Categorii

Fiii lui Dumnezeu în mijlocul mulțimilor anonime. „Pastoraţia urbană” a papei Francisc

În audiența de miercuri 6 noiembrie, papa Francisc a revenit asupra unei teme foarte îndrăgite de el: cea a raportului credincioșilor cu orașul. A făcut asta punând în frumoasă evidență ceea ce am putea defini „strategia” vestirii Evangheliei utilizată de Paul la Atena. Cuvintele pontifului sunt aşa de pertinente încât este bine să le prezentăm direct: „Paul alege să intre în familiaritate cu cetatea şi astfel începe să frecventeze locurile şi persoanele mai semnificative. Merge la sinagogă, simbol al vieţii de credinţă; merge în piață, simbol al vieţii citadine; şi merge la Areopag, simbol al vieţii politice şi culturale. Întâlnește iudei, filozofi epicureici şi stoici, şi mulţi alţii. Întâlnește toţi oamenii, nu se închide, merge să vorbească tuturor oamenilor. În acest mod Paul observă cultura, observă ambientul din Atena «pornind de la o privire contemplativă» care descoperă «pe acel Dumnezeu care locuieşte în casele sale, pe străzile sale şi în piețele sale» (Evangelii gaudium, 71). Paul nu priveşte cetatea Atenei şi lumea păgână cu ostilitate ci cu ochii credinţei”.

După această fericită reconstruire a apostolatului paulin, pontiful îndreaptă gândul său spre noi credincioşii din al treilea mileniu, locuitori din forte multele „Atena” noi răspândite pe glob, punându-ne întrebări „cu privire la modul nostru de a privi orașele noastre: le observăm cu indiferență? Cu dispreț? Sau cu credinţa care recunoaște pe fiii lui Dumnezeu în mijlocul mulțimilor anonime?”.

Tocmai o astfel de dublă posibilitate reală de privire asupra orașului – cu indiferență/dispreț, pe de o parte, cu credinţa, pe de altă parte – este ceea ce se află cu adevărat la inima papei Francisc: într-adevăr, numai înlăturând-o pe prima sunt posibile, pentru credincioşi, gânduri şi gesturi realmente în măsură să vestească şi să transmită bucuria Evangheliei, de care ființa umană are nevoie întotdeauna pentru o viaţă deplină.

Mai în general, trebuie recunoscut că problema posturii corecte cerute credincioșilor faţă de țesuturile urbane este temă cu adevărat centrală în magisteriul papei Francisc: se găsește în inima lui Evangelii gaudium, revine în mod destul de explicit în contextul reflecţiei ample despre „pastoraţia urbană” şi destul de recent a devenit centrală în colocviile sale cu credincioşii din dieceza sa – dieceza de Roma –, solicitați constant întocmai să pună raportul cu orașul în centrul reflecţiei lor şi al programării pastorale.

Şi tocmai aceste observații inițiale ne confirmă bunătatea gândirii pe care am vrea s-o dezvoltăm aici: o teologie care vrea să fie cu adevărat în slujba evanghelizării trebuie să asume tot mai mult forma unei teologii urbane, a unei gândiri credincioase adică una care să ştie să ajute comunitatea creştină să învețe de fiecare dată din nou să privească realitatea orașului cu ochii credinţei, depășind tentația de a se adresa ei cu indiferență sau cu dispreț, totuşi fără a minimaliza chiar o astfel de tentație.

Tocmai parafrazând un gând al papei Francisc, ceea ce teologia catolică este chemată să dezvolte în inima credincioșilor este un soi de cetățenie mistică. Aşa cum nu este complet imediat şi simplu să se recunoască în celălalt care stă în faţa mea un frate, fiu iubit al Tatălui, dar întocmai este nevoie de „o fraternitate mistică, contemplativă, care ştie să privească la măreția sacră a aproapelui, care ştie să-l descopere pe Dumnezeu în fiecare ființă umană” (Evangelii gaudium, 92), în acelaşi timp, pentru a nu ne lăsa capturați de indiferență şi de ostilitate faţă de oraș, credincioşii au nevoie şi de o locuire mistică a spațiului urban, o locuire contemplativă, care să ştie să-l descopere încontinuu pe Dumnezeu care locuieşte în case, pe străzi, în piețe: „Prezența lui Dumnezeu însoţeşte căutarea sinceră pe care persoane şi grupuri o fac pentru a găsi sprijin şi sens vieţii lor. El trăieşte printre cetățeni promovând solidaritatea, fraternitatea, dorința de bine, de adevăr, de dreptate. Această prezență nu trebuie să fie fabricată, ci descoperită, dezvăluită. Dumnezeu nu se ascunde de cei care îl caută cu inimă sinceră, deşi o fac pe bâjbâite, în mod imprecis şi difuz” (Evangelii gaudium, 71).

