Categorii

Felicitări de Crăciun

-S.S. Francesco -  Sala Clementina : Auguri della Curia Romana   21-12-2015  - (Copyright L'OSSERVATORE ROMANO - Servizio Fotografico - photo@ossrom.va)

Luni 21 decembrie, la ora 10.30, în Sala Clementina din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă pe Cardinali şi pe Superiorii din Curia Romană pentru prezentarea felicitărilor de Crăciun.

În cursul întâlnirii, după salutul de omagiu făcut Sfântului Părinte de către Cardinalul Angelo Sodano, Decan al Colegiului Cardinalilor, Papa a adresat celor prezenţi următorul discurs:

* * *

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă cer scuze că nu vorbesc stând în picioare, însă de câteva zile sunt sub influenţa răcelii şi nu mă simt foarte puternic. Cu permisiunea voastră, vă vorbesc stând aşezat.

Sunt bucuros să vă adresez urările cele mai cordiale de Crăciun sfânt şi An Nou fericit, care se extind şi la toţi colaboratorii, la reprezentanţii pontificali şi îndeosebi la cei care, în timpul anului trecut, au terminat slujirea lor datorită ajungerii la limita de vârstă. Amintim şi persoanele care au fost chemate în faţa lui Dumnezeu. Spre voi toţi şi spre cei din familiile voastre se îndreaptă gândul meu şi recunoştinţa mea.

La prima mea întâlnire cu voi, în 2013, am voit să subliniez două aspecte importante şi inseparabile ale muncii din Curie: profesionalismul şi slujirea, indicând ca model de imitat figura sfântului Iosif. În schimb, anul trecut, pentru a ne pregăti la sacramentul Reconcilierii, am tratat câteva ispite şi „boli” – „catalogul bolilor curiale”; în schimb astăzi ar trebui să vorbesc despre „antibioticele curiale” – care ar putea să lovească orice creştin, orice curie, comunitate, congregaţie, parohie sau mişcare eclezială. Boli care cer prevenţie, vigilenţă, îngrijire şi, din păcate, în unele cazuri, intervenţii dureroase şi prelungite.

Unele dintre aceste boli s-au manifestat în cursul acestui an, cauzând nu puţină durere întregului trup şi rănind atâtea suflete, chiar cu scandalul.

Pare necesar să afirm că acest lucru a fost – şi va fi mereu – obiect de reflecţie sinceră şi de măsuri decisive. Reforma va merge înainte cu determinare, luciditate şi curaj, pentru că Ecclesia semper reformanda.

Totuşi, bolile şi chiar scandalurile nu vor putea ascunde eficienţa serviciilor, pe care Curia Romană cu trudă, cu responsabilitate, cu angajare şi dăruire le aduce Papei şi întregii Biserici, şi aceasta este o adevărată mângâiere. Învăţa sfântul Ignaţiu că „aparţine duhului rău să provoace remuşcare, să întristeze, să pună dificultăţi şi să tulbure cu motive false, pentru a împiedica să se meargă înainte; în schimb aparţine duhului bun să dea curaj şi energii, să dea mângâieri şi lacrimi, inspiraţii şi seninătate, diminuând şi înlăturând orice dificultate, pentru a merge înainte pe calea binelui”[1].

Ar fi mare nedreptate să nu exprimăm o vie recunoştinţă şi o necesară încurajare tuturor persoanelor sănătoase şi oneste care lucrează cu dăruire, devoţiune, fidelitatea şi profesionalism, oferind Bisericii şi Succesorului lui Petru întărirea solidarităţii şi ascultării lor, precum şi a rugăciunilor lor generoase.

Mai mult, rezistenţele, trudele şi căderile persoanelor şi ale slujitorilor reprezintă şi lecţii şi ocazii de creştere şi niciodată de descurajare. Sunt oportunităţi pentru a ne întoarce la esenţial, care înseamnă a ne confrunta cu conştiinţa pe care o avem despre noi înşine, despre Dumnezeu, despre aproapele, despre sensus Ecclesiae şi despre sensus fidei.

Despre această întoarcere la esenţial aş vrea să vă vorbesc astăzi, în timp ce suntem la începutul pelerinajului Anului Sfânt al Milostivirii, deschis de Biserică în urmă cu câteva zile, şi care reprezintă pentru ea şi pentru noi toţi o chemare puternică la recunoştinţă, la convertire, la reînnoire, la pocăinţă şi la reconciliere.

