Categorii

Icoană a Bisericii lui Dumnezeu. Moartea Monicăi, mama sfântului Augustin

Sărbătoarea sfintei Monica, mama lui Augustin, care se celebra la 4 mai, cu reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican, a fost mutată la 27 august pentru a o pune aproape de fiul Augustin, care se celebrează ziua următoare, la 28 august. Augustin a scris în Confesiuni o biografie a mamei sale, cu epilogul relatării bolii şi morţii sale, care a avut loc la Ostia înainte de 13 noiembrie 38 (ibidem IX, II, 27-28). În această scurtă amintire vrem să relevăm împreună cu cititorii lui L’Osservatore Romano sufletul Monicăi rămas imprimat în sufletul fiului. Augustin l-a rezumat în relatarea morţii mamei. Relatarea sa, ca alte relatări prezente în Confesiuni, are un spectru foarte larg, care merge dincolo de durerea unei rude apropiate, chiar dacă Monica era o persoană deosebit de îndrăgită pentru Augustin. Viaţa mamei sale a fost pentru el o şcoală de viaţă creştină, iar fiul, scriind Confesiuni, îi dezvoltă relatarea propunând-o fiecărei mame de credinţă creştină.

De fapt, moartea Monicăi este înainte de toate relatarea morţii unei „slujitoare a lui Dumnezeu” (IX, I, I), care a trăit în exercitarea vieţii creştine, adică în acea căutare a iubirii înţelepciunii însoţite mereu de rugăciune, îndeosebi a Psalmilor (IX, 4, 8-II). Asemenea Monicăi, şi Augustin „slujitor al lui Dumnezeu” (IX, I, I; 2,3; 5,13), în timp ce ea moarte, citeşte cu voce tare psalmul 4: „Când strig către tine, răspunde-mi, Dumnezeul dreptăţii mele! Din strâmtorare m-ai scos în larg (…). Eu mă culc în pace şi adorm îndată, căci numai tu, Doamne, mă faci să locuiesc în siguranţă” (ibidem IX, 4,8-II). Cele două coordonate creştine care descriu moartea Monicăi sunt boala şi patria cerească. Boala este citită, mai mult decât infirmitate dureroase, ca despărţire de limita noastră a muritorilor: de fapt, Monica, din cauza unei boli neaşteptate, părăseşte scena lumii acesteia pentru o viaţă de veşnicie (ibidem IX, II, 27-28). Ajungerea sa în patria cerească este epilogul fiecărei vieţi creştine trăite sub darul darurilor lui Dumnezeu, care fac posibilă ajungerea la o ţintă aşa de mare. De aceea, momentul morţii Monicăi se transformă în mărturisirea datorată lui Dumnezeu dătător al oricărei bine. Lauda adusă lui Dumnezeu pentru Monica se desfăşoară în cea mai mare parte a cărţii a IX-a, în timp ce este schiţată viaţa de soţie şi de mamă. În determinarea patriei cereşti, Augustin situează şi mult discutatul extaz avut împreună cu mama sa la Ostia (IX, 10,23-26). Totuşi acea clipă de experienţă a lui Dumnezeu trăită la Ostia acum pentru Augustin poate să fie veşnică numai în patria cerească, în timp ce la Cassiciacum ca nou-convertit credea că experienţa lui Dumnezeu putea să fie o condiţie la care se poate ajunge şi în această viaţă. De fapt, el trăieşte experienţa aceea însoţit de mama sa Monica, devenită de acum pentru el simbol al B isericii lui Dumnezeu în fiecare experienţă de credinţă. Cartea a IX-a a Confesiunilor se încheie cu încredinţarea mamei milostivirii lui Dumnezeu şi rugăciunii fraţilor în ajutorul ei, împreună cu acela pentru tatăl său Patriciu (IX, 13, 3-4). Augustin, şi după moartea ei, a avut cu mama un colocviu probabil continuu. Avem mărturie despre asta în scrierea sa Îngrijirea morţilor (operă datată după 421, probabil din anul 424-425): „Dacă sufletele celor morţi – scrie el – s-ar interesa de treburile din această lume şi ne-ar vorbi atunci când îi vedem în somn, mama mea sfântă, pentru a nu numi alţii, nu m-ar abandona nici măcar o noapte; ea, care m-a urmat pe pământ şi pe mare, pentru a trăi mereu cu mine. Îmi este imposibil să cred că fericirea sa a făcut-o atât de crudă, până acolo încât să nu-l mângâie în tristeţea sa şi în angoasa sa pe acest fiu, care era singura sa iubire şi pe care ea n-a putut suporta niciodată să-l vadă trist” (ibidem 16).

