Categorii

Geopolitica fraternităţii. Unitatea familiei umane în magisteriul pontifical de la Benedict al XV-lea la papa Francisc

Marţi 14 mai, la Universitatea „Sacro Cuore” din Milano, cardinalul secretar de stat a deschis lucrările întâlnirii internaţionale „1919-2019. Speranţe de pace între Orient şi Occident”. Publicăm aproape integral textul intervenţiei sale.

În urmă cu puţine zile, papa Francisc a lansa un apel naţiunilor, pentru ca să se asocieze şi să lucreze împreună pentru că „bunul comun a devenit mondial”. Sfântul Părinte a subliniat după aceea că acolo unde „un stat ar provoca sentimentele naţionaliste ale propriului popor împotriva altor naţiuni sau grupuri de persoane, nu şi-ar îndeplini propria misiune. Ştim din istorie unde conduc asemenea devieri; mă gândesc la Europa din secolul trecut”.

Aceste cuvinte aplică la situaţia actuală de globalizare progresivă o linie de gândire pe care magisteriul a dezvoltat-o în mod constant în ultimii o sută de ani, inspirându-se şi din înţelepciunea antică a părinţilor Bisericii. De fapt, tocmai în timp ce a cunoscut posibilitatea de a deveni mai unită, omenirea a început să experimenteze şi diviziunile cele mai sfâşietoare. Acestor noi probleme Biserica răspunde îndemnând la unitate ca exprimare a unei exigenţe intrinsece, care duce la dezvoltarea unei legături autentice între popoare diferite.

Treptat s-a întărit simţul corelaţiei osmotice între natura supranaţională a Bisericii catolice şi unitatea familiei umane. De fapt, Conciliul al II-lea din Vatican în Lumen gentium defineşte Biserica „aproape un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”.

Îndepărtându-se progresiv de un context de hegemonie europeană şi de o abordare eurocentrică, referinţa la unitatea dintre popoare a însoţit şi un interes eclezial crescător faţă de lumile non-europene, îndeosebi africană, asiatică şi latinoamericană, subliniind o perspectivă tot mai „globală”. Biserica s-a exprimat în timp cu privire la multe teme legate de unitatea familiei umane: împotriva războiului şi a folosirii violenţei, pe de o parte, şi pentru pace şi negociere în controversele internaţionale, pe de altă parte; pentru dezvoltarea cooperării internaţionale şi pentru promovarea organizaţiilor supranaţionale. În sinteză, la problemele globale  trebuie date soluţii la fel de globale. În acest context, vreau să mă limitez să ilustrez câteva linii ale magisteriului pontifical din ultimii o sută de ani şi să dau câteva exemple.

În această perspectivă, anul 1919 constituie o importantă turnantă a istoriei în ceea ce priveşte tematica unităţii familiei umane. În climatul aşteptărilor provocate de sfârşitul primului război mondial, Benedict al XV-lea a demarat o nouă apropiere a Sfântului Scaun şi a Bisericii catolice de contextul internaţional, în continuitate cu opera de pace desfăşurată în timpul războiului.

Este deosebit de cunoscută Nota lui din 1 august 1917, care definea războiul „măcel inutil”. Această denunţare a papei scotea în evidenţă, indirect, şi incapacitatea crescândă a statelor europene de a garanta echilibrul sistemului internaţional. În acel context, glasul papei Dalla Chiesa a apărut aproape neascultat, şi în interiorul lumii catolice înseşi. Însă Benedict al XV-lea vedea departe: în derularea secolului al XX-lea, pacea şi războiul nu ar mai fi trebuit să se facă cu referire nici pe departe la justificări „creştine”. Acest papă a inaugurat un nou parcurs al magisteriului pontifical tot mai critic faţă de război ca instrument de soluţionare a controverselor internaţionale, atitudine împărtăşită şi relansată după aceea de succesorii săi.

