Categorii

Familii care fug şi femei victime ale violenței, refugiații din Lesbo la papa: „Mulțumim pentru ceea ce faceţi pentru noi”

Are numai trei luni Kimya, care în română înseamnă „pace”. Are bucle negre şi cârlionțate, un costumaș roz poate prea subțire pentru frigul din decembrie romană şi stă cuminte în brațele mamei sale Claris care o învelește într-o păturică de lână. Kimya a fost născută la Lesbo, în acel lagăr Moria unde sunt îngrămădiți sute de migranţi din Africa şi Orientul Mijlociu şi de unde papa Francisc a luat 33 de refugiaţi pentru a-i aduce în Italia cu un acord între Vatican şi Ministerul de Interne italian.

Majoritatea sunt afgani: şapte nuclee familiale, patru tineri cu vârstă mai mică de douăzeci de ani şi două femei africane, victime ale violenței. Locuiau la Moria, lagărul de detenție din insulă: unii în clădire, alţii în corturi amenajate. În această dimineață s-au întâlnit toţi în Cortile del Belvedere, în Vatican, pentru a-l întâlni pe pontif.

Claris este una din ele. Vine din Camerun şi fetița pe care o ține în brațe a fost zămislită în timpul uneia din traversările spre Turcia. Nu se înţelege dacă femeia era conștientă şi de acord. Ea nu vrea să vorbească despre asta, se închide în sine, totuşi nu ezită să denunțe violențele îndurate de atâtea tinere în timpul acestor călătorii ale speranţei, dacă acesta este cuvântul corect pentru a le defini.

Are ochii obosiți, Claris. I se umezesc când îşi aminteşte de cealaltă fetiță a sa, de opt ani, rămasă în Africa împreună cu unchiul în vârstă de douăzeci şi cinci de ani. A fost constrânsă s-o lase pentru a scăpa de un destin de sărăcie şi de o căsătorie forțată la care o determinau rudele. Spre Istanbul a plecat în 2018 pe o barcă: „Dar acolo nu mă simțeam sigură”, relatează ea în franceză. Cineva a văzut-o însărcinată şi a ajutat-o să coboare la Lesbo, „însă condițiile erau dificile”. În aeroportul din Fiumicino, unde au aterizat la 4 decembrie, însoţiţi de cardinalul Konrad Krajewski care a mers personal să ia grupul din insula greacă, au prezentat cerere de azil. „Când Claris va fi recunoscută ca refugiată se va putea face cerere de recunoaştere şi pentru cealaltă fiică”, explică Daniela Pompei, responsabilă din Comunitatea „Sfântul Egidiu” pentru servicii faţă de imigrați, refugiaţi şi romi, cea pe care Krajewski a definit-o „un înger păzitor”.

Drame asemănătoare cu acelea ale lui Claris le-a trăit Esther. Tânără – numai 24 de ani –, catolică, o faţă cu trăsături perfecte încadrată de codițe de culoare diferită, poartă la gât o cruce şi un lănțișor cu o rândunică ce zboară din colivie. Probabil o metaforă a noii vieți. Colivia era Togo, unde Esther s-a născut şi a crescut şi unde regulile satului voiau s-o impună, puţin mai mult decât adolescentă, soție unui bărbat de peste șaizeci de ani. „Mama mea nu era de acord cu privire la această căsătorie, însă după aceea ea a murit. Atunci sora mea m-a determinat să plec” promițându-i că va avea grijă de Sophie, fiica de zece ani.

Rostirea acelui nume o face pe tânără să izbucnească în lacrimi. Daniela o îmbrățișează, celelalte femeie aproape de ea, de diferite naționalități şi etnii, îi mângâie umerii. Esther plânge dar îşi revine imediat, pentru că, afirmă ea, „sunt norocoasă să fiu astăzi aici, în casa papei”. La Roma a început deja să studieze şi participă la corul de la „Sfântul Egidiu”: „Până ieri eram în mijlocul unui iad, astăzi sunt aici”, spune ea. „Îl rog pe Dumnezeu să-i dea papei viaţă lungă, pentru ca visele sale să se poată realiza. Îi mulţumesc pentru ceea ce face pentru noi refugiații”.

