Categorii

Gesturi, cuvinte, umanitate. Pontifii şi dialogul ebraic-catolic

Papii-evreiiZiua ebraismului care se celebrează în Italia la 17 ianuarie este semn al marii aprecieri care există în cadrul Bisericii catolice faţă de ebraism. Ea vrea să ofere creştinilor o ocazie propice pentru a aminti cu recunoştinţă rădăcinile ebraice ale credinţei lor, precum şi să conştientizeze, cu sensibilitate, dialogul cu ebraismul de astăzi care se află în desfăşurare. Această zi, în afară de Italia, se celebrează de fiecare dată la 17 ianuarie şi în Polonia, în Austria şi în Olanda, introdusă în cursul anilor de respectivele conferinţe episcopale.

Fiind de importanţă fundamentală, în Biserica catolică, amprenta şi orientarea fiecărui pontificat spre ebraism, ziua de astăzi este şi momentul oportun pentru a privi la angajarea ultimilor trei Papi faţă de dialogul ebraic-catolic.

Papei Ioan Paul al II-lea îi este recunoscut meritul de a fi spart definitiv gheaţa în dialogul ebraic-catolic; cel dintâi, el a făcut gesturi de neuitat de prietenie faţă de evrei. Desigur, paşi importanţi de apropiere fuseseră deja întreprinşi de Papa Paul al VI-lea, dar numai cu Ioan Paul al II-lea s-a început să se perceapă angajarea Bisericii catolice în favoarea ebraismului. Deja din motive legate de istoria sa personală, Karol Wojtyła a avut la inimă îmbunătăţirea relaţiilor dintre evrei şi catolici. De fapt, el a crescut în micul oraş polonez Wadowice, a cărui populaţie era constituită, un sfert, din evrei. Aşadar, încă din copilărie el a avut prieteni evrei printre băncile de şcoală şi în timpul liber; le-a cunoscut obiceiurile şi modul de viaţă, a învăţat să le împărtăşească viaţa cotidiană, legând şi prietenii puternice: el a rămas legat până la moarte de un vechi coleg evreu Jerzy Kluger, cu care a crescut în Polonia şi cu care a rămas mereu în contact şi atunci când a fost ales Papă şi s-a mutat la Roma. Karol Wojtyła a experimentat îndeaproape oroarea nazismului, a cărui victime au căzut mulţi dintre prietenii săi, în Shoah, şi a suferit profund pentru asta. Deci este uşor de înţeles că şi ca Papă, el a simţit datoria de a se angaja personal în favoarea dezvoltării şi intensificării prieteniei dintre Biserica catolică şi ebraism. Semnul pe care el l-a lăsat în dialogul ebraic-catolic a depins puternic de personalitatea sa unică: precum nimeni altul înaintea sa, el a ştiut să facă în public gesturi de importanţă simbolică, în măsură să facă vizibil ceea ce îi era realmente la inimă. Deja în primul an al pontificatului său, la 7 iunie 1979, el a vizitat lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau; acolo, în faţa lespezii cu scrierea în ebraică, s-a recules în rugăciune amintind îndeosebi victimele de la Shoah. Cu acea ocazie, el a afirmat: „Această inscripţie trezeşte amintirea poporului, ai cărui fii şi fiice erau destinaţi la exterminare totală. Acest popor îşi are originea de la Abraham, care este părintele credinţei noastre (cf. Rom 4,2), cum s-a exprimat Paul din Tars. Tocmai acest popor, care a primit de la Dumnezeu porunca «să nu ucizi», a simţit asupra sieşi în măsură deosebită ce înseamnă a ucide. În faţa acestei lespezi nu este permis nimănui să treacă mai departe cu indiferenţă”. Dar şi mai densă în semnificaţie simbolică şi de rezonanţă mediatică a fost vizita lui Ioan Paul al II-lea la sinagoga din Roma, la 13 aprilie 1986. Imaginea îmbrăţişării dintre Pontif şi rabinul şef Elio Toaff în faţa Templului Major a făcut înconjurul lumii. Pentru prima dată în istorie, un papă mergea în mod oficial într-o sinagogă pentru a exprima, în faţa întregii lumi, aprecierea sa faţă de ebraism. Un alt pas important în relaţiile cu evreii a fost făcut la sfârşitul lunii decembrie 1993, cu recunoaşterea diplomatică a statului Israel din partea Sfântului Scaun; anul următor a avut loc schimbul ambasadorilor respectivi.

