Categorii

Havana, s-au pornit negocierile dintre Biserică şi guvern

HavanaLa Havana, în discreţie maximă, a început un parcurs care cu toată probabilitatea va fi lung şi care ar trebui să conducă la definirea statusului juridic al Bisericii catolice din Cuba[1]. În urmă cu câteva zile delegaţii ale guvernului şi ale episcopatului s-au întâlnit oficial pentru a demara negocierile care, când confruntarea delicată şi complexă se va încheia, ar trebui să stabilească pentru Biserica din Cuba un cadru juridic precis care lipseşte de la triumful „Revoluţiei” lui Fidel Castro în 1959.

Un susţinător convins al acestei negocieri, puternic dorite de Papa şi de episcopii de pe insulă, este şi Raúl Castro, preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului de Miniştri din 24 februarie 2008. Raúl Castro, care este în afară de asta prim secretar al Partidului Comunist din Cuba din 2011, îşi va încheia al doilea mandat la 28 februarie 2018. În februarie 2013, cu ocazia realegerii sale guvernantul a subliniat cu claritate, şi a repetat în alte ocazii, intenţia sa: „Nu doresc o a treia realegere. În 2018 închei şi mă retrag”.

22 de luni de timp

Se poate face ipoteza că preşedintele Castro doreşte să încheie negocierile cu Biserica din Cuba, şi indirect cu Sfântul Scaun reprezentat de persoana nunţiului, mons. Giorgio Lingua, în cele douăzeci şi unu de luni care lipsesc până la sfârşitul mandatului său. Pentru el ar fi un succes relevant de adăugat la atâtea altele care caracterizează un profund proces de reforme în diferite domenii, îndeosebi socio-economic, fiscal-tributar şi al pieţei muncii. În afară de asta ar fi un succes de numărat în cotitura imprimată politicii internaţionale de când – la 14 decembrie 2014, în acelaşi timp cu preşedintele Barack Obama – Castro a anunţat deschiderea unui proces pentru a normaliza raporturile diplomatice cu Washington; proces care continuă fără încetare chiar dacă obstacolul principal, embargoul american – moştenire de peste jumătate de secol de ostilităţi şi tensiuni bilaterale – n-a fost încă înlăturat complet, decizie care revine Congresului SUA.

Gesturi istorice

Aşa cum se ştie bine, în negocierile lungi şi rezervate dintre Havana şi Washington începute în Haiti în 2010 şi revelate de cei doi preşedinţi în urmă cu 16 luni, la un moment dat, la cererea celor două părţi, s-a inserat papa Francisc (iunie 2014) cu două scrisori: una către R. Castro cealaltă către B. Obama. În sfârşit, între octombrie şi noiembrie 2014, Vaticanul şi însuşi secretarul de stat, cardinalul Pietro Parolin, au găzduit delegaţiile pentru semnarea preliminară a „Acordului” final. Această trecere prin camerele Secretariatului de Stat n-a fost numai momentul cotiturii, ci şi al stabilirii unui raport de mare încredere reciprocă între Cuba şi papa Francisc, între pontif şi preşedintele Castro. La distanţă apropiată au urmat două gesturi istorice: vizita în Vatican a lui Raúl Castro la Papa la 10 mai 2015 şi vizita în Cuba a Papei Francisc de la 19 la 22 septembrie 2015, inserată în ultimul moment ca etapă precedentă vizitei programate în SUA, la ONU şi la încheierea celei de-a VIII-a Întâlniri Mondiale a Familiilor (Philadelphia). În afară de asta, în acest context de schimburi de vizite s-au format condiţiile minime necesare pentru o întoarcere a Papei la Havana, la 12 februarie 2016, dar de această dată pentru a-l întâlni şi a-l îmbrăţişa pe fratele său Kiril, patriarh al Bisericii ruse, cu care a semnat o declaraţie comună.

Obligaţii şi drepturi

În toate aceste pasaje, dar şi în cele precedente care nu pot să fie uitate sau subevaluate (Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea)[2], necesitatea de a da Bisericii catolice din Cuba un cadru juridic pentru existenţa sa şi pentru lucrarea sa a fost prezentă mereu şi desigur Papa Francisc a reînnoit acest îndemn considerând că un status consensual ar fi un mare bine pentru naţiunea cubaneză precum şi pentru comunitatea eclezială locală. În insula caraibiană Biserica catolică este liberă şi libertatea de cult este garantată efectiv de constituţie, aşadar chestiunea status-ului juridic nu se referă la aceste aspecte esenţiale.

Problema este alta şi se referă, în substanţă, la lipsa unei recunoaşteri juridice care să stabilească obligaţii şi drepturi, aşadar ca să fie eliminat orice indiciu, birocratic sau administrativ, care limitează, împiedică sau încurcă acţiunea sa evanghelizatoare.

