Categorii

În conformitate cu exigenţele pastorale

armonizare-coduriDupă cum e bine cunoscut, în prima parte a pontificatului sfântului Ioan Paul al II-lea s-au dus la sfârşit lucrările de codificare canonică, prin promulgarea în 1983 a Codului de Drept Canonic şi apoi, în 1990, a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale. Cele două corpuri legale au reprezentat actualizarea disciplinei canonice precedente, urmând învăţăturile Conciliului al II-lea din Vatican, graţie contribuţiei colegiale a episcopatului universal, interpelat frecvent în timpul redactării Codurilor. Cele două texte oglindesc, aşa cum era necesar, tradiţii juridice diferite chiar dacă, desigur, dau răspuns egal la chestiunile esenţiale referitoare la credinţa Bisericii. de fapt, sute de canoane sunt literalmente egale şi, în termeni şi mai generali, lucrările Codului oriental au avut ocazia de a se folosi de studiile făcute pentru Codul latin care le precedau în timp. Însă au rămas câteva chestiuni asupra cărora cele două texte nu oferă răspunsuri concorde şi situaţii relevante pe care un text le tratează şi celălalt nu.

De exemplu, Codul de Drept Canonic n-a avut ocazie de a beneficia, cel puţin în mod complet, de reflecţiile care duceau înainte canoanele orientale, îndeosebi în chestiuni în care experienţa juridică orientală este în mod semnificativ mai sensibilă şi a dezvoltat criterii care pot fi împărtăşite. Aşa este cazul problematicilor referitoare la raporturile inter-rituale. De fapt, lipsesc în Codul latin previziuni specifice referitoare la raporturile cu ceilalţi credincioşi catolici de rit diferit de cel latin. În acele începuturi ale anilor Optzeci încă nu se întrevedea puternica accelerare pe care procesul migrator avea s-o sufere în deceniile următoare, interesând multe ţări cu tradiţie canonică latină. Tocmai acest proces de mobilitate umană a făcut să se evidenţieze cam peste tot, în activitatea pastorală zilnică, problemele de disparitate disciplinară ale celor două Coduri şi necesitatea de a le pune în concordanţă pentru a da siguranţă şi a simplifica activitatea păstorilor.

Despre dizarmoniile dintre un Cod şi celălalt s-a ocupat îndelung doctrina ştiinţifică. Deja în timpul promulgării Codului Canoanelor Bisericilor Orientale exista conştiinţa subzistenţei de chestiuni, de diferită entitate doctrinală, care încă rămâneau deschise şi insuficient rezolvate. Între acestea, experienţa juridică a anilor următori a scos în evidenţă acele dizarmonii care împiedicau mai mult activitatea pastorală zilnică şi cereau un răspuns omogen din partea Bisericii.

Despre această temă s-a ocupat Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative încă de la pontificatul lui Benedict al XVI-lea, care a autorizat demararea studiilor necesare în vederea eventualelor armonizări în normele din Coduri. Rezultatele acestor lucrări au fost divulgate printre studioşi, mai ales cu ocazia întâlnirilor de studiu promovate de dicaster, ca aceea celebrată în octombrie 2010 cu ocazia celei de-a XX-a aniversări a promulgării CCEO (cf. Communicationes, XLIII, 2010, pag. 239-279).

În sânul dicasterului a fost constituit un grup de experţi, profesori de drept canonic oriental, care a început selecţionând chestiunile de importanţă mai mare, între cele găsite de autori. Au fost lăsate deoparte problematicile de ordin structural şi de organizare, pentru a se concentra asupra celor mai concrete şi de urgenţă pastorală mai mare. Rezultatul lucrărilor grupului a fost împărtăşit apoi cu un număr mai mare de experţi canonişti şi, după aceea, cu diferite dicastere şi alte autorităţi ecleziastice, între care toţii Ordinariii care se află în fruntea structurilor care în diferite ţări se îngrijesc de pastoraţia credincioşilor orientali fără ierarhie proprie.

În evoluţia lucrărilor, unele dintre chestiunile selecţionat iniţial au fost lăsate deoparte, în timp ce pentru altele s-a considerat oportun să se rezolve în mod diferit tematica. Acesta este cazul, de exemplu, în Nota explicativa quoad can. 1 CCEO publicată în revista „Communicationes” (XLIII, 2011, pag, 315-316), amintind că „trebuie să se considere că Biserica latină este implicit inclusă prin analogie ori de câte ori CCEO foloseşte în mod expres termenul «Biserică sui iuris» în contextul raporturilor inter-ecleziale”. În mod analog, o chestiune precisă care se referea la o practică locală consolidată în Statele Unite ale Americii cu privire la atenţia comunităţilor orientale, a fost rezolvată printr-o scrisoare adresată Conferinţei Episcopale, făcută publică prin „Communicationes” (XLIV, 2012, pag, 36-37).

De fapt s-a ajuns şi la convingerea că, voind să se armonizeze cele două Coduri în materiile pastorale care au mai mare nevoie de clarificare, era suficient să se limiteze modificările la unele texte din Codul latin, fără necesitatea de a atinge pe cel oriental. Tocmai asta e ceea ce stabileşte recentul motu proprio al Papei Francisc, primind propunerea de modificare a canoanelor aprobate de Reuniunea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative din 31 mai 2012.

O primă linie pe care se mişcă modificările încorporate acum la Codul latin este aceea de a da certitudine asupra Bisericii sui iuris de apartenenţă a persoanelor, începând de la copiii nou-botezaţi. În acest sens, se reafirmă criteriul apartenenţei copilului la Biserica sui iuris a părintelui catolic (noul can. 111 § 2 CIC), şi se introduce obligaţia de a indica Biserica de apartenenţă în registrul parohial al botezurilor (noul can. 535 § 2 CIC).