Într-adevăr, în acelaşi mod în care cotidianitatea dă mărturie destul de amar cât este de complex a dezvolta acea „fraternitate mistică” de care istoria noastră are aşa de mult nevoie, noi trebuind să asistăm în fiecare zi la spectacolul infernal de umani care îşi închid inima lor şi spațiile lor altor umani, în aceeași măsură o privire atentă asupra urbanului contemporan ne instruiește suficient că nu este, pentru credincioşii din această oră a istoriei, deloc simplă asumarea acelei „cetățenii mistice”, care să poată într-adevăr să învingă tentația de a privi cu indiferență şi cu dispreț la realitatea orașului, observând dimpotrivă în ea mereu prezența discretă dar adevărată a lui Dumnezeu.

De fapt, pentru o primă apropiere de urbanul contemporan vin imediat în minte câteva cuvinte ale neuitatului episcop Tonino Bello. Cu privire la experienţa realizată cu Conciliul al II-lea din Vatican, el obișnuia spună: „Biserica s-a trezit ca dintr-un somn lung şi şi-a dat seama că orașul, vechiul său coleg de cort, a plecat”. Şi aşa este: Conciliul, în largă măsură, a fost tocmai conștientizarea că orașul, vechiul coleg de cort al Bisericii, a plecat. Nu mai este acolo unde eram obișnuiți să-l găsim.

La cincizeci de ani de la acel eveniment şi la atâția ani de când Bello a rostit acele cuvinte, trebuie să recunoaștem că astăzi Biserica nu numai că nu mai găsește în oraș un coleg al său de cort şi că nu mai este deci acolo unde s-a imaginat mereu că era, cât mai degrabă că orașul vorbește o limbă şi respiră o cultură care comunităţii creştine par să provină dintr-o altă lume, dintr-un alt univers. În această privință nu se poate să nu cităm un pasaj destul de incisiv al papei Francisc, scris în continuitate cu Sinodul despre noua evanghelizare din 2012: „Noi culturi continuă să se genereze în aceste enorme geografii umane unde creștinul nu mai obișnuiește să fie promotor sau generator de sens, ci care cere de la ele alte limbaje, simboluri, mesaje şi paradigme care oferă noi orientări de viaţă, adesea în contrast cu Evanghelia lui Isus. O cultură inedită palpită şi se proiectează în oraș” (Evangelii gaudium, 73).

Orașul nu mai este acolo unde ne așteptam că era, adică alături de Biserică, drept coleg de cort; mai mult, orașul nu mai vorbește limba din totdeauna: este locuită de şi proiectează o cultură inedită, o cultură care nu numai că nu mai are în discursul creştin referința sa generativă, ci care dimpotrivă adesea apare în contrast direct cu Evanghelia lui Isus.

Şi totuşi, acest oraș îndepărtat, „barbar”, opozant, nu poate să nu fie cu adevărat la inima credincioșilor, nu numai pentru că – şi acest lucru este valabil în prezent mai mult decât în orice alt moment al istoriei – destinul umanului este strâns legat cu destinul urbanului; dar mai ales pentru că Dumnezeu nu a părăsit un astfel de oraș, deşi în noua sa configurație faţă de vechiul coleg cu Biserica.

Şi aici se înţelege şi pentru ce în Evangelii gaudium, prima parte a capitolului al doilea – dedicat de Francisc Câtorva provocări ale lumii actuale – are aproape ca o împlinire a sa secțiunea dedicată Provocărilor culturilor urbane. Biserica în ieșire, în centrul viselor şi al semnelor pontifului, este o Biserică în ieșire spre oraș. Spre acest oraș!

A trăi astăzi misiunea Bisericii, care este mereu aceea a vestirii bucuriei Evangheliei, de a face dorită de toţi întâlnirea cu Domnul Isus, din care derivă adevărata bucurie, așadar va trebui să semnifice confruntarea cu provocările orașului, mai precis cu acea îndepărtare a sa faţă de vechile noastre hărți geografice, cu acea înstrăinare a sa faţă de limbajul/cultura din trecut, cu acea conflictualitate a sa tot mai decisă cu Evanghelia lui Isus. Şi credincioşii trebuie să mențină mereu vie conştiinţa că Dumnezeu este deja în acest oraș, dând formă şi viaţă unei adevărate cetățenii mistice.

Totuşi credem că nu este vorba de o acțiune ușoară şi nici imediată, căreia tocmai o teologie urbană poate să dea o contribuție importantă. Apoi, aceasta din urmă va găsi în următoarele cuvinte ale papei Francisc nucleul său fondator: „Este necesar să se ajungă acolo unde se formează noile relatări şi paradigme, să se ajungă cu Cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului orașului” (Evangelii gaudium, 74).

așadar aceasta este teologia de care are nevoie astăzi evanghelizarea: o inteligență credincioasă care să lumineze cu cuvântul lui Isus sufletul orașului, totuşi fără a minimaliza „noutatea” sa radicală, izvor desigur depărtat al acelei posibile atitudini de indiferență şi de ostilitate din partea credincioșilor faţă de el; totuşi, atitudine care va trebui să fie rezolvată în mod hotărât în favoarea unei priviri de credinţă.

De Armando Matteo

(După L’Osservatore Romano, 14 noiembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.