Categorii

În pocăinţă regăsim bucuria şi pacea pierdute în păcat

Pocainta-paceaPostul Mare este timp de pocăinţă şi de har şi cuprinde patruzeci de zile, aşa cum este Jubileul, care durează circa un an. Sunt momente în care credincioşii, prin sacramentul spovezii şi al altor practici, redescoperă bucuria milostivirii lui Dumnezeu. În colocviu cu agenţia Zenit, cardinalul Mauro Piacenza, Penitenţiar Major al Sfintei Biserici Romane, a găsit firul roşu care uneşte postul, indulgenţele şi faptele de milostenie. Şi aminteşte că, şi în această epocă, marcată de provocări religioase şi sociale, pocăinţa schimbă inimile persoanelor.

Eminenţă, timpul Postului Mare pe care-l trăim în aceste săptămâni este un timp de pocăinţă prin excelenţă. Ce valenţă asumă în timpul anilor jubiliari?

Desigur, timpul Postului Mare este tipic de pocăinţă. Pentru aceasta, cu acea maestră de viaţă care este Liturgia divină, în prima duminică din Postul Mare suntem duşi cu Isus în pustiu, locul austerităţii, al ascezei şi al marii tăceri. Pentru a intra în acest pustiu al spiritului este necesar să ieşim din zgomotul şi din vorbăria de fiecare zi, din preocupări şi din disipare. Trebuie făcut efortul de a realiza o reducţie de la multiplicitate la unicul necesar. Prima pocăinţă din Postul Mare este recucerirea tăcerii interioare, a sobrietăţii, a esenţialităţii, a primatului veşnicului asupra efemerului, a permanentului asupra trecătorului. Este aproape o restituire faţă de noi înşine, aşa cum suntem şi nu cum părem. Este rodnic să ne oglindim în realitatea goală, despuiată de aparenţe, de recitări, de amplificări, de minciuni. Atunci în tăcerea noastră şi în pustiul lucrurilor va răsuna, în toată forţa sa constructivă, Cuvântul.

Faptul că acest Post Mare să se afle inserat în cadrul unui An Sfânt ca acela convocat de Papa Francisc, stimulează ulterior să reflectăm asupra elementelor în sine constitutive şi esenţiale ale unui Jubileu: convertirea, întoarcerea deplină la Dumnezeu şi apoi la sacramentul Reconcilierii şi la profitarea de darul inestimabil al indulgenţei.

Un aspect mereu neglijat al timpului Postului Mare este postul. Ce se poate face pentru a relansa această practică şi a redescoperi valoarea sa spirituală, care merge cu mult dincolo de simpla abţinere de la mâncare sau de reducerea sa?

Postul, unit cu rugăciunea, cu pomana şi cu celelalte fapte de caritate, aparţine din totdeauna vieţii şi practicii penitenţiale a Bisericii.

Nu trebuie să credem pur şi simplu că a practica postul înseamnă a ne supune la anumite renunţări în materie de mâncare şi de băutură. Dacă ne abţinem de la vreo mâncare sau băutură sau dacă limităm consumul în spirit de sobrietate, nu este din motive filozofice sau datorită axiomelor ideologice care limitează facultatea de alegere, ci numai pentru a asigura mai bine propria libertate a spiritului în faţa pretenţiilor instinctelor noastre. Practica postului ajută să ţinem în frâu propriile patimi şi să facem în aşa fel încât inteligenţa noastră luminată de credinţă să-i modereze impulsurile.

Postul creştin nu trebuie practicat ca act izolat şi închis în el însuşi. Trebuie să fie însoţit – şi în textele liturgice din Postul Mare Biserica ne repetă asta adesea – de rugăciune, de autocontestarea propriilor păcate şi a propriilor defecte, de atenţia milostivă faţă de cei nevoiaşi la toate nivelele. Adevăratul post creştin este inspirat mereu de iubirea faţă de Cel care s-a dat în întregime pe sine însuşi, până la ultima picătură de sânge, pentru a ne dărui o viaţă divină şi o frumuseţe veşnică.

Puteţi să ne explicaţi rolul indulgenţelor în Anul Sfânt?

Despre milostivire se vorbeşte mult dar se vorbeşte puţin despre indulgenţă, şi totuşi indulgenţa este expresie splendidă a milostivirii divine şi oamenii, că sunt sau nu conştienţi de asta, sunt însetaţi de ea.

Pentru a putea trăi rodnic acest An al Milostivirii, Sfântul Părinte ne invită pe noi toți să ne punem în ascultare atentă a Cuvântului lui Dumnezeu, să medităm mesajul de iubire a lui Isus şi să primim milostivirea sa pentru a o revărsa la rândul nostru asupra aproapelui nostru, în special asupra celor care suferă: „Să deschidem inimile noastre pentru a privi mizeriile lumii, rănile atâtor fraţi şi surori privaţi de demnitate şi să ne simţim provocaţi să ascultăm strigătul lor de ajutor” (Misericordiae vultus, 15).

În această lumină ne dăm seama că în acest An jubiliar al Milostivirii, tocmai pentru aceasta, indulgenţa asumă o relevanţă deosebit de eminentă.

Dar să încercăm să înţelegem bine ce este indulgenţa pentru a nu cădea în echivocuri care, în istorie, au adus daună gravă Bisericii.