În realitate, Crăciunul este sărbătoarea infinitei Milostiviri a lui Dumnezeu. Spune sfântul Augustin de Hippona: „Putea să existe milostivire faţă de noi nefericiţii mai mare decât aceea care l-a indus pe Creatorul cerului să coboare din cer şi pe Creatorul pământului să se îmbrace cu un trup muritor? Chiar acea milostivire l-a indus pe Stăpânul lumii să se îmbrace în natura de servitor, în aşa fel încât deşi fiind pâine să-i fie foame, deşi fiind săturare să-i fie sete, deşi fiind putere să devină slab, deşi fiind mântuirea să fie rănit, deşi fiind viaţă să poată muri. Şi toate acestea pentru a sătura foamea noastră, pentru a alina arşiţa noastră, pentru a întări slăbiciunea noastră, pentru a şterge fărădelegea noastră, pentru a aprinde caritatea noastră”[2].

Deci, în contextul acestui An al Milostivirii şi al pregătirii pentru Sfânta Naştere, de acum la uşă, aş vrea să vă prezint un material ajutător practic pentru a putea trăi rodnic acest timp de har. Este vorba despre un non-exhaustiv „catalog al virtuţilor necesare” pentru cel care prestează servicii în Curie şi pentru toţi cei care vor să facă rodnică a lor consacrare sau a lor slujire adusă Bisericii.

Invit conducătorii dicasteriilor şi pe superiori să-l aprofundeze, să-l îmbogăţească şi să-l completeze. Este o listă care porneşte tocmai de la o analiză acrostih a cuvântului „misericordia” – părintele Ricci, în China, făcea asta – pentru ca ea să fie călăuza noastră şi farul nostru.

