce să facem pentru a merge înainte, şi mai mult încă atunci când avem copii de crescut. Precaritatea nu numai că ameninţă stomacul (şi acest lucru este deja mult), dar poate să ameninţe chiar şi sufletul, ne poate descuraja, să ne ia forţa şi să ne tenteze cu drumuri sau alternative de soluţionare aparentă dar care la sfârşit nu rezolvă nimic. Şi tu ai fost curajoasă, Beatriz, mulţumesc! Există o precaritate care poate să fie foarte periculoasă, care se poate infiltra în noi fără ca să ne dăm seama, şi este precaritatea care se naşte din singurătate şi din izolare. Şi izolarea este mereu un rău sfătuitor.

Manuel şi Beatriz au folosit, fără să-şi dea seama, aceeaşi expresie, amândoi ne arată cum de atâtea ori cea mai mare ispită pe care o avem în faţă este de a sta singuri şi, departe de a ne da curaj, această atitudine, ca molia, ne roade sufletul, ne usucă sufletul.

Modul de a combate această precaritate şi această izolare, care ne fac vulnerabili de atâtea soluţionări aparente – ca aceea pe care o menţiona Beatriz – trebuie dat la diferite nivele. Unul este prin legi care să protejeze şi să garanteze minimul necesar pentru ca fiecare familie şi fiecare persoană să poată creşte prin studiu şi un loc de muncă demn. Şi celălalt, aşa cum au subliniat bine mărturiile lui Humberto şi Claudia când ne-au spus că încercau să ne transmită iubirea lui Dumnezeu pe care au experimentat-o în slujirea şi în asistarea celorlalţi. Legi şi angajare personală sunt o bună îmbinare pentru a frânge vârtejul precarităţii. Şi voi v-aţi făcut curaj; şi voi vă rugaţi, voi staţi cu Isus, voi sunteţi inseraţi în viaţa Bisericii. Aţi folosit o expresie frumoasă: „Noi facem comuniune cu fratele slab, cu bolnavul, cu nevoiaşul, cu deţinutul”. Mulţumesc, mulţumesc!

Astăzi vedem şi trăim pe diferite fronturi cum familia este slăbită, cum este pusă în discuţie. Cum se crede că ea este un model de acum depăşit şi incapabil să găsească loc în cadrul societăţilor noastre care, sub pretextul modernităţii, favorizează tot mai mult un sistem bazat pe modelul izolării. Şi se infiltrează în societăţile noastre – care spun că sunt societăţi libere, democratice, suverane – se infiltrează colonizări ideologice care le distrug şi ajungem să fim colonii de ideologii distrugătoare ale familiei, al nucleului familiei, care este baza oricărei societăţi sănătoase.

Desigur, a trăi în familie nu este uşor mereu, adesea este dureros şi obositor, dar, cum am spus de mai multe ori referindu-mă la Biserică, eu cred că acest lucru poate să fie aplicat şi la familie: prefer o familie rănită care în fiecare zi încearcă să conjuge iubirea în locul unei familii şi al unei societăţi bolnave datorită închiderii sau comodităţii fricii de a iubi. Prefer o familie care rând pe rând încearcă să reînceapă în locul unei familii şi al unei societăţi narcisiste şi obsedate de lux şi de comodităţi. „Câţi copii aveţi?” – „Nu, nu avem pentru că ne place să mergem în concediu, să facem turism, vreau să-mi cumpăr o vilă…”. Luxul şi comoditatea; şi copiii aşteaptă; şi când vrei unul, de acum a trecut momentul. Ce daună face acest lucru! Prefer o familie cu o faţă obosită datorită jertfelor în locul unei familii cu feţe fardate care nu ştiu ce-i aia duioşie şi compasiune. Prefer un bărbat şi o femeie, domnule Aniceto şi doamnă, cu faţa zbârcită datorită trudelor de fiecare zi, care de peste 50 de ani continuă să se iubească, şi astăzi îi avem aici; şi fiul a învăţat lecţia, şi deja are 25 de ani de căsătorie. Acestea sunt familiile! Când i-am întrebat mai înainte pe domnul Aniceto şi pe doamna cine a avut mai multă răbdare în aceşti 50 de ani: „Amândoi, părinte”. Pentru că în familie, pentru a ajunge acolo unde au ajuns ei, este nevoie de răbdare, iubire, este nevoie de a şti să se ierte. „Părinte, într-o familie perfectă nu există niciodată discuţii”. Nu este adevărat: este bine că din când în când se discută şi că mai zboară vreo farfurie, e bine, nu vă fie frică. Singurul sfat este să nu terminaţi ziua fără a face pace, pentru că dacă terminaţi ziua în război ajungeţi dimineaţa în „război rece”, şi „războiul rece” este foarte periculos în familie pentru că sapă dedesubt ridurile fidelităţii conjugale. Mulţumesc pentru mărturia de a vă iubi de peste 50 de ani. Multe mulţumiri!

Şi vorbind despre riduri – pentru a schimba un pic tema – îmi amintesc de mărturia unei mari actriţe, o actriţă de cinema latinoamericană, când la aproape şaizeci de ani au început să se arate ridurile feţei şi au sfătuit-o să facă un „retuş”, un „mic retuş” pentru a putea continua să lucreze bine, răspunsul său a fost foarte clar: „Aceste riduri m-au costat multă muncă, mult efort, multă durere şi o viaţă deplină, nici prin vis nu vreau să le ating: sunt amprentele istoriei mele”. Şi a continuat să fie actriţă. În căsătorie se întâmplă acelaşi lucru. Viaţa matrimonială trebuie să se reînnoiască în fiecare zi. Şi, aşa cum am spus înainte, prefer familii cu riduri, cu răni, cicatrici, dar care merg înainte pentru că acele răni, acele cicatrici, acele riduri sunt rod al fidelităţii unei iubiri care n-a fost întotdeauna uşoară. Iubirea nu este uşoară, nu este uşoară, nu, ci este cel mai frumos lucru pe care un bărbat şi o femeie pot să-şi dea reciproc, adevărata iubire, pentru toată viaţa.

Mi-au cerut să mă rog pentru voi şi vreau să încep să fac asta chiar acum. Voi, dragi mexicani, aveţi un „mai mult”, alergaţi avantajaţi. O aveţi pe Mama, Sfânta Fecioară Maria de Guadalupe care a voit să viziteze aceste ţinuturi şi acest lucru ne dă certitudinea că, prin mijlocirea sa, acest vis numit familie nu va fi înfrânt de nesiguranţă şi de singurătate. Ea este Mamă şi este mereu gata să apere familiile noastre, să apere viitorul nostru, este mereu gata să ne dea curaj dăruindu-ni-l pe Fiul său. Pentru aceasta vă invit, aşa cum sunteţi, fără a vă mişca mult, să vă luaţi de mână şi împreună să-i spunem: „Bucură-te Marie…”.

Şi să nu uităm de sfântul Iosif! Tăcut, muncitor, dar mereu pe baricade, mereu cu grijă faţă de familie.

Mulţumesc! Dumnezeu să vă binecuvânteze şi rugaţi-vă pentru mine.

***

Şi acum, în acest cadru de sărbătoare familială, vreau să-i invit pe soţii prezenţi aici să-şi reînnoiască, în tăcere, promisiunile lor matrimoniale. Şi cei care sunt logodiţi, să ceară harul unei familii fidele şi pline de iubire. În tăcere, să reînnoiţi promisiunile matrimoniale, iar logodnicii să ceară harul unei familii fidele şi pline de iubire.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.