În enciclica Pacem Dei munus, Benedict al XV-lea a invitat popoare şi naţiuni să se reconcilieze, luând poziţie şi în favoarea Societăţii Naţiunilor întemeiate de puţin timp. Perspectiva papei avea ceva afinitate cu proiectul social al preşedintelui nord-american Woodrow Wilson. Cele două figuri, a papei şi a preşedintelui, ieşeau în relief pe fundalul declinului progresiv al rolului hegemonic al Europei. Însă perspectivele lor nu erau aceleaşi: Wilson a deschis calea spre noi echilibre atlantice între Europa şi Statele Unite, în timp ce Benedict al XV-lea a privit cu atenţie şi la ceea ce se întâmpla dincolo de Occident. În această privinţă, importanta sa scrisoare apostolică Maximum illud a marcat o discontinuitate tocmai în istoria misiunilor catolice în lume. De fapt, este vorba de primul document misionar promulgat personal de papa, în timp ce precedentele le dădea mai degrabă dicasterul Sfântului Scaun competent pentru misiuni. Este ca şi cum Benedict al XV-lea ar fi voit să dea cu autoritate nou început şi nou elan întregii acţiuni misionare a Bisericii catolice. Pentru Benedict al XV-lea, Biserica trebuia să privească din nou cu atenţie mai mare la Orient, şi în mod cu totul special la China.

Creştinismul nu trebuia să apară „religia unei anumite naţiuni, pe care unul, îmbrăţişând-o, ajunge să fie dependent de un stat străin, renunţând în acest mod la propria naţionalitate”. Maximum illud este impregnată de această nelinişte evanghelizatoare globală şi recomandă lucrătorilor misionari abandonarea atitudinilor de superioritate faţă de clerul autohton, dimpotrivă, a cărui creştere şi promovare la episcopat. Consecinţa a fost, după puţini ani, consacrarea în bazilica „Sfântul Petru” a primilor şase episcopi chinezi. Scrisoarea a afirmat clar că misiunile nu sunt o extindere a creştinătăţii occidentale, ci exprimarea unei Biserici cu adevărat universale care vrea să fie în slujba tuturor popoarelor.

În concret, critica adusă atitudinii naţionaliste a unor misionari europeni s-a inserat şi într-o nouă perspectivă de atenţie faţă de bunele motivaţii ale patriotismelor non-europene, ca aceea care creştea în China din acei ani. Se situează în acest context dialogul din acea vreme demarat între Sfântul Scaun şi China în vederea stabilirii de relaţii diplomatice, pentru a depăşi vechiul sistem al protectoratelor şi a obţine un raport instituţional direct: tocmai pentru aceasta, încă o dată, o putere europeană, în acest caz Franţa, s-a opus iniţiativei, ajungând până la împiedicarea realizării ei.

Preocuparea pentru unitatea familiei umane a fost vie şi în Pius al XI-lea, mai ales în ultimii ani ai pontificatului său, când un nou război a apărut tot mai apropiat şi în timp ce începea persecutarea evreilor în Europa. Este cunoscută decizia care l-a făcut să pregătească textul unei enciclice dedicate unităţii neamului omenesc (Humani generis unitas) pe care n-a putut s-o ducă la împlinire. Din documentele de arhivă, ştim că ar fi conţinut o condamnare hotărâtă a rasismului şi antisemitismului nazist, tocmai în numele egalităţii şi unităţii fundamentale a neamului omenesc.

În ajunul celui de-al doilea război mondial, succesorul său, Pius al XII-lea a avertizat statele afirmând: „Nimic nu este pierdut cu pacea. Totul poate să fie pierdut cu războiul”. Tocmai amintind linia trasată de Benedict al XV-lea, Pius al XII-lea a avut ocazia de a se exprima cu accente destul de critice faţă de războiul care a izbucnit la 1 septembrie 1939 cu invadarea Poloniei din partea trupelor naziste.