Celebrarea Monicăi, ca a marilor mame din Orientul creştin (în special mama capadocienilor şi a lui Ioan Gură de Aur), ne face desigur să regândim figura femeii în lumea creştină ca în propunerea pe care o face Biserica în prezentul societăţii. Cu cititorii noştri ne oprim pe scurt cu Monica, în icoana schiţată în Confesiuni de fiul Augustin, îndeosebi în cartea a IX-a unde îi relatează epilogul cu moartea sa petrecută la Ostia în călătoria de întoarcere la casa paternă din Tagaste (astăzi Souk-Aras în Algeria). Augustin, schiţând îndeosebi maternitatea sa faţă de el, în afară de afectul matern citeşte în ea mai ales maternitatea sa de credincioasă creştină, care transmite fiului credinţa şi iubirea faţă de Isus, Mântuitorul nostru.

În această evidenţiere a mamei sale Augustin face din Monica icoana Bisericii. De fapt, ea este femeia care are conştiinţa că a primit darul credinţei în familia sa, chiar dacă de la guvernanta familiei, crescând apoi în comunitatea eclezială. De fapt, ea în familia sa a fost ajutată în credinţă nu atât de mama sa ci de bătrâna îngrijitoare, care educa fiicele stăpânului „cu sfântă severitate, cu pudoare şi sobrietate de intervenţii” (Confesiuni IX, 8,17-18). Monica avea un soţ necredincios, iar fiul său Augustin – care cu studiul ţintea spre vârf în societate şi care tocmai din acest motiv a părăsit casa părintească pentru a merge în Italia – cât priveşte păstrarea credinţei pe care a supt-o la pieptul mamei sale a avut mari devieri pentru care Monica a suferit aşa de mult.

Ea s-a ajutat cu orice mijloc, cerând ajutor şi unor episcopi, dar mai ales plângând se ruga. Fiul scrie în Confesiuni că ea suferea durerile naşterii ori de câte ori îl vedea îndepărtându-se de credinţa Bisericii catolice (IX, 9,22). Dar cu inima sa curată ea dădea naştere la mântuirea veşnică a fiului său trupesc (ibidem I, 11,17). Monica era o femeie care trăia cotidianul alipită de inima paternă a lui Dumnezeu. Ca orice mamă, ea dorea să-l aibă pe fiu aproape şi la plecarea sa din Cartagina la Roma, plângând l-a implorat pe Dumnezeu să împiedice acea călătorie. Însă Augustin a plecat, a ajuns mai întâi la Roma şi apoi la Milano unde a ajuns şi Monica, trăind cu fiul minunea botezului său primit în noaptea de Paşti din 24 aprilie 397 de la sfântul Ambroziu, pe atunci episcop de Milano.

Augustin, relatând înscrierea sa la Milano în rândul celor ce urmau să primească botezul la Paştele următor, creează împletirea între două mame, mama sa şi Biserica, în naşterea lui la credinţă: Biserica, în transmiterea credinţei unui nou fiu (Augustin), se lasă ajutată de Monica ce devine icoana operativă a maternităţii generative a Bisericii. În Confesiuni, Monica, umilă fiică a poporului, devine centrala de transmitere a credinţei care, la rândul său, în fiecare familie devine un loc de credinţă.

Monica, femeie cu speranţă puternică, este femeie cu credinţă, icoană a oricărei femei care seamănă în copii speranţa de a se putea întoarce mereu la îmbrăţişarea lui Dumnezeu, în care se adună tot binele din lume.

De Vittorino Grossi

(După L’Osservatore Romano, 27 august 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.