  1. Misionaritate şi pastoralitate. Misionaritatea este ceea ce face şi arată curia fertilă şi rodnică; este dovada eficacităţii, a eficienţei şi a autenticităţii activităţii noastre. Credinţa este un dar, însă măsura credinţei noastre se dovedeşte şi de cât suntem capabili s-o comunicăm[3]. Fiecare botezat este misionar al Veştii Bune înainte de toate cu viaţa sa, cu munca sa şi cu mărturia sa bucuroasă şi convinsă. Pastoralitatea sănătoasă este o virtute indispensabilă în special pentru fiecare preot. Este angajarea zilnică de a-l urma pe Bunul Păstor, care se îngrijeşte de oiţele sale şi îşi dă viaţa pentru a mântui viaţa celorlalţi. Este măsura activităţii noastre curiale şi sacerdotale. Fără aceste două aripi nu vom putea niciodată să zburăm şi nici să ajungem la fericirea „slujitorului credincios” (cf. Mt 25,14-30).
  1. Idoneitate şi iscusinţă. Idoneitatea cere efortul personal de a dobândi condiţiile necesare şi cerute pentru a exercita cât mai bine propriile îndatoriri şi activităţi, cu intelectul şi intuiţia. Ea este împotriva recomandărilor şi a pilelor. Iscusinţa este promptitudinea minţii pentru a înţelege şi a înfrunta situaţiile cu înţelepciune şi creativitate. Idoneitatea şi iscusinţa reprezintă şi răspunsul uman dat harului divin, când fiecare dintre noi urmează acea vorbă vestită: „a face totul ca şi cum Dumnezeu n-ar exista şi, după aceea, a lăsa totul lui Dumnezeu ca şi cum eu n-aş exista”. Este comportamentul discipolului care se adresează Domnului în fiecare zi cu aceste cuvinte din Rugăciunea Universală foarte frumoasă atribuită Papei Clement al XI-lea: „Condu-mă cu înţelepciunea ta, sprijină-mă cu dreptatea ta, încurajează-mă cu bunătatea ta, ocroteşte-mă cu puterea ta. Îţi ofer, Doamne: gândurile, pentru ca să fie conduse de tine; cuvintele, pentru ca să fie despre tine; acţiunile, pentru ca să fie conform ţie; suferinţele, pentru ca să fie pentru tine”[4].
  1. Spiritualitate şi umanitate. Spiritualitatea este coloana portantă a oricărei slujiri în Biserică şi în viaţa creştină. Ea este ceea ce alimentează toată acţiunea noastră, o sprijină şi o ocroteşte de fragilitatea umană şi de ispitele zilnice. Umanitatea este ceea ce întrupează veridicitatea credinţei noastre. Cine renunţă la propria umanitate renunţă la tot. Umanitatea este ceea ce ne face diferiţi de maşini şi de roboţi care nu simt şi nu se înduioşează. Când ne este greu să plângem în mod serios sau să râdem cu pasiune – sunt două semne – atunci a început declinul nostru şi procesul nostru de transformare din „oameni” în altceva. Umanitatea înseamnă a şti să arătăm duioşie şi familiaritate şi respect cu toţi (cf. Fil 4,5). Spiritualitatea şi umanitatea, deşi sunt calităţi înnăscute, totuşi sunt potenţialităţi de realizat în întregime, de obţinut încontinuu şi de demonstrat zilnic.
  1. Exemplaritate şi fidelitate. Fericitul Paul al VI-lea a amintit Curiei – în 1963 – „vocaţia sa la exemplaritate”[5]. Exemplaritate pentru a evita scandalurile care rănesc sufletele şi ameninţă credibilitatea mărturiei noastre. Fidelitate faţă de consacrarea noastră, faţă de vocaţia noastră, amintindu-ne mereu cuvintele lui Cristos: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mai mari. Şi cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit şi în cele mai mari” (Lc 16,10) şi „Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceştia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară trasă de măgar şi să fie aruncat în adâncul mării. Vai lumii pentru scandaluri! Căci este inevitabil să vină scandalurile, dar vai omului prin care vine scandalul” (Mt 18,6-7).
  1. Raţionalitate şi amabilitate. Raţionalitatea foloseşte pentru a evita excesele emotive şi amabilitatea foloseşte pentru a evita excesele birocraţiei şi ale programărilor şi planificărilor. Sunt calităţi necesare pentru echilibrul personalităţii: „Duşmanul – şi îl citez încă o dată pe sfântul Ignaţiu, scuzaţi-mă – observă bine dacă un suflet este grosolan sau delicat; dacă este delicat, face în aşa fel încât să-l facă delicat până la exces, pentru a-l putea apoi nelinişti şi încurca mai mult”[6]. Orice exces este semn al vreunui dezechilibru, fie excesul în raţionalitate, fie în amabilitate.
  1. Inofensivitate şi determinare. Inofensivitatea care ne face atenţi în evaluare, capabili să ne abţinem de al acţiuni impulsive şi grăbite. Este capacitatea de a face să se evidenţieze ceea ce este mai bun în noi, în alţii şi în situaţii acţionând cu atenţie şi înţelegere. Înseamnă a face altora ceea ce ai vrea să şi se facă ţie (cf. Mt 7,12 şi Lc 6,31). Determinarea este acţiunea cu voinţă hotărâtă, cu viziune clară şi cu ascultare faţă de Dumnezeu, şi numai prin legea supremă a lui salus animarum (cf. CIC, can. 1725).
  1. Caritate şi adevăr. Două virtuţi indisolubile ale existenţei creştine: „a face adevărul în caritate şi a trăi caritatea în adevăr” (cf. Ef 4,15)[7]. Până acolo încât caritatea fără adevăr devine ideologie a cumsecădeniei distructive şi adevărul fără caritate devine „judiciarism” orb.
  1. Onestitate şi maturitate. Onestitatea este corectitudinea, coerenţa şi acţiunea cu sinceritate absolută faţă de noi înşine şi faţă de Dumnezeu. Cine este onest nu acţionează corect numai sub privirea supraveghetorului sau a superiorului; cel onest nu se teme că este prins, pentru că nu înşeală niciodată pe cel care se încrede în el. Cel onest nu face niciodată pe şeful peste persoanele sau peste lucrurile care i-au fost încredinţate ca să le administreze, ca „slujitorul rău” (Mt 24,48). Onestitatea este baza pe care se sprijină toate celelalte calităţi. Maturitatea este căutarea de a ajunge la armonia dintre capacităţile noastre fizice, psihice şi spirituale. Ea este ţinta şi rezultatul unui proces de dezvoltare care nu se termină niciodată şi care nu depinde de vârsta pe care o avem.
  1. Respectuozitate şi umilinţă. Respectuozitatea este calitatea sufletelor nobile şi delicat; a persoanelor care încearcă mereu să demonstreze respect autentic faţă de alţii, faţă de propriul rol, faţă de superiori şi faţă de subordonaţi, faţă de practici, faţă de documente, faţă de secret şi faţă de caracterul rezervat; persoanele care ştiu să asculte cu atenţie şi să vorbească educat. În schimb umilinţa este virtutea sfinţilor şi a persoanelor pline de Dumnezeu, care cu cât cresc în importanţă cu atât creşte în ele conştiinţa că sunt nimic şi că nu pot face nimic fără harul lui Dumnezeu (cf. In 15,8).
  1. Doviziosità” („Îmbelşugare”) – eu am viciul neologismelor – şi atenţie. Cu cât avem mai multă încredere în Dumnezeu şi în providenţa sa cu atât suntem mai îmbelşugaţi cu sufletul şi cu atât suntem mai deschişi în a da, ştiind că dăruind mai mult primim mai mult. În realitate, este inutil să deschidem toate Porţile Sfinte ale tuturor bazilicilor din lume dacă poarta inimii noastre este închisă la iubire, dacă mâinile noastre sunt închise la dăruire, dacă sunt închise casele noastre la găzduire şi dacă bisericile noastre sunt închise la primire. Atenţia înseamnă a îngriji detaliile şi a oferi ceea ce este mai bun din noi şi a nu atenua niciodată atenţia cu privire la viciile şi lipsurile noastre. Sfântul Vincenţiu de’ Paoli se ruga astfel: „Doamne, ajută-mă să-mi dau seama imediat: de cei care sunt lângă mine, de cei care sunt preocupaţi şi dezorientaţi, de cei care suferă fără să arate asta, de cei care se simt izolaţi fără să vrea asta”.
  1. Impavidità (Neînfricarea) şi promptitudinea. A fi neînfricat înseamnă a nu se lăsa înfricoşat în faţa dificultăţilor, ca Daniel în groapa leilor, ca David în faţa lui Goliat; înseamnă a acţiona cu curaj şi determinare şi fără lâncezeală „ca un bun soldat” (2Tim 2,3-4); înseamnă a şti să faci primul pas fără a întârzia, ca Abraham şi ca Maria. În schimb promptitudinea înseamnă a şti să acţionezi cu libertate şi agilitate fără a te alipi de lucrurile materiale care trec. Spune psalmul: „chiar dacă ar fi să curgă bogăţiile, nu vă lipiţi inima de ele!” (Ps 61,11). A fi prompt înseamnă a fi mereu în mişcare, fără a te lăsa îngreunat acumulând lucruri inutile şi închizându-te în propriile proiecte şi fără a te lăsa dominat de ambiţie.
  1. Şi în sfârşit affidabilità (credibilitatea) şi sobrietatea. Credibil este cel care ştie să-şi menţină angajamentele cu seriozitate şi atenţie atunci când este observat dar mai ales când este sigur; este cel care iradiază în jurul său un sentiment de linişte pentru că nu trădează niciodată încrederea care i-a fost acordată. Sobrietatea – ultima virtute din această listă nu ca importanţă – este capacitatea de a renunţa la superfluu şi de a rezista în faţa logicii consumiste dominante. Sobrietatea înseamnă prudenţă, simplitate, esenţialitate, echilibru şi cumpătare. Sobrietatea înseamnă a privi lumea cu ochii lui Dumnezeu şi cu privirea săracilor şi de partea săracilor. Sobrietatea este un stil de viaţă[8] care indică primatul celuilalt ca principiu ierarhic şi exprimă existenţa ca grijă şi slujire faţă de alţii. Cel care este sobru este o persoană coerentă şi esenţială în toate, pentru că ştie să reducă, să recupereze, să recicleze, să repare şi să trăiască cu simţul măsurii.

