Categorii

În afara marelui anonimat

„M-ai chemat, m-ai strigat şi ai sfâşiat cu glasul tău surzenia mea! Ai răspândit mireasma ta, ţi-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ţi-am simţit gustul, iar acum mi-e sete şi mi-e foame de tine. M-ai atins şi ai aprins în mine dorinţa după pacea ta” (Confesiuni, X). Sfântul Augustin descrie chemarea ca victorie a cuvântului asupra surzeniei, a luminii asupra orbirii, a gustului asupra inapetenţei, în puţine cuvinte, ca jubilare a vieţii asupra morţii. Tot aşa şi în Biblie: Dumnezeu îl cheamă pe om (verbul este qārā’ în ebraică şi kaléō în greacă) şi îl extrage din nimic sau din rugurile spinilor săi, şi îl lansează în aventura misiunii care îi încredinţează conştiinţa de a fi popor şi de a fi chemat să iubească şi să facă să crească poporul căruia îi aparţine. Dumnezeu îl interceptează pe om printr-un cuvânt înalt care se face inteligibil. Acesta percepe propria nepotrivire şi reacţionează cu obiecţii legate de propriile limite şi de propriile frici şi, numai după ce a fost asigurat de căldura acelui Eu-cu-tine divin, reacţionează cu un răspuns care este adeziune, dorinţă de corespundere.

În Vechiul Testament, după ce l-a chemat pe om la existenţă, Dumnezeu îi cheamă pe patriarhi (între care se remarcă Abraham şi Moise, ale căror istorii sunt puternic impregnate de dialectica vocaţională), apoi pe judecători, pe Samuel, pe Ilie şi pe Elizeu. Urmează chemările profeţilor scriitori, între care se evidenţiază cea a lui Ieremia care trăieşte perioada dramatică a distrugerii Ierusalimului (587 înainte de era creştină). Relatarea vocaţiei sale are o funcţie inaugurală, deoarece chemarea nu este un episod oarecare ci esenţa intimă a existenţei profetice. Dumnezeu cheamă şi creatura experimentează aşa cum se întâmplă în procesul de îndrăgostire: se simte extras „din marele anonimat” (Solinas, Glasul datorat ţie). Chemarea este alegere, exact cum se întâmplă în iubire. Dumnezeu îi spune lui Ieremia: „Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoşteam. Mai înainte de a fi ieşit din pântece, te-am consacrat şi te-am pus profet pentru popoare” (Ier 1,5). Verbul „a cunoaşte” (yāda‘) indică nu numai o dinamică intelectivă, ci şi experienţială, un contact fizic şi spiritual, rod al intimităţii iubirii. Dumnezeu îl consacră pe cel pe care-l cunoaşte şi face din el un simbol al poporului, încredinţându-i misiunea de a fi „profet (nābî) pentru popoare”, purtător de cuvânt al unui mesaj destinat să treacă de graniţele Israelului.

A fi chemaţi echivalează astfel cu a deveni intimi ai lui Dumnezeu, lăsându-se expropriaţi, renunţând la orice compensaţie pentru a adopta logica darului, deoarece Cuvântul este „bucuria şi veselia inimii” (Ier 15,16), dar şi „spre ocară şi batjocură” (Ier 20,8), experienţă zbuciumată care l-ar induce pe profet să fugă (aşa cum se întâmplă în cazul unui alt chemat, Iona), dar care-i permite să descopere şi că, pornind de la chemare, a fost aprins în el un foc arzător care este imposibil să fie potolit (cf. Ier 20,9) şi care l-a făcut semn de speranţă în mijlocul poporului şi depozitar al vestirii noii alianţe şi a unei mântuiri universale (cf. Ier 31,31-34).

Apoi, în Deutero-Isaia apare o altă figură de chemat căruia îi sunt dedicate patru cântări: slujitorul Domnului (‘ebed Yhwh), desemnat să vestească neamurilor mântuirea (cf. Is 42,1-9), paradigmă a discipolului care-şi lasă săpată urechea de către Dumnezeu şi ştie să adreseze un cuvânt celui descurajat (cf. Is 50,4-5), aliat al Domnului chemat să ia asupra sa păcate şi dureri într-o moarte dăruită cu scopul de a vindeca poporul (cf. Is 53,4-5).

Această istorie de alegere continuă şi în Noul Testament. Împărăţia cerurilor intră năvalnic prin persoana însăşi a lui Isus, care rosteşte un cuvânt viu şi energic capabil să atragă pe mulţi la urmarea sa. Isus cheamă persoane angajate să-şi îndeplinească propriile activităţi zilnice, precum fraţii Petru şi Andrei ocupaţi cu pescuitul, însă care la sunetul glasului său, lasă imediat năvoadele şi-l urmează (cf. Mt 4,19-20). Aceeaşi promptitudine se înregistrează în Iacob şi Ioan (cf. Mt 4,21-22) şi în Levi (cf. Mt 9,9). Răspunsul la chemare implică nu numai urmarea, ci şi părăsirea. Este vorba de a pune deoparte priorităţile momentului pentru a redesena propriul orizont şi a intra în joc pentru a ieşi din sine şi a trăi darul într-o disponibilitate continuă şi a asculta glasul care invocă ascultarea. Este experienţa pe care au trăit-o Maria (cf. Lc 1,26-38), Iosif (cf. Mt 1,18-25) şi Paul (cf. Fap 9,1-19), care ne mărturisesc că „singurul act cu care omul poate să-i corespundă lui Dumnezeu care se revelează este acela al disponibilităţii nelimitate” (Hans Urs von Balthasar, Vocaţie).

Noul Testament ne atestă astfel că tocmai graţie acestei disponibilităţi nelimitate a creaturii umane la cuvântul divin a răsărit Biserica, comunitatea „celor iubiţi, chemaţi sfinţi” (Rom 1,7), familia celor care doresc să dea ospitalitate în trupul lor, acelui cuvânt care a dat început creaţiei precum şi noii creaţii inaugurate la Rusalii, şi care continuă să răsune astăzi interceptând alte „da”-uri slabe, dar rodnice, pentru ca lumea să continue să experimenteze revărsarea îmbelşugată a Duhului de iubire şi comunitatea fiilor lui Dumnezeu să continue să înflorească.

De Rosalba Manes, consacrată ordo virginum şi biblistă la Universitatea Pontificală Gregoriana

(După L’Osservatore Romano, 2 februarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.