În viziunea papei Pacelli, „neamurile, evoluându-se şi diferenţiindu-se conform diferitelor condiţii de viaţă şi de cultură, nu sunt destinate să frângă unitatea neamului omenesc”, şi în viziunea sa universală Biserica nu tinde să uniformizeze omenirea.

În enciclica sa programatică Summi Pontificatus din 20 octombrie 1939, el a făcut referinţă explicită la China vorbind despre încheierea secularei „controverse a riturilor”, în continuitate cu predecesorul său Pius al XI-lea, stabilită definitiv la 8 decembrie 1939. Această problemă a marcat în mod dureros istoria misiunilor catolice din China încă din epoca lui Matteo Ricci şi a însoţitorilor săi, care primeau favorabil formele tradiţionale chineze de cult faţă de strămoşi, în timp ce alţi misionari şi şcoli de gândire le combăteau.

În 1946, Pius al XII-lea a creat noi cardinali care proveneau din toate continentele, între care primul din China continentală, adică episcopul de atunci de Pechin, monseniorul Toma Tien Ken-sin. Cu acea ocazie papa s-a adresat cardinalilor cu următoarele cuvinte: „Înţelegerea universală a Bisericii nu are nimic de-a face cu stricteţea unei secte, nici cu exclusivitatea unui imperialism prizonier al tradiţiei sale”. Erau cuvinte puternice şi importante, care indicau o orientare pastorală clară, în ajunul unui proces de decolonizarea care în puţine decenii avea să ducă la naşterea atâtor state independente noi.

Despre „unitatea familiei umane” a vorbit şi Conciliul al II-lea din Vatican. Gaudium et spes subliniază contribuţia Bisericii la această unitate pentru că ea, graţie „universalităţii sale poate constitui o legătură foarte strânsă între diferitele comunităţi umane şi naţiuni”, favorizând depăşirea disensiunii şi consolidarea instituţiilor „pe care comunitatea şi le-a creat şi continuă să şi le creeze”.

Convocarea Conciliului a provenit şi din convingerile formate de Ioan al XXIII-lea în timpul parcursului lung care din Bergamo l-a dus la Roma, Sofia, Istanbul, Paris şi Veneţia. După criza gravă din Cuba, moment de cotitură în războiul rece, în aprilie 1963 a publicat Pacem in terris, adresată în mod semnificativ şi „tuturor oamenilor de bunăvoinţă” şi dedicată „problemelor care chinuiesc mai mult familia umană, în momentul prezent”.

În enciclică, formată într-un context de potenţial conflict atomic, papa Roncalli a vorbit despre venirea unei epoci în care membrii fiecărei comunităţi politice erau chemaţi „să colaboreze între ei şi să se orienteze spre o convieţuire unitară pe rază mondială”. Refuzând închiderile etnice, era necesară de aceea valorizarea organismelor internaţionale, definit adevărate „semne ale timpurilor”.

Afirmarea atâtor state noi pe scena internaţională solicita o nouă solidaritate între nordul şi sudul lumii, în cadrul unicei „familii umane”. Aceste state cereau să fie primite în comunitatea internaţională pe un plan de egalitate, depăşind poziţii asimetrice şi subordonate. În acest context schimbat, este convingerea papei Ioan că revine statului să ia asupra sa, pe de o parte, recunoaşterea drepturilor proprii ale tuturor cetăţenilor ca fiinţe umane, pornind de la cei mai slabi şi de la cei care se află în condiţii de tutelare mai mică şi, pe de altă parte, revinde statelor în ansamblul lor să promoveze o colaborare tot mai intensă în vederea realizării de obiective de bun comun.

Cu Paul al VI-lea, auspiciul unei unităţi a familiei umane a generat o angajare tot mai vastă şi concretă a Bisericii. Acest papă a simţit cu forţă raportul dintre universalitatea Bisericii şi unitatea neamului omenesc, subliniat de Conciliu. El a asumat încă de la început întreaga omenire ca pe un interlocutor căruia să se adreseze în mod constant şi a adresat prima sa enciclică, Ecclesiam suam, din 6 august 1964, întregii lumi, angajându-se personal pentru „problema mare şi universală a păcii” ca program al pontificatului său.

