Categorii

În întâmpinarea sărăciilor materiale şi spirituale din Amazonia. A treia congregație generală

Sărăcia materială şi sărăcia spirituală din Amazonia – un ținut unde rănile unui model de dezvoltare „prădător” se unesc cu suferința comunităţilor creştine datorită lipsei de preoţi şi datorită dificultății de a celebra Euharistia – au fost în centrul lucrărilor din a treia congregație generală, desfășurată în dimineața de marți 8 octombrie, în aula Sinodului.

Cuvintele părinţilor – au intervenit 24 în timpul sesiunii, moderate de preşedintele delegat la rând, cardinalul Barreto Jimeno, şi deschise de celebrarea orei a treia, cu o scurtă omilie ținută de arhiepiscopul brazilian de Belém do Pará, monseniorul Taveira Corrêa – au dat glas suferinței şi așteptărilor populațiilor locale, începând de la urgențele unei realităţi sociale şi religioase care nu este lipsită de efectele dramatice, făcute şi mai elocvente de forţa năvălitoare a cifrelor furnizate chiar de oratori. A impresionat adunarea, printre altele, realitatea referitoare la indigenii uciși între 2003 şi 2017 din cauza angajării lor în apărarea teritoriului: 1119 în toată Amazonia, cu o tendință constantă spre creștere. Fără a considera faptul că anul trecut un milion de persoane (36% în plus faţă de 2017) au fost implicate direct în conflicte legate de exploatarea pământului şi apei. În acelaşi mod, i-au impresionat pe părinţii sinodali numerele care evocă situația pastorală dificilă din unele dieceze: există zone în care, de exemplu, raportul între preoţi şi teritoriu echivalează cu unul la fiecare 25.000 de kilometri pătrați sau unde pentru a sluji 1100 de sate există doar 45 de preoţi.

Apărarea drepturilor umane şi problema criminalizării liderilor, a comunităţilor originare şi a mișcărilor sociale care lucrează pentru tutelarea teritoriului au fost aduse imediat în atenţia adunării. A fost semnalat cum adesea persoanele luate în vizor sunt şi victime ale nepedepsirii şi ale insuficienței puterilor statale care nu le garantează siguranța. În această optică, s-a reafirmat că Biserica trebuie să-i apere pe cei care luptă pentru pământul lor, creând, acolo unde nu există deja, garduri specifice de protecție sau activând, la nivel diecezan, acțiuni permanente de solidaritate şi de promovare a dreptății sociale. Misiunea Bisericii, s-a repetat de mai multe ori, este aceea de a-şi ridica glasul împotriva proiectelor care distrug ambientul. În acelaşi timp, părinţii au evidențiat importanţa de a promova o politică mai participativă şi o economie depărtată de „cultura rebutului”, insistând mai degrabă pe experiențe de economie alternativă, ca aceea a micilor cooperative care comercializează direct produsele pădurilor fără a trece prin marea producție.

Cu privire la tema ambientală, a fost pus accentul pe problemele despăduririi şi a poluării apei. Printre altele s-a vorbit despre contaminarea fluviilor, în care adesea se deversează rebuturile activităților miniere, şi a despăduririi care amenință tot mai mult Amazonia. O practică, aceasta din urmă, derivată din vânzarea masivă a lemnului şi din expansiunea cultivării arborelui de coca, dar favorizată şi de o legislație ambientală care nu tutelează suficient bogățiile şi frumusețile naturale ale teritoriului. Cu privire la acest punct, Biserica a fost îndemnată să denunțe consecințele modelelor extractive prădătoare, ilegale şi violente şi să susțină normativele internaționale care tutelează drepturile umane, sociale şi ambientale, pentru că strigătul de durere al pământului prădat este acelaşi al popoarelor care locuiesc pe el. Apărarea populațiilor originare a fost evidențiată amintind şi „martiriul” atâtor misionari care şi-au dat viaţa pentru cauza indigenă şi pentru tutelarea celor care sunt exploatați şi persecutați.

