Categorii

Evanghelizarea conform exortaţiei apostolice „Evangelii gaudium”: O nouă universalitate

noua-evanghelizareIsus îi trimite pe discipolii săi să predice Evanghelia la toată făptura şi noua evanghelizare nu putea să nu-şi însuşească această exigenţă de universalitate. O noutate a exortaţiei apostolice a Papei Francisc Evangelii gaudium este de a propune universalitatea în mod convins, ca exigenţă centrală a Evangheliei realizabilă în ziua de azi a timpului nostru. „Fidel faţă de modelul Învăţătorului, este vital ca astăzi Biserica să iasă ca să vestească Evanghelia la toţi, în toate locurile, în toate ocaziile, fără amânare, fără repulsii şi fără frică. Bucuria Evangheliei este pentru tot poporul, nu poate exclude pe nimeni”. Şi încă de la început se declară că aceasta este o propunere programatică, ce vrea „să indice căi pentru drumul Bisericii în următorii ani” (nr. 1).

Se poate considera realizabilă această universalitate numai mobilizând tot poporul lui Dumnezeu şi trimiţându-l la toată omenirea, dar este vorba despre un popor creştin care mai întâi are nevoie de reînnoire şi este în căutarea propriei unităţi drept contribuţie la pacea şi fraternitatea universalitatea. Noua evanghelizare pune pe primul loc, mai mult decât adevărurile de credinţă, credinţa trăită şi apoi invită să se împărtăşească în relaţiile zilnice această experienţă a iubirii lui Dumnezeu şi a iertării sale împreună cu reconcilierea fraternă şi cu slujirea săracilor. Această propunere de nouă evanghelizare este şi invitaţia la o nouă universalitate. Fără îndoială credinţa trăită este mai importantă decât cuvintele, chiar şi decât cele scrise, şi aş vrea să subliniez asta. Dar şi scrierea poate contribui să se trăiască mai intens practica însăşi.

Invitaţia de a ieşi spre periferiile lumii este adresată direct întregului „popor al lui Dumnezeu”. Demnitatea fiecărui creştin este astfel pusă pe primul loc şi valorizată drept mai importantă decât diferitele slujiri ecleziale orânduite în mod ierarhic. „Fiecare” are mărturia sa de credinţă de oferit, dacă reînnoieşte propria viaţă creştină. Şi cu angajarea fiecăruia şi a tuturor se poate gândi să se ajungă cu adevărat la „orice fiinţă umană”, fără a exclude sau a uita pe nimeni, mergând până la graniţele geografice şi la marginile existenţiale ale omenirii. Noua evanghelizare este pentru toţi, în sens activ şi pasiv, însă atenţia principală este pentru „cei care sunt departe de Cristos” (nr. 15), reafirmând astfel aspiraţia spre universalitate. O primă caracteristică vrednică de observat este voinţa de a se adresa simultan tuturor oamenilor, cei mai apropiaţi şi cei mai îndepărtaţi, ţinând cont că în lumea noastră globalizată ceea ce se spune în ascuns riscă efectiv să fie imediat divulgat de pe acoperişuri.

Dar mai ales prin conţinuturile sale şi prin stilul său comunicativ noua evanghelizare vrea să-i implice şi pe creştinii mai îndepărtaţi şi să ajungă la cei mai depărtaţi de creştinism, cu un mesaj comprehensibil şi acceptabil pentru toată lumea noastră plurală. Acest obiectiv nu este propus căutând o platformă minimală asupra căreia toţi să poată concorda şi s-o poată accepta, ci printr-o intensificare a fidelităţii faţă de Evanghelie: „Când se asumă un obiectiv pastoral şi un stil misionar, care să ajungă realmente la toţi fără excepţii şi fără excluderi, vestirea se concentrează pe esenţial, pe ceea ce este mai frumos, mai mare, mai atrăgător şi în acelaşi timp mai necesar” (nr. 35). Acesta este un al doilea caracter important al noii universalităţi.

Mesajul propus tuturor drept centru al Evangheliei este exprimat parafrazând dubla poruncă: „Evanghelia invită înainte de toate să i se răspundă lui Dumnezeu care ne iubeşte şi care ne mântuieşte, recunoscându-l în ceilalţi şi ieşind din noi înşine pentru a căuta binele tuturor. Această invitaţie nu trebuie întunecată în nicio circumstanţă!” (nr. 39). Vestirea nu se poate pierde în chestiuni secundare, ci trebuie să ducă la inima Evangheliei. Şi asta trebuie să se întâmple cu privire la fiecare temă, dând „importanţă prioritară” esenţialului, care trebuie să fie scos mereu în evidenţă şi nu poate să fie niciodată subînţeles. Asta conferă o nouă intensitate mesajului: multele învăţături şi precepte trebuie să fie luminate şi însufleţite drept concretizări ale iubirii care vine de la Dumnezeu.

Suntem în tradiţia Bisericii, care este mereu în căutarea fidelităţii faţă de Evanghelie. Sub acest aspect nimic nou, dar cu accentuări şi priorităţi care pot face diferenţa, începând de la primele cuvinte din exortaţia apostolică ce invită la o nouă modalitate de vestire. Evanghelia mărturisită de toţi creştinii tuturor oamenilor este o vestire de bucurie, este o veste bună pentru fiecare şi pentru toţi: nu există situaţie sau persoană care să fie exclusă de la această ofertă de iubire şi de speranţă care aduce bucuria. Când Evanghelia este vestită cu iubire se naşte bucuria, un sentiment care însoţeşte experienţa de a fi iubiţi şi revarsă un sentiment de vitalitate şi de înălţare. Bucuria este o caracteristică personală a Papei Francisc, în consonanţă deplină cu convingerea afirmată deja de Benedict al XVI-lea că „Biserica nu creşte prin prozelitism ci «prin atracţie»” (nr. 14 şi nota 13).