În timp ce era încă în desfăşurare Conciliul al II-lea din Vatican, Paul al VI-lea a luat cuvântul – primul papă în istorie – la Adunarea Naţiunilor Unite din New York, reprezentând o Biserică ce se pune în slujba cauzei păcii, aducând propria experienţă de umanitate pentru a împărtăşi bucuriile şi speranţele tuturor popoarelor. Cu acea ocazie, papa a voit să fie însoţit de câţiva cardinali reprezentativi din toate continentele, simbol al acelei unităţi a familiei umane care avea exprimare vizibilă în universalitatea Bisericii catolice.

Aşa cum se ştie, papa Paul al VI-lea în anii următori s-a străduit neobosit pentru a opri războiul din Vietnam. Totuşi, angajarea sa pentru pace n-a însemnat numai activitatea diplomatică intensă, ci şi o acţiune multiplă pe diferite terenuri, ca acelea ale dialogului cultural, artistic, social şi ştiinţific. Îndeosebi, Paul al VI-lea a înţeles clar că problema socială devenise de acum globală şi în enciclica Populorum progressio a subliniat interconexiunea dintre stimulentul spre unificarea omenirii şi idealul creştin al unei singure familii de popoare, fraterne şi solidare.

Însă evenimentele dintre sfârşitul anilor Şaizeci şi începutul anilor Şaptezei au părut să dezmintă această legătură. În enciclica Octogesima adveniens din 1971, Paul al VI-lea a denunţat ridicarea „unei probleme sociale de dimensiune vaste care interesează întreaga familie umană” şi că printr-o exploatare nesăbuită omul riscă să distrugă natura şi să fie la rândul său victimă a unei astfel de degradări.

Cât priveşte învăţătura lui Ioan Paul al II-lea, mă voi limita să amintesc două momente deosebit de dramatice: primul a fost revenirea ameninţării nucleare între 1985 şi 1986. În acea perioadă dificilă, la 27 octombrie 1986 papa i-a convocat pe liderii religioşi mondiali la Assisi, rugându-se pentru ca „omenirea, în însăşi diversitatea sa, [să se inspire] din resursele sale cele mai profunde şi dătătoare de viaţă, în care se formează propria conştiinţă şi pe care se întemeiază acţiunea fiecărui popor”. Al doilea moment semnificativ a fost în ajunul războiului din Irak din 2003, pe care el a încercat să-l înlăture în orice mod. În faţa corpului diplomatic, Ioan Paul al II-lea a lansat strigătul: „Nu războiului: războiul nu este niciodată o fatalitate; el este mereu o înfrângere a omenirii”.

Cu Ioan Paul al II-lea, unitatea familiei umane se împleteşte progresiv cu fenomenul globalizării, de acum învingătoare pe planul economic, dar încărcată de ambiguitate pe planul uman şi umanitar. În 2001, Ioan Paul al II-lea pe fondul dramatic al mişcărilor migratoare crescânde, a amintit cu forţă bunul comun universal, care îmbrăţişează întreaga familie a popoarelor, „mai presus de orice egoism naţionalist”.

Tema unităţii familiei umane este reluată din nou şi în enciclica papei Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, care indică obligaţia de a urmări bunul comun fără a-l limita numai la graniţele naţionale.

Cu papa Francisc am ajuns la ultimii paşi – deocamdată – ai drumului lung început de Benedict al XV-lea în 1919. Primul papă non-european de multe secole, Francisc constituie exprimarea evidentă a transformării profunde a Bisericii catolice, al cărei baricentru s-a proiectat progresiv de la Europa spre un orizont mondial. Îndeosebi este cunoscut cât de mult a continuat acest papă parcursul început cu Conciliul al II-lea din Vatican, accentuând caracteristicile unei Biserici „în ieşire” şi îndreptată spre evanghelizare, conform liniilor indicate de el în enciclica Evangelii gaudium.

