Categorii

În timpul omului fără vocaţie

A douăzeci şi una Zi Mondială a Vieţii Consacrate din acest an se celebrează la puţine zile după publicarea documentului pregătitor al celei de-a cincisprezecea adunări generale ordinare a Sinodului Episcopilor, care va avea ca temă: „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”. Un text foarte bogat şi sugestiv care pune concret la muncă întregul popor al lui Dumnezeu cu privire la o temă decisivă. Se citeşte în introducere: „Biserica a decis să se întrebe despre modul de a-i însoţi pe tineri ca să recunoască şi să primească chemarea la iubire şi la viaţă în plinătate, precum şi să le ceară tinerilor înşişi s-o ajute să găsească modalităţile cele mai eficace pentru a anunţa şi astăzi Vestea Bună”.

Ce percepţie avem astăzi despre cuvântul „vocaţie”? Cum îl înţeleg tinerii? Este interesant de a-i releva folosirea în limbajul obişnuit. Până cu puţini ani în urmă „a avea vocaţie” indica în mod substanţial a fi chemaţi la o consacrare specială, la viaţa consacrată sau preot. O folosire în mod substanţial „exclusivă”. Conciliul al II-lea din Vatican, mai ales cu al cincilea capitol din Lumen gentium a introdus o folosire puternic inclusivă, afirmând vocaţia universală la sfinţenie, adică la plinătatea iubirii, a tuturor credincioşilor. Este vorba despre redescoperirea decisivă a vocaţiei baptismale, care se află la rădăcina oricărei alte vocaţii speciale. Gaudium et spes ajunge să spună că „vocaţia ultimă a omului este efectiv una singură, cea divină” (nr. 22), cea de a fi fiu al lui Dumnezeu.

Alături de asta găsim şi o folosire mai slabă a termenului, în care se simte nevoia de a atribui caracterul vocaţional diferitelor slujiri care se pot desfăşura, riscând uneori să se neglijeze dimensiunea totalizatoare a chemării, aşa cum reiese în schimb atât în căsătorie cât şi în consacrare. Se poate constata şi o folosire secularizată a sa, când de exemplu prin cuvântul vocaţie se indică o activitate, totuşi fără a face referinţă la o „chemare” din partea lui Dumnezeu. Această folosire poate să asume şi caracter banal, ca atunci când în anumite publicităţi găsim indicaţia unui produs realizat cu grijă: „facem pantofi prin vocaţie”, „producători de salamuri prin vocaţie”… Trebuie să spunem cu sinceritate – aşa cum este afirmat deja de documentul Noi vocaţii pentru o nouă Europă – că astăzi suntem în timpul „omului fără vocaţie”. Desigur nu pentru că Domnul nu mai cheamă, ci pentru că sensul acestui termen este înţeles mai greu de cultura noastră. Mulţi tineri simt acest cuvânt străin de viaţa lor, fie pentru că în timpul tehnoştiinţei se crede într-un fel de „a face de la sine”, fie pentru că ideea chemării apare incompatibilă cu conceptul modern de libertate. Individualismul puternic care caracterizează cultura noastră pare să îndepărteze ideea de vocaţie.

Pentru aceasta este nevoie înainte de toate, de a porni din nou de la experienţa elementară care îndeosebi la vârsta tinereţii devine intensă. Vocaţia indică înainte de toate misterul existenţei personale. Primul sens al cuvântului vocaţie este păstrat de misterul naşterii pe care nimeni nu şi-o poate da sieşi. A exista înseamnă mereu a fi voiţi. Raportul zilnic cu realitatea, formată din relaţii şi din circumstanţe, trezeşte în timp conştiinţa că este în raport cu alţii. În afară de asta, realitatea, evenimentele, întâlnirile din fiecare zi pun în mişcare existenţa, permiţând astfel să se descopere în inimă o dorinţă nesuprimabilă de adevăr, de frumuseţe, de bunătate şi de dreptate. „A se murdări pe mâini” cu realitatea zilnică, înseamnă să ne dăm seama că viaţa este vocaţie, pentru că realitatea este provocare! Dumnezeu ne cheamă să ieşim din noi înşine prin atracţia şi întrebările pe care realitatea le trezeşte în noi, şi ne lansează în căutarea unui sens pentru care merită să se trăiască. Pe acest teren se petrec şi întâlnirile care schimbă viaţa şi îi imprimă o nouă direcţie (Evangelii gaudium, 7). Culturii provizoriului şi a fragmentarităţii, ne aminteşte Papa Francisc, îi răspunde cultura întâlnirii. Documentul pregătitor al Sinodului evocă pe bună dreptate prima întâlnire a lui Ioan şi Andrei cu Isus pe malurile Iordanului: „Isus îi cheamă în acelaşi timp la un parcurs interior şi la o disponibilitate de a se pune în mişcare în mod concret, fără a şti bine unde îi va duce acest lucru. Va fi o întâlnire memorabilă, aşa încât să-şi amintească şi ora (In 1,39)”. Credinţa recunoaşte în acea întâlnire, aparent întâmplătoare, trecerea lui Dumnezeu care cheamă la aventura incomparabilă a urmării. Dacă este adevărat că şi astăzi Cristos cheamă prin întâlniri, atunci pastoraţia vocaţională va fi înainte de toate o pastoraţie a mărturiei. Orice însoţire vocaţională autentică este în rădăcina sa mărturie, comunicare către libertatea celuilalt a ceea ce „am văzut şi am auzit” (1In 1,3). Aceasta este responsabilitatea pe care mai ales adulţii o au faţă de tineri. Cei care trăiesc în urmarea lui Cristos curat, sărac şi ascultător au misiunea de a mărturisi, îndeosebi tinerilor, libertatea şi bucuria de a trăi în fiecare zi viaţa ca vocaţie.

De Paolo Martinelli

Episcop auxiliar de Milano

(După L’Osservatore Romano, 2 februarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.