Canonul 992 din Codul de Drept Canonic dă o definiţie precisă a indulgenţei: „este iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei temporare cauzate de păcatele, deja iertate în ce priveşte vina, pe care un credincios, dispus cum se cuvinte şi îndeplinind anumite condiţii stabilite, o dobândeşte prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte şi aplică cu autoritatea ei tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor”. Pentru a înţelege asta se poate da un exemplu banal, dar poate elocvent. Să ne gândim la un bolnav care trece printr-o intervenţie chirurgicală din care iese perfect vindecat, dar cu o mare cicatrice care cere o intervenţie de chirurgie plastică pentru a dispare. Iată, indulgenţa ar fi această intervenţie de chirurgie plastică perin care nu se mai vede nici rana. Indulgenţa şterge absolut orice urmă, şterge tot. Aşadar ea este expresia magnifică a supraabundenţei milostivirii divine. În spatele la toate acestea este învăţătura fascinant despre Trupul Mistic exprimată clar în constituţia apostolică Indulgentiarum doctrina a fericitului Paul al VI-lea, din 1 ianuarie 1967. Nu este vorba de contabilitate juridică, ci de respiraţia amplă a unei carităţi care nu are limite şi se revarsă benefică asupra noastră a pelerinilor din această lume şi asupra fraţilor noştri care trăiesc starea de purificare.

Dacă este explicată bine cu mare viziune ecleziologică, învăţătura despre indulgenţă, departe de a constitui o piedică, ar ajunge să constituie un ajutor pentru orice reflecţie ecumenică serioasă.

În timpul Jubileului sunt puse în prim plan faptele de milostenie trupească şi sufletească. Aceste fapte pot să aibă şi o valenţă penitenţială, adică de purificare de păcat?

Este vorba de acţiuni caritabile cu care îl ajutăm pe aproapele nostru în necesităţile sale spirituale şi trupeşti. Amintim faptele de milostenie sufletească: a sfătui, a învăţa, a avertiza, a mângâia, a ierta, a suporta, a se ruga pentru vii şi pentru morţi. Amintim faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor înfometaţi, a da de băut celor însetaţi, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i găzdui pe pelerini, a-i vizita pe cei bolnavi, a-i vizita pe cei închişi, a-i îngropa pe cei morţi.

În filigran, în spatele fiecărei fapte de milostenie noi percepem cuvintele lui Isus când ne învaţă că de fiecare dată când facem un gest de milostivire unuia singur dintre fraţii săi cei mai mici, l-am făcut lui (cf. Mt 25,40). Sunt cuvintele cele mai subversive şi inovatoare din istorie. Se poate spune că orice revoluţie a fost benefică în măsura în care s-a inspirat din ceva; şi orice revoluţie care s-a îndepărtat, n-a făcut decât să înlocuiască un vechi egoism cu un egoism nou şi o prepotenţă cunoscută cu o prepotenţă inedită, adesea şi mai rău.

Identificându-se cu fiecare om, şi mai ales cu acela mai suferind şi lipsit de apărare, Domnul ne avertizează că de acum în creştinism nu mai este posibil să-l iubim pe Dumnezeu fără a-l iubi pe fratele; şi nu mai este posibil a-l iubi pe fratele fără a-l iubi pe Dumnezeu. Fără o caritate reală şi concretă, nu există o autentică viaţă religioasă, ci numai un devoţionism iluzoriu; şi o îngrijire faţă de alţii care nu se naşte din pasiunea pentru Dumnezeu şi pentru adevărul său este mereu în pericol de o filantropie aridă şi neîntemeiată.

Se înţelege bine atunci cum faptele de milostenie au o valenţă penitenţială şi constituie un soi de purificare a persoanei care le săvârşeşte. Desigur, rămâne de neînlocuit spovada sacramentală, nu s-ar putea spune niciodată „sau – sau”, ci trebuie să se spună „şi – şi”. De altfel spovada determină la îndeplinirea faptelor de milostenie şi faptele de milostenie determină la spovadă.

În zilele următoare, Penitenţiaria Apostolică va ţine un curs despre „Forul intern”. Puteţi să ne explicaţi finalităţile sale?

Cursul ajuns în acest an la a XXVII-a ediţie, care se va desfăşura de la 29 februarie la 4 martie are titlul luat din nr. 17 al bulei Misericordiae vultus, cu care Sfântul Părinte Francisc a convocat Jubileul extraordinar al Milostivirii, şi este următorul: „Să punem în centru cu convingere sacramentul reconcilierii”. Desigur, este un întreg program adresat preoţilor, seminariştilor care sunt aproape de hirotonire, tuturor celor care sunt confesori sau se pregătesc să devină confesori, pentru ca să poată fi tot mai bine pregătiţi pentru o misiunea aşa de fundamentală, aşa de mare, aşa de delicată. În gestul dezlegării, confesorul devine mijlocul conştient al unui minunat eveniment de har. El devine slujitorul milostivirii mângâietoare a lui Dumnezeu pentru renaşterea spirituală a penitenţilor. Câte persoane aflate în dificultate caută alinarea şi mângâierea lui Cristos! Câţi penitenţi găsesc în spovadă pacea şi bucuria după care umblau de mult timp! Cum să nu recunoaştem ca şi în această epocă a noastră, marcată de atâtea provocări religioase şi sociale, să fie redescoperit şi repropus sacramentul Reconcilierii!

De Luca Marcolivio

(După agenţia Zenit, 27 februarie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.