În acest orizont se situează şi abordarea papei Francisc cu privire la unitatea familiei umane, o temă tratată de el într-u context diferit de cel al predecesorilor săi, pentru că globalizarea a devenit de acum un fenomen avansat, care arată tot mai clar şi grave limite, probleme şi contradicţii.

S-a sperat îndelung că, singură, dezvoltarea unor mai mari raporturi economice ar putea să favorizeze pacea şi că o interdependenţă mai mare între fiinţele umane ar duce spre o mai mare unitate şi fraternitate. Însă evoluţia globalizării a arătat că o lume mai mică şi interconectată nu este în mod necesar o lumea mai unită şi mai dreaptă, locuită de bărbaţi şi femei care se întâlnesc, solidarizează şi colaborează. Pentru aceasta, este crucial a continua să se reflecteze nu numai asupra cantităţii ci şi asupra calităţii contactelor create sau intensificate de procesele de globalizare şi, mai ales, asupra noilor diviziuni şi inegalităţi care apar.

Unitatea familiei umane este o temă care reiese cu putere şi în enciclica Laudato si’ pe care papa Francisc a dedicat-o păzirii creaţiei, în care se adresează nu numai creştinilor sau oamenilor de bunăvoinţă, ci inclusiv „fiecărei persoane care locuieşte pe această planetă”. El scrie: „trebuie întărită conştiinţa că suntem o singură familie umană. Nu există graniţe sau bariere politice sau sociale care să ne permită să ne izolăm şi tocmai pentru aceasta nu există nici spaţiu pentru globalizarea indiferenţei”. Planeta pe care trăim este a tuturor şi a trăi pe ea ca într-o casă comună este o necesitate tot mai urgentă, pentru a o ocroti trebuie să căutăm împreună o dezvoltare sustenabilă şi integrală.

Pentru papa, patologiile unei lumi dezbinate nu se înfruntă urmărind pur şi simplu obiectivul iluzoriu  al unei siguranţe mai mari pentru câţiva şi, de fapt, menţinând dinamici nedrepte care-i fac pe mulţi să sufere, ci pornind de la ascultarea glasului săracilor. Uneori este vorba de popoare întregi, adesea cei mai săraci de pe pământ şi, chiar „respectând independenţa şi cultura fiecărei naţiuni, trebuie amintit mereu că planeta este a întregii omeniri şi pentru toată omenirea”. În această linie, papa Francisc a afirmat recent: „statul naţional nu poate să fie considerat ca un absolut, ca o insulă faţă de contextul înconjurător”.

Pentru a construi pe deplin unitatea familiei umane este nevoie în schimb de mai multă solidaritate, de mai multă milostivire şi de mai multă fraternitate. Oprindu-mă din cauza scurtimii numai asupra acestei teme, amintesc că Francisc a făcut referinţă la asta în numeroase ocazii, între care vizita sa la ONU. În timpul călătoriei sale recente în Emiratele Arabe Unite a spus că numai inspirându-e din idealul fraternităţii, este posibil ca membri diferiţi din familia umană să se păzească reciproc, făcând „să prevaleze incluziunea celuilalt asupra excluderii lui”. Toate acestea presupun fidelitate faţă de propria identitate dar şi „curajul alterităţii”, care ne determină să ne îngrijim de celălalt şi ne aminteşte „că nimic din ceea ce este uman nu poate să ne rămână străin”.

În această perspectivă Orient-Occident, se inserează şi dezvoltările raportului cu China în timpul actualului pontificat, care au dus la stipularea acordului provizoriu cu privire la numirea episcopilor, semnat la Pechin la 22 septembrie 2018. Tocmai pentru că este inspirat de motive pastorale, acordul priveşte în primul rând la viaţa comunităţii catolice în acea mare ţară şi, în altă ordine de idei, încurajează China la un dialog tot mai deschis şi colaborator în favoarea păcii ca destin comun al familiei umane.

