Categorii

Frère Alois: „Să continuăm să-i ascultăm şi să-i interpelăm pe tineri”

La puţine săptămâni de la încheierea Sinodului dedicat tinerilor şi în iminenţa etapei europene a Pelerinajului Încrederii, întâlnirea cu tinerii promovată de Comunitatea din Taizé, care se va desfăşura la Madrid de la 28 decembrie la 1 ianuarie 2019, priorul comunităţii, frère Alois Loeser, dialoghează cu Vatican Insider trasând un bilanţ al experienţei sale la Sinod, la care a participat în calitate de „invitat special”. Catolic, 63 de ani, de origine germană şi naţionalitate franceză, frère Alois din 2005 conduce comunitatea care actualmente este constituită din circa o sută de fraţi de diferite confesiuni creştine care provin din aproape treizeci de ţări.

Care sunt, după părerea dumneavoastră, punctele cele mai importante şi rodnice din Documentul Final?

Înainte de toate aş vrea să subliniez că Documentul Final reflectă experienţa sinodală trăită de toţi participanţii: îndeosebi, în acest text, regăsesc dorinţa de a ne pune în ascultarea tinerilor şi a diferitelor experienţe pe care ei le trăiesc: această dorinţă mi se pare că a fost unul din punctele forte ale adunării din octombrie. Probabil că partea cea mai rodnică a Documentului este reflecţia asupra sinodalităţii pentru că acest pasaj ne cheamă pe fiecare dintre noi să asumăm pe deplin responsabilitatea de a participa la viaţa Bisericii, invitându-ne să nu rămânem spectatori care privesc „de la balcon”, aşa cum a spus în unele ocazii papa Francisc cu o imagine foarte elocventă.

Ce dezvoltări vă imaginaţi că vor avea reflecţiile conclusive ale Sinodului?

Pentru ca lucrările Sinodului să aducă roade durabile este indispensabil ca acum în Biserică, la toate nivelurile, să se continue aprofundarea reflecţiei. M-a uimit, în săptămânile care au precedat Sinodul, cât de mult tinerii cu care dialogam la Taizé erau fericiţi să vorbească, să fie ascultaţi, să exprime aşteptările lor. Ar fi posibil să continuăm să interpelăm tinerele generaţii, aşa cum s-a întâmplat în timpul lucrărilor pregătitoare ale adunării sinodale, într-o formă care încă trebuie definită, în viaţa zilnică a Bisericilor locale? Desigur, această lucrare de ascultare ar trebui să fie făcută înainte de toate în parohiile şi în diecezele din diferitele ţări ale lumii.

Intervenţiile dumneavoastră în timpul lucrărilor Sinodului asupra căror teme s-au oprit în mod deosebit?

În intervenţia mea la începutul Sinodului am evidenţiat importanţa ascultării şi a însoţirii: pornind de la experienţa noastră de la Taizé, ştim cât este de esenţial a-i asculta cu adevărat pe tineri cu inima şi a respecta sanctuarul conştiinţei lor. Un alt punct pe care am voit să-l subliniez, în mod deosebit când am lucrat asupra Documentului Final, este căutarea unităţii creştinilor. La Taizé constatăm că multor tineri le place să se roage cu cei de vârsta lor de diferite confesiuni precum şi să asume împreună o angajare concretă în favoarea altora. Înţeleg, chiar şi numai implicit, chemarea lui Cristos de a ne reconcilia fără a întârzia.

În Documentul Final, la paragraful 9, se citeşte: „Sinodul recunoaşte necesitatea de a pregăti consacraţi şi laici, bărbaţi şi femei, care să fie calificaţi pentru însoţirea tinerilor”. Ce formă de pregătire credeţi dumneavoastră că poate fi adecvată acestei însoţiri?

Aşa cum spuneam, de mult timp la Taizé constatăm cât de mult tinerii sunt adesea în căutarea unei ascultări personale. Pentru acest motiv, în fiecare seară, în biserica noastră, după rugăciunea comună unii preoţi rămân pentru a oferi sacramentul reconcilierii în timp ce unii fraţi şi surori se poziţionează în diferite colţuri ale bisericii pentru a-i asculta pe cei care arată dorinţa de a împărtăşi ceva din viaţa lor. Cu această disponibilitate îi încurajăm pe tineri să se deschidă, să facă un prim pas care-i va putea pregăti să facă alţii şi să meargă departe. La Madrid, ca în toate întâlnirile noastre europene, o biserică va fi rezervată tocmai ascultării şi rugăciunii silenţioase. Cu privire la ascultare, pentru care în Biserică lipsesc persoane disponibile, aş distinge două niveluri. De multe ori tinerii (şi chiar cei mai puţin tineri!) caută pur şi simplu o ureche atentă, o persoană disponibilă să împărtăşească bucuriile lor şi durerile lor. Pentru acest prim nivel de ascultare este suficientă o pregătire chiar minimă şi practica este cea mai bună formare. S-ar putea începe imediat, fără amânare, încredinţând această responsabilitate credincioşilor laici, de susţinut şi de însoţit. Există un al doilea nivel care se referă la însoţirea pe termen lung sau ascultarea persoanelor aflate în dificultate. În aceste cazuri o adevărată pregătire umană şi în anumită măsură şi psihologică este necesară. Apoi, uneori ne simţim neputincioşi în faţa unei persoane lovite de o suferinţă care ajunge în boală: atunci trebuie s-o orientăm spre cineva care să ştie să intervină în formă mai profesională.