În lumina documentului publicat în 1998 cu titlul Noi ne amintim. O reflecţie asupra Shoah, trebuie înţeles gestul făcut la 12 martie 2000, când Papa, în cursul unei liturgii publice, a cerut iertare pentru păcatele comise împotriva poporului lui Israel într-o rugăciune: „Dumnezeul părinţilor noştri, tu l-ai ales pe Abraham şi descendenţa sa pentru ca numele tău să fie dus neamurilor: noi suntem profund îndureraţi pentru comportamentul celor care în cursul istoriei i-au făcut să sufere pe aceşti fii ai tăi şi cerându-ţi iertare vrem să ne angajăm într-o autentică fraternitate cu poporul alianţei”.

Tot această rugăciune de iertare, modificată puţin în formă, a scris-o Ioan Paul al II-lea pe o foaie şi a introdus-o printre pietrele de la Zidul Plângerii la Ierusalim, cu ocazia vizitei sale în Israel la 26 martie 2000. Vizita Papei în statul Israel se poate defini desigur o vizită istorică pentru că a furnizat un impuls considerabil promovării dialogului ebraic-catolic. Ioan Paul al II-lea a vizitat monumentul comemorativ Yad-Vashem, s-a rugat pentru victimele de la Shoah, a întâlnit câţiva supravieţuitori ai acestei tragedii de nedescris, a participat la o întâlnire interreligioasă la care erau prezenţi şi reprezentanţi musulmani şi a intrat în contact pentru prima dat cu Marele Rabinat din Ierusalim. După câţiva ani, la 16 ianuarie 2004, el i-a întâlnit din nou pe cei doi rabini şefi din Israel, când era deja în desfăşurare dialogul instituţional dintre Marele Rabinat şi Comisia Sfântului Scaun pentru raporturile religioase cu evreii. Ioan Paul al II-lea a primit în mod obişnuit în Vatican grupuri şi personalităţi din lumea ebraică şi, în timpul numeroaselor sale vizite pastorale, a făcut mereu în aşa fel încât, ca parte a programului, să fie întâlniri cu delegaţii ebraice acolo unde comunitatea ebraică era o prezenţă locală puternică. În lumina marii angajări a acestui Papă în favoarea relaţiilor dintre evrei şi catolici, putem spune că tocmai în timpul lungului său pontificat au fost puse bazele şi cimentate fundamentele dialogului viitor. A merge înapoi faţă de ceea ce s-a realizat sub pontificatul său nu va fi niciodată posibil; orientările clare furnizate de documentul Nostra aetate (nr. 4) rămân încă valabile şi constituie un irevocabil punct de referinţă. Şi astăzi, partenerii de dialog evrei nutresc o sinceră stimă şi recunoştinţă faţă de Ioan Paul al II-lea; admiraţia faţă de persoana sa şi faţă de opera sa de reconciliere rămâne intactă.

În acelaşi mod, Papa Benedict al XVI-lea a dus înainte cu determinare linia urmată de Ioan Paul al II-lea. El, ca teolog, cunoştea bine ebraismul şi graţie formării sale academice şi graţie studiului Sfintei Scripturi, pe care el centra numeroasele sale discursuri. Însă apropierea de ebraism nu a rămas la nivel teoretic: s-a tradus repede în concret. De fapt, fiind cardinal al Curiei Romane, Joseph Ratzinger a întâlnit personal mulţi evrei şi a dedicat diferite publicaţii ale sale relaţiei speciale existente între ebraism şi creştinism. Nu uimeşte aşadar faptul că, în timpul primei sale întâlniri ca Papă cu o delegaţie ebraică, la 9 iunie 2005, el a ţinut să sublinieze actualitatea mereu relevantă a afirmaţiilor fundamentale din Nostra aetate (nr. 4) şi propria intenţie de a continua dialogul cu evreii pe urma predecesorului său. De mai mult ori el a reafirmat, şi nu numai în faţa interlocutorilor ebraici, cât de mult are la inimă îmbunătăţirea relaţiilor cu ebraismul. Cu siguranţă şi din cauza evenimentelor sale biografice, experimentând de aproape timpurile întunecate ale nazismului, el vedea dialogul cu ebraismul mai ales în lumina concilierii şi a reconcilierii.