Într-un interviu la „Asia Times” din februarie 2016, papa Francisc a afirmat: „Este o mare provocare a menţine echilibrul păcii […]. Lumea occidentală, lumea orientală şi China au toţi capacitatea de a menţine echilibrul păcii şi forţa pentru a face asta. […] Întâlnirea se obţine prin dialog. Adevăratul echilibru al păcii se realizează prin dialog.  Dialog nu înseamnă că se termină cu un compromis, jumătate de tort ţie şi cealaltă jumătate mie. Este ceea ce s-a întâmplat la Yalta şi am văzut rezultatele. Nu, dialog înseamnă: bine, am ajuns la punctul acesta, pot să fie sau să nu fie de acord, dar mergem împreună; asta înseamnă a construi”.

Sunt cuvinte inspirate din ceea ce s-ar putea defini o „geopolitică a fraternităţii”, centrată pe respectarea identităţilor şi pe curajul alterităţii. Papa invită astfel să se evite ca în comunitatea internaţională să se ridice noi forme de „războaie reci” şi îi îndeamnă pe toţi să considere lumea întreagă ca un bun comun, de împărtăşit şi de păstrat, înfruntând împreună problemele.

Eu însumi am avut ocazie de a spune, în august 2016, că „astăzi multe sunt speranţele şi aşteptările pentru noi dezvoltări şi o nouă perioadă în raporturile dintre Scaunul Apostolic şi China, în folosul nu numai al catolicilor din ţara lui Confucius, ci al întregii ţări, care se mândreşte cu una dintre cele mai mari civilizaţii ale planetei”. Şi când a fost semnat Acordul am subliniat că această semnare, în afară de a fi importantă pentru viaţa Bisericii catolice din China, era importantă şi pentru dialogul dintre Sfântul Scaun şi autorităţile civile din ţara aceea şi „pentru consolidarea unui orizont internaţional de pace, în acest moment în care experimentăm atâtea tensiuni la nivel mondial”.

Toţi ştim despre travaliile profunde care au marcat viaţa Bisericii catolice din China în decursul ultimului secol. Însă, din aceste suferinţe acute, mulţumire fie lui Dumnezeu, nu s-au născut două Biserici, pentru că în toţi catolicii chinezi, oricărei comunităţi ar aparţine ei, a rămas viu sentimentul comuniunii depline cu episcopul de Roma, precum şi dorinţa de a iubi şi de a sluji propria patrie. La baza atâtor tensiuni n-au fost, de fapt, diferenţe teologice, cât mai degrabă două moduri diferite de a trata complexitatea contextului istoric şi politic.

Astăzi, pentru prima dată după atâtea decenii, toţi episcopii din China sunt în comuniune cu succesorul lui Petru şi mulţi catolici fac gesturi de reconciliere care ajută la refacerea unităţii dintre episcopi, preoţi şi credincioşi. Ceea ce se întâmplă acum în Biserica din China provine, de fapt, din forţa unei comuniuni care este într-adevăr catolice, adică universale, şi de la care vine şi un stimulent spre fraternitatea dintre popoare. Integrarea tot mai rodnică a catolicilor chinezi în Biserica universală şi drumul de reconciliere dintre fraţi demarat în ultimii ani constituie desigur o noutate de însemnătate istorică, de care în timp vor beneficia mulţi, nu numai în China. De fapt, auspiciul Sfântului Părinte Francisc şi al întregii Biserici catolice este ca toate acestea să poată contribui, cu ajutorul lui Dumnezeu, la zidirea unei lumi mai drepte şi mai fraterne, unde armonia între popoare şi naţiuni să poată contribui cu adevărat la cauza păcii şi la unitatea familiei umane.

De cardinal Pietro Parolin

(După L’Osservatore Romano, 15 mai 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.