Iubiţi fraţi,

Milostivirea nu este un sentiment trecător, ci este sinteza Veştii Bune, este alegerea celui care vrea să aibă sentimentele Inimii lui Isus[9], a celui care vrea să-l urmeze serios pe Domnul care ne cere: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru” (Lc 6,36; cf. Mt 5,48). Afirmă părintele Ermes Ronchi: „Milostivire: scandal pentru dreptate, nebunie pentru inteligenţă, mângâiere pentru noi datornicii. Datoria de a exista, datoria de a fi iubiţi se plăteşte numai cu milostivirea”.

Aşadar, milostivirea să conducă paşii noştri, să inspire reformele noastre, să lumineze deciziile noastre. Ea să fie coloana portantă a acţiunii noastre. Ea să ne înveţe când trebuie să mergem înainte şi când trebuie să facem un pas înapoi. Ea să ne facă să citim micimea acţiunilor noastre în marele proiect de mântuire al lui Dumnezeu în maiestuozitatea şi misteriozitatea lucrării sale.

Pentru a ne ajuta să înţelegem asta, să ne lăsăm încântaţi de rugăciunea minunată care este atribuită în mod obişnuit fericitului Oscar Arnulfo Romero, dar care a fost rostită pentru prima dată de cardinalul John Dearden:

Din când în când ne ajută să facem un pas înapoi şi să vedem de departe.

Împărăţia nu este numai dincolo de eforturile noastre, este şi dincolo de viziunile noastre.

În viaţa noastră reuşim să facem numai o mică parte

din acea lucrarea minunată care este opera lui Dumnezeu.