Adunarea a tratat şi tema migrațiilor – acelea ale popoarelor indigene spre marile oraşe şi acelea ale populațiilor care străbat Amazonia pentru a ajunge în alte țări de destinație – semnalând importanţa unei pastoraţii specifice a Bisericii. În afară de asta s-a remarcat că drama migrațiilor lovește şi tineretul amazonian, constrâns să părăsească ținuturile de origine pentru că este tot mai amenințat de șomaj, violenţe, trafic de fiinţe umane, trafic de droguri, prostituție şi exploatare. De aici necesitatea de a recunoaște şi a întări participarea tineretului din Amazonia, dându-le spațiu adecvat la nivel eclezial, social şi politic.

Şi cu privire la laici, s-a insistat asupra faptului că implicarea lor în acțiunea Bisericii cere competențe şi cunoștințe specifice, pe care preoţii nu sunt în măsură să le ofere întotdeauna. Iată pentru ce, în faţa numeroaselor provocări care se prezintă – între acestea, secularismul, indiferența religioasă, proliferarea vertiginoasă a bisericilor penticostale – trebuie valorizat mai mult glasul laicatului, şi în lumina prezenței scăzute a preoţilor şi a dificultății respective de a duce credincioșilor sacramentul Euharistiei: este necesar să se treacă – s-a recomandat – de la o „pastoraţie de vizită” la o „pastoraţie de prezență”, privind şi la noile carisme care se manifestă în mișcările laicale. Pentru aceasta, reafirmând că celibatul este un mare dar al Duhului pentru Biserică, unii părinți sinodali au invitat să se analizeze posibilitatea de a consacra unii bărbați căsătoriți, aşa-numiții „viri probati”, evaluând apoi în timp validitatea sau invaliditatea acestei experiențe. Alţii, în schimb, au semnalat riscul că această propunere reduce identitatea preotului – care este în mod esenţial păstor al comunităţii, învățător de viaţă creştină, prezență concretă a apropierii lui Cristos – la aceea a unui simplu funcționar sacramental.

În orice caz, în faţa urgenței evanghelizării, este nevoie şi de o valorizare mai mare a vieţii consacrate. Însă mai ales este nevoie de o promovare hotărâtă a vocațiilor autohtone, împreună cu posibilitatea – s-a propus – de a alege slujitori autorizați la celebrarea Euharistiei sau de a hirotoni diaconi permanenți care, în formă de echipă, însoţiţi de păstori, să poată administra sacramentele. O altă temă de reflecţie a fost aceea a formării pentru slujirile primite prin hirotonire, gândite pe trei niveluri: o formare capilară în cadrul parohial, care să dea spațiu mai ales citirii şi meditării Cuvântului lui Dumnezeu; una destinată animatorilor şi animatoarelor din comunităţi, prin perioade de formare intensivă despre teme specifice; în sfârşit, una teologică sistematică pentru candidații la slujirile primite prin hirotonire şi pentru bărbați şi femei care doresc să se angajeze în slujirile laicale. Important este – aşa cum s-a subliniat în aulă – ca formarea seminariștilor să fie regândită şi să devină mai apropiată de viaţa comunităţilor. În sfârşit, printre propunerile făcute este şi aceea de a se gândi la posibilitatea unei hirotoniri diaconale pentru femei, aşa încât să li se valorizeze vocația eclezială.

După aceea, aceste teme au fost aprofundate în cursul briefing-ului cu jurnaliștii desfășurat în Sala de Presă a Sfântului Scaun şi moderat de vice-directorul Cristiane Murray, la care au intervenit – cu prefectul Dicasterului pentru Comunicare, Paolo Ruffini, şi secretarul Comisiei pentru informare, iezuitul Giacomo Costa – un cardinal şi două femei: iezuitul peruan Pedro Ricardo Barreto Jimeno, arhiepiscop de Huancayo şi vicepreşedinte al Rețelei Ecleziale Panamazoniene (REPAM); filipineza Victoria Lucia Tauli-Corpuz, raportor special de la Națiunile Unite despre drepturile popoarelor indigene, şi braziliana Moema Maria Marques de Miranda, laică franciscană, asesor de la REPAM şi de la „Biserici şi minerit”.

(După L’Osservatore Romano, 9 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.