Ascultarea tinerilor cere timp, tocmai acel timp care, în special în societăţile occidentale, pare să lipsească adesea adulţilor.

A dedica timp pentru a fi cu tinerii este foarte important. Dacă celălalt vede că eu sunt foarte ocupat sau distras, cum se va putea destăinui? Adesea lucrurile mai esenţiale nu se pot exprima toate deodată: este nevoie de un pic de timp pentru ca să crească încrederea. Tinerii care în timpul anului aleg să petreacă o săptămână în tăcere la Taizé ne amintesc că timpul este indispensabil pentru ascultarea reciprocă, pentru ascultarea lui Dumnezeu în rugăciune şi pentru ascultarea noastră, pentru a accepta propriile talente şi propriile contradicţii. Această acceptare este şi o condiţie necesară pentru a merge înainte (este o maturizare lungă): răbdarea se revelează virtute indispensabilă.

La paragraful 69 din Documentul Final se citeşte: „Papa Francisc îi invită pe tineri să se gândească la propria viaţă în orizontul misiunii: «De atâtea ori, în viaţă, pierdem timp să ne întrebăm: ‘Dar cine sunt eu?’. Tu poţi să te întrebi cine eşti tu şi să trăieşti o întreagă viaţă căutând cine eşti tu. Dar întreabă-te: ‘Pentru cine sunt eu?’» (Discurs la Veghea de rugăciune ca pregătire pentru Ziua Mondială a Tineretului, Bazilica „Santa Maria Maggiore”, 8 aprilie 2017). Această afirmaţie luminează în mod profund alegerile de viaţă, pentru că solicită la asumarea lor în orizontul eliberator al dăruirii de sine. Aceasta este unica stradă pentru a ajunge la o fericire autentică şi durabilă!”. Ce reflecţie vă provoacă acest pasaj din Document?

Sunt foarte fericit că papa Francisc insistă asupra dimensiunii relaţionale a existenţei. Graţie relaţiilor noastre cu alţii noi putem, puţin câte puţin, să ne înţelegem mai bine pe noi înşine. Şi acest lucru este adevărat pe planul social: experimentăm asta la Taizé în primirea refugiaţilor: am învăţat mult deschizându-le lor uşile noastre. Această ospitalitate ne întăreşte în vocaţia noastră şi în viaţa noastră fraternă în comunitate. Mai în general, viaţa noastră comunitară este hrănită şi de prezenţa tinerilor care vin la Taizé. Papa Ioan Paul al II-lea ne spusese asta cu cuvinte foarte frumoase în timpul vizitei sale din octombrie 1986: „Cum să nu ne gândim că aceşti tineri sunt cadoul şi mijlocul pe care Dumnezeu vi-l dăruieşte pentru a vă stimula să rămâneţi împreună, în bucuria şi în prospeţimea darului vostru, ca o primăvară pentru toţi cei care caută viaţa adevărată?”.

Cum aţi descrie experienţa dumneavoastră la Sinod?

În timpul Sinodului am trăit o autentică experienţă de universalitate. Cuvântul sinod înseamnă „a parcurge drum împreună”: este sentimentul profund pe care îl am despre drumul nostru în timpul acelor săptămâni. Părinţii sinodali şi toţi participanţii proveneau din ţări diferite şi realităţile lor ecleziale erau diferite: confruntarea a fost o mare îmbogăţire.

În timpul lucrărilor sinodale ce faţă a Bisericii aţi văzut schiţându-se?

Deşi exprimau adesea puncte de vedere diferite, episcopii şi toţi participanţii au arătat o faţă foarte fraternă a Bisericii. Papa Francisc a subliniat încă de la începutul lucrărilor speranţa ca toţi participanţii să se poată confrunta în caritate, în adevăr şi cu adevărată libertate a cuvântului. Am putut intra în dialog cu tinerii fără a avea răspunsuri deja pregătite, preconfecţionate. Imaginea unei Biserici în mişcare este aceea pe care o voi păstra de la Sinod.

Care consideraţi că au fost contribuţiile cele mai semnificative aduse de tinerii prezenţi la Sinod?

Îmi amintesc despre bucuria lor de a participa la lucrări, prospeţimea atunci când luau cuvântul, spontaneitatea. Trebuie să spun că am rămas uimit şi de unele intervenţii: mă gândesc, de exemplu, la tânărul irakian care i-a emoţionat mult pe toţi descriind situaţia din ţara sa. Tânărul venit din Vietnam a relatat despre cei 400 de tineri cateheţi animaţi de mare spirit misionar, care constituie o frumoasă speranţă pentru toată Biserica. Diferiţi tineri din Africa au subliniat importanţa de a arăta vitalitatea acestui mare continent şi nu numai problemele care îl chinuiesc.

De Cristina Uguccioni

(După Vatican Insider, 27 decembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.