Categorii

Fidelitatea la încercare. Colocviu cu arhiepiscopul Rodríguez Carballo despre sesiunea plenară a dicasterului pentru viaţa consacrată

În fiecare zi fidelitatea faţă de viaţa consacrată este pusă la grea încercare de provocările lumii. Pentru a le depăşi este nevoie de o vocaţie solidă şi de o formare continuă. Asta reafirmă arhiepiscopul José Rodríguez Carballo, secretar al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, în acest interviu acordat la „L’Osservatore Romano” după sesiunea plenară dedicată fidelităţii şi după întâlnirea interdicasterială cu privire la actualizarea documentului Mutuae relationes.

Care sunt provocările care trebuie înfruntate în revizuirea acestui text?

Înainte de toate este bine de spus că nu e vorba despre o simplă revizuire a actualului document Mutuae relationes, ci despre un text nou. Aceasta era deja intenţia superiorilor celor două dicastere implicate direct prin mandatul Papei, cel puţin până acum: Congregaţia pentru Episcopi şi Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică. Însă la această intenţie trebuie adăugată părerea în acest sens a diferiţilor părinţi de la sesiunea plenară interdicasterială care s-a desfăşurat chiar la 26 ianuarie. Un alt aspect de luat în considerare este că noul document va ţine cont nu numai de relaţiile dintre păstori şi consacraţii clerici, ci dintre păstori şi toate formele de viaţă consacrată, masculină şi feminină. Provocările principale pe care le văd fac referinţa la modul de aplicare a principiilor teologice şi juridice care stau la baza noului document – Biserică de comuniune, co-esenţialitate între daruri ierarhice şi carismatice, dimensiunea nupţială a Bisericii şi a vieţii consacrate, autonomia justă a celor consacraţi, tensiunea sănătoasă între particular şi universal – la viaţa concretă dintre păstori şi consacraţi în Bisericile particulare.

Cum se realizează această trecere de la teorie la practică?

Cred că acolo unde se joacă într-adevăr mutuae relationes este în cotidian, deci în trăirea misticii întâlnirii, cum ar spune Papa Francisc, cu tot ceea ce comportă. Aşa cum a spus Pontiful vicarilor şi delegaţilor pentru viaţa consacrată: „nu există relaţii reciproce acolo unde unii comandă şi alţii se supun, de frică sau convenienţă”. În schimb există mutuae relationes acolo unde se cultivă capacitatea de ascultare, ospitalitatea reciprocă, deschiderea în dialog, împărtăşirea deciziilor, respectul reciproc, o cunoaştere profundă. Un element asupra căruia la sesiunea plenară s-a insistat mult, şi care se repeta mult în propunerile venite la dicasterul nostru din partea a peste 150 de conferinţe ale superiorilor majori din toată lumea, este necesitatea unei formări adecvate în ecleziologia Conciliului al II-lea din Vatican. În acest sens se cere ca în programele de formare din seminariile diecezane să fie prevăzute cursuri obligatorii de teologie a vieţii consacrate şi despre locul său în Biserică, şi în casele de formare ale consacraţilor să se studieze teologia Bisericii particulare şi misiunea episcopului. Pentru a depăşi neînţelegerile reciproce este necesară o formare adecvată cu privire la aceste aspecte şi multă creativitate pentru a găsi spaţii de adevărată întâlnire. Un alt element asupra căruia s-a mai insistat este de a nu trata viaţa consacrată în pura sa funcţionalitate. Viaţa consacrată trebuie apreciată înainte de toate de consacraţii înşişi şi apoi şi de episcopii şi preoţii diecezani, pentru ceea ce este ea: ca semn şi profeţie. În sfârşit, nu se va putea uita un element important care poate provoca vreo tensiune: chestiunea înstrăinărilor din partea consacraţilor şi chestiunea proprietăţii. În acest al doilea caz sunt fundamentale convenţiile.

Cum va fi elaborat noul document?

Acest lucru încă trebuie decis, prevedem o comisie mixtă a celor două dicastere. Ceea ce pare foarte clar este voinţa ca să se realizeze o metodologie sinodală, înainte de toate între cele două Congregaţii şi apoi cu conferinţele superiorilor generali şi cu episcopii. În afară de asta, sesiunea plenară a cerut ca să se elaboreze un document cu indicaţii practice şi pastorale, în afară de principiile teologice şi canonice. Pentru aceasta considerăm foarte important a-i asculta pe protagoniştii lui mutuae relationes: episcopii şi consacraţii.