Nimic din ceea ce facem noi nu este complet.

Care este ca şi cum am spune că Împărăţia se află mai încolo de noi înşine.

Nicio afirmaţie nu spune tot ceea ce se poate spune.

Nicio rugăciune nu exprimă complet credinţa.

Niciun crez nu aduce perfecţiunea.

Nicio vizită pastorală nu poartă cu sine toate soluţiile.

Niciun program nu împlineşte pe deplin misiunea Bisericii.

Nicio ţintă şi niciun obiectiv nu ajunge la caracterul complet.

Despre asta e vorba:

noi plantăm seminţe care într-o zi se vor naşte.

Noi stropim seminţe deja plantate, ştiind că alţii le vor păstra.

Punem bazele a ceva ce se va dezvolta.

Punem drojdie care va înmulţi capacităţile noastre.

Nu putem face totul,

însă dă un sens de eliberarea să-l începem.

Ne dă forţa de a face ceva şi de a face bine.

Poate să rămână incomplet, însă este un început, pasul unui drum.

O oportunitate pentru ca harul lui Dumnezeu să intre

şi să facă restul.

Se poate întâmpla că nu vom vedea niciodată împlinirea sa,

însă aceasta este diferenţa între maistru şef şi salahor.

Suntem salahori, nu maiştri şefi,

servitori, nu mesia.

Noi suntem profeţi ai unui viitor care nu ne aparţine.

Şi cu aceste gânduri, cu aceste sentimente, vă urez un Crăciun fericit şi sfânt şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Exerciţii spirituale, 315.

[2] Serm. 207, 1: PL 38, 1042.

[3] „Misionaritatea nu este numai o problemă de teritorii geografice, ci de popoare, de culturi şi de persoane, tocmai pentru că «graniţele» credinţei nu străbat numai locuri şi tradiţii umane, ci inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. Conciliul al II-lea din Vatican a subliniat în mod special că datoria misionară, datoria de a lărgi graniţele credinţei, este a fiecărui botezat şi a tuturor comunităţilor creştine” (Mesaj pentru Ziua Mondială Misionară 2013, 2).

[4] Missale Romanum, ed. 2002.

[5] Discurs adresat Curiei Romane, 21 septembrie 1963: AAS 55 (1963), 793-800.

[6] Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, 349.

[7] «Caritatea în adevăr, pentru care Isus Cristos a devenit martor prin viaţa sa pământească şi, mai ales, prin moartea şi învierea sa, este principala forţă propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane şi a întregii omeniri… Este o forţă care-şi are originea în Dumnezeu, Iubire veşnică şi Adevăr absolut» (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 29 iunie 2009, 1: AAS 101 [2009], 641). De aceea trebuie «conjuga caritatea cu adevărul nu numai în direcţia, marcată de sfântul Paul, a lui „veritas in caritate” (Ef 4,15), ci şi în cea, inversă şi complementară, a lui „caritas in veritate”. Adevărul trebuie căutat, găsit şi exprimat în „economia” carităţii, însă caritatea la rândul ei trebuie înţeleasă, valorizată şi practicată în lumina adevărului» (ibid., 2).

[8] Un stil de viaţă inspirat de sobrietate redă omului „acea atitudine dezinteresată, gratuită, estetică ce se naşte din uimire faţă de fiinţă şi faţă de frumuseţe, care îl face să citească în lucrurile vizibile mesajul Dumnezeului invizibil care le-a creat” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 37); cf. AA.VV., Nuovi stili di vita nel tempo della globalizzazione, Fondaz. Apostolicam actuositatem, Roma 2002.

[9] Ioan Paul al II-lea, Angelus din 9 iulie 1989: „Expresia «Inima lui Isus» aminteşte imediat minţii de omenitatea lui Cristos şi îi subliniază bogăţia sentimentelor, mila faţă de bolnavi; predilecţia faţă de săraci; milostivirea faţă de păcătoşi; duioşia faţă de copii; tăria în denunţarea ipocriziei, a orgoliului, a violenţei; blândeţea în faţa opozanţilor; zelul pentru gloria Tatălui şi jubilarea pentru planurile sale de har, misterioase şi providenţiale… aminteşte apoi de tristeţea lui Cristos pentru trădarea lui Iuda, suferinţa datorită singurătăţii, angoasa în faţa morţii, abandonarea filială şi ascultătoare în mâinile Tatălui. Şi exprimă mai ales iubirea care provine de neoprit din interiorul său: iubire infinită faţă de Tatăl şi iubire fără limite faţă de om”.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.