În anii pontificatului său, multe au fost gesturile concrete de prietenie şi respect faţă de lumea iudaică. Benedict al XVI-lea a primit foarte numeroase delegaţii ebraice, atât în Vatican cât şi în timpul călătoriilor sale; a vizitat lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau la 28 mai 2006; în timpul călătoriei sale în Israel în mai 2009 a mers la Zidul Plângerii şi în vizită la Marele Rabinat din Ierusalim, a întâlnit reprezentanţi ebraici din Israel şi din întreaga lume, s-a rugat pentru victimele de la Shoah la Yad-Vashem; la 17 ianuarie 2010 a fost primit de comunitatea ebraică din Roma în Templul Major.

Prima sa vizită la o sinagogă a fost totuşi aceea la Köln, la 19 august 2005, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului; o altă vizită a avut loc la New York, la 18 aprilie 2008, când i-a salutat pe membrii de la Park East Synagogue. Niciun Pontif n-a vizitat atâtea sinagogi ca Benedict al XVI-lea. Toate aceste activităţi poartă semnul inconfundabil al stilului său. În timp ce Ioan Paul al II-lea avea o sensibilitate deosebită faţă de valoarea simbolică a gesturilor, Benedict al XVI-lea s-a concentrat pe forţa cuvintelor şi pe umilinţa întâlnirii. Discursurile sale erau caracterizate nu numai de o evidentă perspicacitate teologică, ci şi de o profunzime spirituală de netăgăduit, care putea asuma chiar tonuri poetice. Între atâtea, meditaţia despre cele zece porunci oferită cu ocazia vizitei sale la sinagoga din Roma a fost ascultată cu viu interes în acelaşi mod de catolici şi evrei. Prin forţa cuvintelor sale şi prin profunzimea spirituală a teologiei sale, Benedict al XVI-lea s-a străduit încontinuu să scoată în evidenţă bogăţia multiplă a patrimoniului comun al creştinismului şi ebraismului.

Şi succesorul său, Papa Francisc, este un fiu al lui Nostra aetate. Deja la Buenos Aires, el a făcut mult pentru promovarea dialogului ebraic-catolic. Graţie contribuţiei sale ca arhiepiscop al oraşului, relaţiile dintre evrei şi Biserica catolică au ajuns la un înalt şi încă durabil nivel de soliditate şi de fraternitate.

Şi după aceea, fiind cardinal, Jorge Mario Bergoglio nu numai că a legat contacte instituţionale, ci a întreţinut şi adevărate prietenii cu rabini şi membri ai comunităţii ebraice locale. Printre prietenii săi era rabinul Abraham Skorka, rector al seminarului rabinic din America Latină de la Buenos Aires, cu care, în 2010, a publicat cartea Cerul şi pământul, bazată pe o serie de colocvii despre diferite teme de natură socială, teologică şi pastorală, şi cu care a participat la diferite programe de televiziune. Rabinului Skorka, la sugestia cardinalului Bergoglio, i-a fost conferit în 2012 titlul de doctor honoris causa de Universidad Católica Argentina. Au fost numeroase întâlnirile cardinalului Bergoglio cu reprezentanţi ebraici şi au fost numeroase vizitele sale în sinagogi, unde a predicat şi a participat la celebrări comemorative. Amintim, între atâtea, prezenţa sa, în septembrie 2007 în timpul sărbătorii ebraice pentru anul nou, în sinagoga B’nei Tikva din Buenos Aires şi, în noiembrie 2012, în timpul celebrării de comemorarea a nopţii cristalelor, în catedrala oraşului, oraganizată împreună cu reprezentanţi ai B’nei B’rith. Cardinalul Bergoglio a exprimat imediat solidaritatea sa profundă comunităţii ebraice din Buenos Aires când o bombă a explodat în 1994 în centrul ebraic; la a unsprezecea aniversare a acestui atentat, el a fost printre primii care a semnat un document care cerea ca să se facă dreptate pentru victime. În 2010, împreună cu câteva personalităţi ebraice, el a vizitat noul centru care a fost reconstruit, în semn de solidaritate şi încurajare. Cardinalul Bergoglio a preluat cu plăcere expresia „fraţii mai mari”, copiată de la Papa Ioan Paul al II-lea pentru evrei, pentru că în ei a văzut realmente fraţi şi surori cu care trebuie împărtăşit pelerinajul pământesc.