În timpul sesiunii plenare aţi vorbit despre fidelitate. Care sunt principalele aspecte tratate?

Înainte de toate am constatat că în marea majoritate consacraţii trăiesc cu bucurie fidelitatea faţă de vocaţia lor. Există multă sfinţenie în viaţa consacrată, aşa cum a amintit Papa. O fidelitate care-i face pe mulţi consacraţi să mărturisească credinţa şi vocaţia lor până la vărsarea sângelui. Martirii consacraţi care în fiecare an îşi dau viaţa pentru Cristos sunt dovada cea mai bună a vitalităţii şi a sfinţeniei vieţii consacrate. Nu am îndoieli în a afirma că viaţa consacrată în ansamblul său este un trup care se bucură de sănătate bună. Apoi am tratat despre elementele care ajută fidelitatea şi despre cele care o împiedică. În sfârşit am reflectat despre tema dureroasă a abandonurilor şi am semnalat câteva iniţiative pentru a le preveni.

Care sunt cauzele principale ale acestui fenomen?

Nu este uşor să fie găsite: nu întotdeauna cele indicate în documentele pe care ni le trimit pentru a obţine dispensa de voturi sunt principalele. Adesea sunt indicate probleme de tip afectiv, urmate de dificultăţile în trăirea celorlalte voturi sau însăşi viaţa fraternă în comunitate. Însă eu cred că prima cauză are de-a face cu dimensiunea spirituală sau de credinţă. Când vorbim despre credinţă nu e vorba numai de adeziunea la doctrină, ci de o credinţă trăită, care atinge şi schimbă inima şi apoi duce la o viaţă creştină autentică şi, prin urmare, la o viaţă consacrată conformă cu ceea ce unul a îmbrăţişat cu depunerea voturilor. Uneori se confundă credinţa cu religiozitatea. Experienţa ne spune că unul poate să fie foarte religios şi slab în credinţă. Credinţa porneşte de la o adevărată întâlnire cu Cristos şi duce la întărirea acestei întâlniri în timpul întregii vieţi. În viaţa creştină şi consacrată se consideră sigure diferite aspecte referitoare la credinţă cărora ar trebuie să se acorde mult mai multă atenţie. Şi cu privire la spiritualitate ar trebui să se acorde mai multă atenţie. Nu trebuie confundată cu simplul devoţionism, ci trebuie să fie întrupată pentru a deveni fii ai cerului şi ai pământului, mistici şi profeţi, discipoli şi martori. Dacă credinţa este slabă, spiritualitatea nu este solidă şi în viaţa fraternă în comunitate există probleme, cu uşurinţă prima opţiune slăbeşte şi poate să dispară, terminându-se cu implicaţii afective care fac în aşa fel încât mai devreme sau mai târziu să se lase deoparte această opţiune. Deci eu sunt de părere că principalele cauze sunt fragilitatea în experienţa de credinţă şi în viaţa spirituală, dificultăţile nerezolvate în viaţa fraternă în comunitate şi, drept consecinţă, probleme de tip afectiv.

Care factori condiţionează fidelitatea?