Provocările aflate pe masă sunt foarte multe şi cu toată probabilitatea în nu puţine acordul există deja, dar sunt altele unde este mult de lucrat, de exemplu, ca în cazul accesului Bisericii la presă şi mass-media catolice (în afară de foaia parohială şi situl internet), prezenţa educaţiei catolice în sistemul şcolar, în universităţi, în închisori sau în instituţiile civile şi teritoriale intermediare.

Biserica catolică în tranziţia cubaneză

Nu se negociază un concordat. Nu doreşte asta Cuba şi nici Scaunul Apostolic. Se negociază un acord juridic operativ de acelaşi tip pe care de câţiva ani Vaticanul l-a semnat cu diferite ţări, ca de exemplu cel cu Palestina despre „aspecte esenţiale ale vieţii şi activităţii Bisericii”, intrat în vigoare la 2 ianuarie. Acordul, dacă va fi posibil, trebuie să aibă în vedere instituţionalitatea specială din Cuba în plin proces de tranziţie, cu reforme care schimbă în bună măsură natura sistemului care, conform liderului Revoluţiei cubaneze, trebuie să rămână în mod substanţial socialistă deşi întărită şi „actualizată” cu altoiuri robuste de economie de piaţă. Cu puţin înainte de vizita Papei în septembrie 2015 o notă a Granma de bun venit adresat lui Francisc sublinia: ţara trece printr-un „proces de actualizare a modelului său socio-economic”, angajat mereu în apărarea suveranităţii naţionale, pentru „a apăra cuceririle sale sociale şi a ajunge la o bunăstare superioară pentru toţi, fără excludere”.

Provocarea cea mai delicată pentru Biserică se află aşadar în acest punct: a găsi în acest sistem spaţiul juridic şi operativ necesar care să permită o coexistenţă care să respecte şi să garanteze sever autonomia părţilor. Guvernul şi sistemul politico-instituţional nu trebuie să se simtă ameninţate de Biserică şi atunci când glasul său, ca de atâtea ori în trecut, este critic. Biserica nu trebuie să simtă asupra sa povara controalelor birocratice şi administrative care prea mulţi ani au sufocat creşterea sa până acolo încât să facă din această comunitate eclezială un soi de „biserică bonsai”.

A fi creştin în Cuba

Ştirea merită un comentariu conclusiv. În pofida istoriei trecute din 1959 până astăzi, cum spunea un episcop cubanez decedat nu pare că în „Cuba este greu a fi creştin mai mult decât este în toate ţările din lume”. Chestiunea astăzi şi mâine se poate pune şi în aceşti termeni: creştinii cubanezi trebuie să poată fi cetăţeni cu titlul deplin chiar dacă nu aderă la Partidul Comunist sau la organizaţiile sociale şi teritoriale născute din Revoluţie. Procesul revoluţionar trebuie să aibă încredere în patriotismul lor şi în lealitatea lor faţă de naţiune şi faţă de popor, cât priveşte acest aspect catolicii au demonstrat pe larg că sunt cetăţeni identici cu aceia care aderă formal la Partid.

La 19 septembrie 2015, la sosirea sa în Havana, Papa Francisc, deşi vorbea despre acordul Cuba – Statele Unite, a rostit cuvinte care astăzi pot fi citite şi în lumina acestor negocieri bilaterale în desfăşurare: „Procesul de normalizare a relaţiilor dintre două popoare, după ani de îndepărtare, (…) este un semn al prevalenţei culturii întâlnirii, a dialogului. (…) Îi încurajez pe responsabilii politici să continue pe acest drum şi să dezvolte toate potenţialităţile sale, ca dovadă a slujirii înalte pe care sunt chemaţi s-o presteze în favoarea păcii şi a bunăstării popoarelor lor, şi a întregii Americi, şi ca exemplu de reconciliere pentru întreaga lume. Lumea are nevoie de reconciliere în această atmosferă de al treilea război mondial «pe bucăţi» pe care o trăim”.

Ziua următoare, în Centrul Félix Varela, comentând reflecţia unui tânăr, Papa Francisc a lansat noi mesaje pe care astăzi le putem citi în mod şi mai complet: „Ai spus o mică frază pe care am scris-o aici în timpul intervenţiei, dar am subliniat-o şi am luat câteva notiţe: să ştim să primim şi să acceptăm pe cel care gândeşte diferit. În realitate noi, uneori, suntem închişi. Ne punem în lumea noastră mică: «Ori e aşa, ori nimic». Şi ai mers dincolo: să nu ne închidem în cercurile ideologiilor sau ale religiilor. Să putem creşte în faţa individualismelor. Când o religie devine grupare, pierde ceea ce are mai bun, pierde realitatea sa de a-l adora pe Dumnezeu, de a crede în Dumnezeu. Este o grupare. Este o grupare de cuvinte, de rugăciuni, de «eu sunt bun, tu eşti rău», de prescrieri morale. Şi când eu am ideologia mea, modul meu de a gândi şi tu îl ai pe al tău, mă închid în această grupare a ideologiei”.