Prozelitismul pune pe primul loc adevărurile religiei dar este perceput astăzi ca agresiv, fără respect faţă de demnitatea persoanelor şi faţă de valorile diferitelor culturi şi religii. Cu greu se poate comunica o atitudine de iubire. Este ca şi cum s-ar spune altora cu anticipaţie că adevărul se află în întregime şi numai de partea noastră şi că ei au numai de învăţat. Această pretenţie trezeşte acuza de aroganţă şi refuzul. În schimb mărturia bucuroasă pune pe primul loc respectul iubitor faţă de celelalte persoane. Dacă dorinţa de universalitate are pentru toţi un cuvânt de iubire, ea trebuie să fie comunicată cu iubire şi fiecărei persoane: mărturia şi predica creştină trebuie să fie „respectuoasă şi gentilă” (nr. 128) faţă de toate persoanele şi culturile. Şi acest lucru este important pentru universalitate: dacă există ceva ce favorizează primirea generală a unui mesaj este atitudinea de bunăvoinţă şi iubire.

Şi umilinţa favorizează fidelitatea faţă de Evanghelie şi primirea sa. Încă de la început a existat un aspect clar în discursurile confuze despre noua evanghelizare: ea începe de la noi înşine şi ne priveşte pe fiecare dintre noi. Voinţa de reînnoire a Bisericii începe de la o recunoaştere sinceră a propriilor infidelităţi faţă de Evanghelie: această caracteristică este deosebit de necesară într-un moment în care anumite scandaluri întunecă credibilitatea Bisericii, într-o lume foarte severă faţă de cel care se prezintă ca purtător al adevărului şi învăţător al vieţii. Dat fiind că Evanghelia lui Isus nu coincide cu comportamentele noastre zilnice, noi cei dintâi trebuie să recunoaştem că avem nevoie de convertire pentru ca adevărul Evangheliei să nu fie întunecat şi împiedicat în destinaţia sa universală.

Exortaţia apostolică se adresează lumii întregi cu o atitudine de stimă şi de speranţă. Papa recunoaşte noile cuceriri şi oportunităţi ale globalizării, deşi denunţă deschis relele individualismului dominant, mai ales „dominaţia banului” (nr. 56) şi „excluderea” persoanelor de la munca „socială”, care ameninţă pacea generând răzvrătire şi violenţă (nr. 59). Această denunţare deschisă nu are loc arătând cu degetul spre ceilalţi, ci mai degrabă recunoscând că această mondenitate a atins şi comunităţile creştine şi este unul dintre izvoarele principale ale „tentaţiilor lucrătorilor pastorali”. Fără a uita marele serviciu pe care Biserica îl oferă lumii (nr. 76), exortaţia recunoaşte că, „fiind fii ai acestei epoci, cu toţii suntem într-un fel sub influenţa actualei culturi globalizate, care, deşi ne prezintă valori şi noi posibilităţi, poate să ne şi limiteze, să ne condiţioneze şi chiar să ne îmbolnăvească” (nr. 77).

Exortaţia se opreşte îndelung şi fără reticenţe asupra multelor tentaţii şi boli care chinuiesc lucrătorii pastorali: „pragmatismul cenuşiu al vieţii zilnice” (nr. 83), care a uitat bucuria Evangheliei, ajungând să cadă uneori într-un pesimism steril şi într-o lene resemnată. Dar există şi „mondenitatea spirituală” (nr. 93), care se insinuează printre celebrările de liturgii perfecte şi o supraabundenţă de activităţi goale de adevărată spiritualitate şi de disponibilitate faţă de alţii. Invitaţia la reînnoire începe de la o denunţare fără jumătăţi de măsură a contra-mărturiilor în viaţa Bisericii: închideri individualiste, inerţii legate de o tradiţie fără bazare pe realitate, diviziuni care pătrund chiar şi în comunităţile consacrate. Se poate instaura un relativism practic, mai periculos decât relativismul doctrinal: „Acest relativism practic constă în a acţiona ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, a decide ca şi cum săracii n-ar exista, a visa ca şi cum ceilalţi n-ar exista, a lucra ca şi cum aceia care n-au primit vestirea n-ar exista” (nr. 80).

Aceste referinţe puternice, care vor să-i zdruncine şi să-i mobilizeze pe toţi creştinii, nu sunt o predică moralistă ci o exortaţie evanghelică, ce invită să se mute încrederea pe Domnul înviat şi să fie pusă în puterea Duhului Sfânt care este în acţiune nu numai în Biserică, ci chiar în lume. Ele inspiră visul unei Biserici cu porţile deschise, primitoare faţă de toţi până la reînnoirea şi a propriei vieţi sacramentale, aşa încât nimeni să nu poată rămâne exclus de la harul şi milostivirea lui Dumnezeu: „Toţi pot să participe în vreun fel la viaţa eclezială, toţi pot face parte din comunitate şi nici uşile Sacramentelor n-ar trebui să se închidă pentru un motiv oarecare” (nr. 47). A recunoaşte propriile infidelităţi, din partea fiecărui creştin şi a Bisericii, este un mod fundamental de a da glorie lui Dumnezeu, de a proclama că numai Dumnezeu este iubire infinită.

De Gian Luigi Brena

(După L’Osservatore Romano, 5 ianuarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.