Înainte de toate trebuie să se ţină cont de o realitate care provine din antropologia actuală: bărbatului şi femeii de astăzi le este frică să se angajeze definitiv; vrea să se lase mereu o „fereastră deschisă” pentru „neprevăzute”, căzând în ambivalenţa care împiedică să se trăiască viaţa în plinătatea sa. Societatea noastră este o societate lichidă care promovează o cultură lichidă, în care o relaţie se construieşte pornind de la avantajele pe care fiecare dintre părţi le poate obţine de la celălat şi durează atât cât ţin avantajele; o cultură fragmentată în care nu este loc pentru „marile relatări” şi în care se vrea să se ducă înainte o viaţă à la carte, care adesea ne face să devenim sclavi ai modei; o cultură a bunăstării şi a autorealizării ce ne face să trecem cu uşurinţă de la homo sapiens la homo consumens, producând un mare gol existenţial. La toate aceste condiţionări trebuie adăugate acelea care provin din lumea tineretului, o realitate foarte complexă în care, judecând din investigaţiile recente, aşa-numita generaţie millennial, care urmează după generaţia x, este caracterizată de indiferenţă faţă de religie şi de puţina cunoaştere a Bisericii şi a vieţii consacrate. În acest context, chiar dacă la un moment dat unii se „convertesc” şi fac opţiunea pentru această formă de urmare, eventual le lipseşte o adevărată motivaţie, motiv pentru care în momentele de dificultate se cedează în faţa tentaţiei de a pleca. Un ultim element de care trebuie ţinut cont este însăşi viaţa consacrată care poate cădea în discursul pur estetic: se formulează idei înalte, dar după aceea viaţa consacraţilor eventual nu mărturiseşte frumuseţea şi bunătatea acestei forme de sequela Christi. Astfel viaţa consacrată nu mai răspunde la misiunea sa profetică, aşa cum cere Papa Francisc, sau, conform cuvintelor lui Metz, la misiunea sa de a fi „terapie shock pentru marea Biserică”. Fidelitatea este condiţionată şi de insuficienta claritate identitară consacrată. Nu este indiferentă lipsa unui proiect de viaţă ecologic în care să existe o adevărată armonie între viaţa spirituală, viaţa fraternă şi misiunea evanghelizatoare.

Se pot cunoaşte câteva date cu privire la abandonuri?

Dacă Papa vorbește despre „hemoragie” înseamnă că problema este îngrijorătoare, nu numai datorită numărului ci şi datorită vârstei la care au loc, cea mai mare parte între 30 şi 50 de ani. Cifrele abandonurilor în ultimii ani rămân constante. În anii 2015 şi 2016 am avut circa 2300 de abandonuri pe an, inclusiv cele 271 de decrete de demitere din institut, cele 518 dispense de celibat pe care le acordă Congregaţia pentru Cler, cei 141 de preoţi călugări încardinaţi pure et simpliciter în diferite dieceze şi cele 332 dispense de voturi printre contemplative. În timpul sesiunii plenare ne-am oprit asupra a trei constatări: numărul ridicat al celor care părăsesc viaţa consacrată pentru a se încardina într-o dieceză, numărul care nu este indiferent al contemplativelor care părăsesc viaţa consacrată şi numărul celor care o abandonează (225 de cazuri) spunând că n-au avut niciodată vocaţie. Trebuie constatat că numărul cel mai mare de abandonuri există printre călugăriţe, explicabil măcar în parte deoarece sunt marea majoritate a consacraţilor.

Ce se poate face pentru a-l ajuta pe cel care este în îndoială sau pentru a preveni aceste abandonuri?

Personal cred că trebuie insistat înainte de toate pe discernământ, în aşa fel încât acela care nu este chemat la această formă de sequela Christi să nu îmbrăţişeze această viaţă. În discernământ trebuie îngrijită împreună dimensiunea umană, afectivă şi sexuală, dimensiunea spirituală şi de credinţă precum şi cea intelectuală. Trebuie acordată atenţie motivaţiilor, fără a ne lăsa condiţionaţi de număr şi de eficacitate, aşa cum ne-a amintit Papa Francisc. Viaţa consacrată nu este pentru toţi şi nu toţi sunt pentru viaţa consacrată. În afară de asta trebuie acordată multă atenţie celor care trec de la un seminar sau de la un institut la altul. Nu este posibil un discernământ adecvat fără o însoţire corespunzătoare, oferită de persoane capabile să transmită frumuseţea carismei într-un institut determinat şi care să fie experte în drumul căutării lui Dumnezeu, pentru a-i putea însoţi pe alţii în acest itinerar. Multe vocaţii se pierd de-a lungul drumului din lipsa unei adecvate însoţiri umane, spirituale şi vocaţionale. Apoi este fundamental de a îngriji formarea, începând de la formarea permanentă, humus al celei iniţiale. Aceasta la rândul său va trebui să fie: o formare personalizată şi în cheie de proces; exigentă din punct de vedere evanghelic dar nu rigidă; umană şi motivatoare, înculturată; o formare la fidelitate; o formare la o afectivitate sănătoasă şi rodnică.

De Nicola Gori

(După L’Osservatore Romano, 1 februarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.