Francisc: „Bine, negociem. Ce anume putem face în comun?”

Papa Francisc a încheiat aşa exortaţiile către noile generaţii de cubanezi: „Inimi deschise, minţi deschise. Dacă gândeşti diferit de mine, de ce nu vorbim despre asta? De ce ne certăm mereu despre ceea ce ne desparte, despre ceea ce ne diferenţiază? De ce nu ne dăm mâna în ceea ce avem în comun? Trebuie să avem curajul de a vorbi despre ceea ce avem în comun. Şi după aceea putem vorbi despre ceea ce avem sau gândim diferit. Dar spun să vorbim. Nu spun să ne certăm. Nu spun să ne închidem. Nu spun «să bârfim», cum ai spus tu. Dar acest lucru este posibil numai atunci când am capacitatea de a vorbi despre ceea ce am în comun cu celălalt, despre ceea ce putem lucra împreună. La Buenos Aires – într-o parohie nouă, într-o zonă foarte, foarte săracă – un grup de tineri universitari construia câteva localuri parohiale. Şi parohul mi-a spus: «De ce nu vii într-o sâmbătă şi astfel ţi-i prezint?». Se dedicau să construiască sâmbăta şi duminica. Erau tineri şi tinere de la universitate. Am mers şi i-am văzut şi mi i-a prezentat:  «Acesta este arhitectul, este evreu, acesta este comunist, acesta este catolic practicant, acesta este…». Toţi erau diferiţi, dar toţi lucrau împreună pentru binele comun. Asta se numeşte prietenie socială, a căuta binele comun. Duşmănia socială distruge. Şi o familie se distruge prin duşmănie. O ţară se distruge prin duşmănie. Lumea se distruge prin duşmănie. Şi duşmănia cea mai mare este războiul. Astăzi vedem că lumea se distruge prin război. Pentru că sunt incapabili să se aşeze şi să vorbească: «Bine, negociem. Ce anume putem face în comun? În ce lucruri vom ceda? Dar să nu ucidem alţi oameni». Când este dezbinare, este moarte. Este moarte în suflet, pentru că ucidem capacitatea de a uni. Ucidem prietenia socială. Asta vă cer astăzi: fiţi capabili să creaţi prietenia socială”.

De Luis Badilla

(După Vatican Insider, 22 aprilie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Din delegaţia episcopală nu face parte actualul arhiepiscop de Havana, cardinalul Jaime Ortega şi asta ar putea avea o explicaţie importantă: apropierea numirii succesorului. Ortega va împlini la 18 octombrie 80 de ani.

[2] În raportul intens şi neîntrerupt de peste 80 de ani dintre Sfântul Scaun şi Cuba şi în afară de rolul fundamental al lui Ioan al XXIII-lea în timpul „Crizei din octombrie” (bombele sovietice instalate în insulă) care a dus lumea pe marginea celui de-al treilea război mondial, alţi doi papi au cultivat cu Revoluţia cubaneză relaţii clarvăzătoare de prietenie şi colaborare în pofida diferenţelor şi uneori chiar a tensiunilor: sfântul Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. După vizita istorică a lui Fidel Castro la Karol Wojtyła în Vatican (1996), Papa a mers în Cuba în 1998. Acelaşi lucru l-a făcut după aceea Benedict al XVI-lea în 2012 şi în cursul pelerinajului l-a întâlnit pe F. Castro în nunţiatură. Papa Francisc în 2015 l-a întâlnit pe fostul preşedinte în locuinţa sa privată. Între Papi şi fraţii Castro cu trecerea timpului a crescut o relaţie personală, sinceră şi transparentă, care la sfârşit a dat şi dă roade importante pentru binele Cubei şi al Bisericii. O prietenie care poate face numai bine, spunea Fidel Castro într-o scrisoare autografă transmisă Papei emerit prin noul ambasador de atunci Rodney Alejandro López Clemente, decedat la 14 decembrie 2015, şi dată lui J. Ratzinger după prezentarea scrisorilor de acreditare Papei Francisc la 23 decembrie 2013. Conform unor surse, când R. Castro l-a întâlnit pe Francisc în mai 2015, datorită lipsei de timp n-a ajuns să-l viziteze pe Benedict al XVI-lea (a rămas în Vatican puţin mai mult de o oră), dar oricum a transmis salutările sale şi urările sale sincere pontifului emerit.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.