În ziua care a urmat după alegerea sa pe scaunul pontifical, Papa Francisc trimitea comunităţii ebraice din Roma o scrisoare în care afirma voinţa sa hotărâtă de a promova dialogul: „Sper din toată inima să pot contribui la progresul pe care relaţiile dintre evrei şi catolici l-au avut începând de la Conciliul al II-lea din Vatican, într-un spirit de colaborare reînnoită  şi în slujba unei lumi care să poată fi tot mai mult în armonie cu voinţa Creatorului”.

Încă de la început, a fost aşadar evident că noul Pontif se va strădui fără rezerve în favoarea dialogului cu evreii, cu scopul de a aprofunda şi a intensifica legăturile de prietenie existente deja. Papa Francisc a confirmat această intenţie de mai multe ori în cursul ultimilor ani. În Vatican, el a primit foarte mulţi rabini şi delegaţii ebraice şi, în timpul călătoriilor sale, a întâlnit în mod obişnuit reprezentanţi ai ebraismului. Deja în al doilea an de pontificat, a mers în Israel, unde, la 26 mai 2014, s-a recules în rugăciune la Zidul Plângerii, i-a întâlnit pe cei doi rabini şefi din Israel, a adus omagiu victimelor de la Shoah la Yad-Vashem şi a vorbit supravieţuitorilor acestei tragedii. Şi în aceste circumstanţe, Papa Francisc a demonstrat sensibilitatea sa profundă, capacitatea sa de a-l înţelege pe aproapele, empatia sa mai ales faţă de cel care este marcat de suferinţă. În contactul personal care se traduce în gesturi concrete de apropiere şi de căldură umană, el mărturiseşte astfel duioşia şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.

În discursul ţinut la 17 ianuarie 2016 în timpul vizitei sale la sinagoga din Roma, el a amintit că aparţinem toţi la marea familie a lui Dumnezeu şi s-a declarat recunoscător pentru ceea ce a fost realizat până acum în dialogul ebraic-catolic. Evreii şi creştinii, în această lume secularizată, sunt chemaţi împreună să-l ducă pe Dumnezeu oamenilor. Cu ocazia călătoriei sale la Cracovia pentru Ziua Mondială a Tineretului, el a vizitat la 29 iunie 2016 lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, unde n-a voit să ţină niciun discurs, ci s-a recules în tăcere pentru a se ruga pentru victimele de la Shoah: în unele circumstanţe cuvintele pot fi zadarnice, faţă de rugăciunea umilă a inimii către Dumnezeu. Şi rugăciunea, pentru Papa Francisc, rămâne în centrul fiecărei acţiuni a lui, motorul angajării sale concrete şi tangibile, în orice domeniu şi la orice nivel.

În concluzie, dacă se îndreaptă atenţia spre lucrarea ultimilor trei Pontifi, reiese în fiecare dintre ei voinţa eficace de a promova şi a aprofunda dialogul ebraic-catolic. Această prietenie dintre creştini şi evrei a fost mereu constantă, deşi a asumat nuanţe şi stiluri diferite în funcţie de personalitatea fiecărui Pontif: Ioan Paul al II-lea a fost un Papă al marilor gesturi şi imagini pregnante; Benedict al XVI-lea s-a folosit de forţa cuvântului şi de profunzimea reflecţiei teologice; Francisc este Papa care reuşeşte să transmită umanitate şi duioşie, care ştie să se apropie de toţi.

De Norbert Hofmann

Secretar al Comisiei pentru raporturile religioase cu ebraismul

(După L’Osservatore Romano, 17 ianuarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.