Deşi nu înţelege toate cuvintele, o familie afgană în spatele lui Esther dă din cap. numele şi prenumele lor este imposibil de pronunțat şi încă şi mai greu de scris. Sunt musulmani, agricultori, foarte săraci: mama şi tata sunt în picioare lângă fiică şi nu se mișcă, parcă i-ar face scut. Fuga lor a fost un act de protecție faţă de tânără de tentativele de răpire şi violenţe din partea tagiki-lor, etnia majoritară din Afganistanul de nord-est.

Deja acea fiică de 14 ani a trebuit să se jertfească şi să renunțe la studii. Părinţii erau prea săraci pentru a se îngriji de educaţia școlară a doi copii; deci au concentrat totul pe băiat, Mustafa, 17 ani peste două săptămâni, unul din cei doi purtători care au adus crucea din rășină îmbrăcată cu vesta de salvare a unui migrant înecat, dăruită de ONG Mediterranea, pe care papa a voit s-o expună pe un zid din Palatul Apostolic. Mustafa vorbește engleză perfect: „Precum şi un pic de italiană, hai”, spune el cu încredere.

În schimb sora se limitează să zâmbească sub chador-ul său: pare că în aceste zile devorează cărțile care i-au fost înmânate la sosire pentru a se familiariza cu limba precum şi acelea care i-au fost dăruite în timpul vizitei cardinalului Krajewski în mai. „Are o dorință incredibilă de a studia şi, asemenea ei, atâția alţii”, relatează Pompei.

Din Afganistan provine şi familia Moradi: tată, mamă şi doi copii mici. Mama Maryam este purtătoare de cuvânt şi relatează maltratările îndurate în Iran unde este în vigoare o mare prejudecată împotriva refugiaților afgani, în special cei din etnia Hazara, minoritate de religie islamică șiită care reprezintă circa 15% din populaţie şi care actualmente este cea mai persecutată. La Lesbo, unde au ajuns în 2017, lucrurile nu s-au îmbunătățit, dar măcar nu riscau viaţa zilnic. „Acum suntem la Roma… Este foarte frumos, chiar dacă este frig. Încă nu reușesc să cred” spune ea, în timp ce îi ține în frâu pe copiii mici care se joacă pe covor, aproape de scena rezervată papei, cu un ziar care prezintă interviul luat câtorva evacuați cu titlul „Mulțumim Italia, acum nu ne va mai fi frică”.

În grupul numeros care astăzi a primit îmbrățișarea lui Francisc se evidenţiază, totuşi, o tânără de cincisprezece ani. Fatimeh Hossini este numele său, afgană şi ea şi rezidentă în lagărul Moria din Lesbo timp de şase luni: ținea în mână un tablou mare cu un portret al pontifului. L-a pictat ea însăși, rod al tehnicii învățate într-un laborator artistic, inspirându-se dintr-o iconiță lăsată refugiaților de Krajewski: „Este modul meu de a spune papei mulţumesc” explică ea, în timp ce traduce unul din voluntarii de la „Sfântul Egidiu”.

Este unul din tinerii mulţi care colaborează la medierea culturală şi care vara trecută au petrecut la Lesbo aşa-numitele „vacanțe solidare”: cincizeci de zile în mijlocul refugiaților, în timpul cărora au ajuns să gătească şi pentru o mie de persoane. Nu era prima dată când membrii de la „Sfântul Egidiu” mergeau la Lesbo. În aprilie a fost fondatorul lor, Andrea Riccardi, care a putut constata situația dramatică în care se află oamenii la Moria şi a vorbit imediat cu papa despre asta. Francisc, auzind relatările, a spus că trebuie să se întoarcă acolo şi să continue opera începută în 2016, după călătoria sa, când deja a adus la Roma cincisprezece refugiaţi de diferite naționalități.

Ceea ce s-a desfășurat în această dimineață este, deci, etapa unui drum. „Este un moment din Advent în care trăim primirea ca aceea pe care ne-a arătat-o Domnul”, spune la Vatican Insider cardinalul Michael Czerny, subsecretar al Secțiunii „Migranţi şi Refugiaţi” din Dicasterul pentru Dezvoltarea Integrală. Etapa următoare va fi în ianuarie, când va ajunge un al doilea grup de zece de care se va îngriji tot Sfântul Scaun, prin Elemozineria Apostolică, în colaborare cu „Sfântul Egidiu”. „Sperăm după aceea ca să se poată continua pe această cale sigură a coridoarelor familiale”, comentează Daniela Pompei, „Lesbo trebuie golită”.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 19 decembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.