Apoi, cât priveşte eventuala trecere la altă Biserică sui iuris, noul can. 112 § 3 CIC, care înainte nu exista, inspirându-se în mod substanţial din can. 36 şi 37 CCEO, cere ca, exceptând dispensa specifică, să fie făcut în aceste cazuri un act formal de trecere în faţa autorităţii competente şi ca schimbarea de mai sus să fie adnotată şi în registrul de botezuri, modificând prin urmare can. 535 § 2 CIC care semnalează chestiunile care trebuie adnotate în acest registru.

O a doua linie urmată cu aceste modificări tinde să dea claritate în mod definitiv cu privire la două problematici referitoare la celebrarea căsătoriei credincioşilor orientali. Prima se referă la exigenţa din can. 834 § 2 CCEO care cere ad validitatem binecuvântarea acestor uniri din partea unui preot, în timp ce, în disciplina latină, de la motu proprio Sacrum diaconatum ordinem din 18 iunie 1967 (AAS 59 [1967] 697 şu), este permis şi diaconilor să acţioneze ca martori calificaţi ai căsătoriilor.

Mai ales după promulgarea celor două Coduri, s-a încercat în diferite ocazii să se rezolve această diferenţă, fără a ajunge vreodată la rezultate concrete. În această oportunitate s-a încercat să se trateze chestiunea stabilind o normă disciplinară pozitivă care rezolvă chestiunea adăugând un nou § 3 la can. 1108 CIC: „Numai preotul asistă în mod valid la căsătoria dintre două părţi orientale sau dintre o parte latină şi o parte orientală catolică sau necatolică”.

Alături de asta, Codul latin punea o chestiune de legitimitate jurisdicţională pentru asistenţa parohului la căsătoriile supuşilor. Redactarea can. 1109 CIC putea face să se creadă – şi aşa a fost înţeles în unele locuri – că parohul nu putea să asiste la căsătoria a doi credincioşi orientali, nici măcar dacă erau supuşi ai săi, dacă niciunul dintre ei nu aparţinea Bisericii latine. Redactarea era mai puţin clară şi concluzia nu era foarte coerentă. În schimb, textul din can. 829 § 1 CCEO era mult mai precis, decizându-se prin urmare să se adopte redactare egală şi să se corecteze textul din frazele mai puţin clare ale can. 1109 CIC.

O a treia linie a reformei se referă la participarea legitimă a slujitorilor latini la celebrarea sacramentelor credincioşilor ortodocşi, atât în cazul botezurilor cât şi al căsătoriilor. Lipseau şi aici prevederi ale disciplinei latine referitoare la aceste contingenţe care, în schimb, erau prezente în cea orientală şi pe care fluxul migrator din ultimele decenii o făceau să fie adoptată fără abstracţie şi în Biserica latină.

Un punct de discrepanţă se referea la cererea relativ frecventă făcută parohilor latini de a administra botezul copiilor creştinilor orientali necatolici. În timp ce o lectură strictă a can. 868 § 1 CIC sugerează iliceitatea botezului în aceste cazuri, can. 681 § 1 CCEO considera că parohul oriental catolic putea să facă asta în mod legitim. Acest ultim text este cel care acum reia noul § 3 adăugat la canonul latin, împreună cu modificările precise inserate în alte locuri la text.

Chestiune analogă punea celebrarea căsătoriei. Can. 833 CCEO prevede că ierarhul locului poate să confere unui preot catolic facultatea de a binecuvânta căsătoria a doi ortodocşi, cu informarea prealabilă a autorităţii competente, dacă este posibil. Însă în disciplina latină lipsea o dispoziţie de acest gen, fiind o chestiune care a devenit mult mai frecventă în ţări unde nu este prezentă ierarhia ortodoxă a respectivului rit. Şi în acest caz a părut potrivit să se introducă în can. 1116 CIC un nou § 3 reluând cu egale condiţii disciplina orientală, în aşa fel încât şi preoţii latini având facultatea de la propriul Ordinariu şi cu condiţiile celelalte să poată binecuvânta căsătoriile credincioşilor ortodocşi care cer asta în mod spontan.

La toate aceste modificări, limitate la punctele strict necesare, s-au adăugat apoi în alte locuri retuşări foarte uşoare menite să precizeze unele concepte sau remiteri pentru a garanta respectarea modificărilor în alte contexte normative. În total, cum se vede din măsura pontificală, variaţiile interesează unsprezece canoane din Codul de Drept Canonic.

Din lectura acestei scrisori motu proprio sare imediat în ochi cum motivaţia acestor reforme răspunde la voinţa de a uşura îngrijirea pastorală a credincioşilor mai ales în aşa-numitele „locuri ale diasporei” unde trăiesc, în medii cu majoritate latină, mii de credincioşi orientali care au părăsit ţara lor de origine. Nu rămâne acum decât să se amintească în acest context ceea ce spunea sfântul Ioan Paul al II-lea în mai 1995 în scrisoarea apostolică Orientale lumen: „Ordinariilor latini din acele ţări le recomand în mod deosebit studierea atentă, înţelegerea deplină şi aplicarea fidelă a principiilor enunţate de acest Scaun Apostolic… despre îngrijirea pastorală a credincioşilor din Bisericile orientale catolice, mai ales atunci când aceştia nu au o proprie ierarhie” (nr. 26).

De Juan Ignacio Arrieta

(După L’Osservatore Romano, 16 septembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.