Categorii

Epifania Domnului – Lectio divina

După ce s‑a născut Isus la Betleem, în Iudeea, în timpul regelui Irod…

Acestea sunt singurele cuvinte, foarte puţine, prin care Matei vorbeşte despre Crăciun. Este  puţin! Deci, spre deosebire de Luca, Matei pare, de fapt, că se interesează foarte puţin de evenimentul ca atare. Din contra, Matei ţine, în mod vădit, să le dea cititorilor săi „semnificaţia” acestei naşteri. Şi ne dezvăluie această semnificaţie în istorisirea episodului magilor… episod care este extrem de dezvoltat, şi care se prezintă, dacă suntem atenţi, ca un fel de introducere la întreaga evanghelie după sfântul Matei. 

Iată că au sosit la Ierusalim nişte magi veniţi din răsărit şi au întrebat: „Unde este regele de curând născut al iudeilor?”.

Matei pune alături, ca două elemente explozive, cele două titluri: regele Irod… regele iudeilor… Această întrebare, pe care nişte străini o repetau mergând pe străzile înguste ale Ierusalimului, trebuia să sune în urechile iudeilor ca un crud sarcasm. Se înţelege că l-a tulburat pe bănuitorul Irod. Se ştie, din istorie, că el a trăit toată viaţa obsedat de teama de a-şi pierde puterea, şi că vedea comploturi peste tot, petrecându-şi zilele numai în „fortăreţe”, poruncind să fie ucişi cei trei fii ai lui, soacra lui şi chiar propria lui soţie. Iată ce ne spune „istoria”.

Semnificaţia  pe care Matei o dă acestui titlu de „Rege al iudeilor” este însă mult mai profundă ; „Împărăţia cerurilor” va fi una dintre temele lui favorite. Matei, chiar de la început, îl anunţă pe Regele acestei împărăţii. Chiar din această primă pagină a evangheliei sale, există o coroană regală în litigiu: cine este în realitate „rege” al iudeilor? Irod, potentatul, puternic, ucigaş şi violent? Sau Isus, acest copilaş, slab, dezarmat, care va muri ca victimă nevinovată? Abia în ultima pagină a evangheliei sale, după un procedeu de incluziune literară, foarte obişnuit în literatura semitică, Matei îi va da din nou lui Isus acest titlu de „rege al iudeilor”. „Te salut, rege al iudeilor!”, vor spune soldaţii (Mt 27,29). „Acesta este regele iudeilor”, va pune Pilat să se scrie deasupra capului lui Isus răstignit, pentru a arăta „motivul condamnării sale” (Mt 27,37). „Dacă el este regele lui Israel, să se coboare de pe cruce”, vor hohoti toţi cărturarii şi marii preoţi (Mt 27,37).

Chiar de la naşterea sa, ne sugerează Matei, Isus nu este decât un rege umil, imagine a „Slujitorului suferind” din Isaia, acest „rege care nu va veni decât călare pe un măgar” (Mt 21,5), pentru triumful său trecător de la Florii; acest rege care nu a venit ca „să fie slujit, ci ca să slujească” (Mt 20,26) şi care va cere prietenilor săi „să nu stăpânească, ci să se facă slujitori” (Mt 20,25‑26). Regalitatea acestui rege nu este din lumea aceasta; ea nu seamănă prin nimic cu cea a lui Irod: paradoxal, ea nu se dezvăluie decât în Patima sa.

Ce conţinut dăm noi acestor cuvinte pe care le repetăm în rugăciunea noastră: „Vie împărăţia ta!…” “El, care împreună cu tine şi cu Duhul Sfânt, domneşte în vecii vecilor.”

Fiindcă am văzut steaua lui răsărind…

Astăzi, Biserica pune în legătură cu relatarea Epifaniei, un text din Isaia, ales din nenumăratele texte biblice care anunţau venirea lui Mesia ca „o lumină”. „Scoală‑te, Ierusalime, căci a venit lumina ta şi slava Domnului răsare peste tine! Priveşte: întunericul acoperă pământul, dar peste tine răsare Domnul şi slava lui străluceşte deasupra ta. Neamurile (păgâne) vor merge spre lumina ta şi regii spre strălucirea aurorei tale…” (Is 6,1‑6). Ne amintim de această mesianică lumină ce se cântă în timpul Adventului şi în liturghia din  „noaptea”  de Crăciun : „Poporul care umbla în întuneric a văzut înălţându-se o lumină mare, căci un copil ni s‑a născut” (Is 9,1‑5).

Există în tema stelei o întreagă semnificaţie pe care sfântul Petru o va explicita atunci când va vorbi despre credinţă ca despre „steaua dimineţii care se înalţă în inimile noastre” (2Pt 1,19). Această stea reprezintă lumina lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, acţiunea lui Dumnezeu în inima şi spiritul oricărui om şi care conduce pe orice om la Cristos. Da, Dumnezeu îi privea cu iubire pe magii păgâni care mergeau spre Isus.

Şi în viaţa mea există un har care mă conduce spre descoperirea lui Isus. Am eu oare curajul de a-l urma până acolo unde mă duce? Condu‑mă, lumină lină…un pas, doar un pas… către tine!

Şi am venit să ne închinăm lui.

„A se prosterna!” Acest verb, folosit de Matei de trei ori în această pagină, arată atitudinea profundă a acestor magi păgâni. Ei vin „ca să adore”.

Dar eu? Mă prostern uneori? În faţa a ce ? În faţa cui? Ce semnificaţie dau prosternării mele la liturghie în momentul când se ridică hostia? ASTĂZI, nişte tineri regăsesc acest mare gest al prosternării, în care omul, recunoscându-şi micimea, se întinde cu totul la pământ într‑o adoraţie a întregii fiinţe.

Auzind acest lucru, regele Irod s‑a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. A adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului…

În centrul relatării Epifaniei, Matei propune două “atitudini” pe care le vom regăsi în mod constant în cursul evangheliei sale:

– Pe de o parte „refuzul” conducătorilor politici şi religioşi iudei. Ei ar fi trebuit să fie primii care să‑l recunoască pe Mesia. Dar, ce fac ei? „Se tem”, „se neliniştesc”. Nu se clintesc! Vor căuta chiar, de la început, să‑l ucidă pe Isus. Parcă auzim deja marele strigăt de tristeţe pe care îl va scoate Isus asupra Ierusalimului: „Vai vouă, cărturarilor  şi fariseilor… Ierusalime, Ierusalime! Tu care omori pe cei care sunt trimişi la tine, de câte ori am voit să-i adun pe copiii tăi ! iar tu nu ai voit!” (Mt 23,27‑37).

– Pe de altă parte, în contrast, „primirea” făcută de aceşti magi păgâni. Deşi mai puţin pregătiţi ca să‑l recunoască pe Mesia, ei sunt cei care îl caută, care se mişcă şi care, departe de a se „nelinişti”, trăiesc „o mare bucurie”. Parcă auzim deja însăşi concluzia evangheliei lui Matei: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate popoarele” (Mt 28,19).

De fapt, această pagină de evanghelie era destinată în primele secole pentru a încerca să se  explice creştinilor de origine iudaică (lor li se adresa Matei) de ce Biserica era alcătuită în majoritate din creştini de origine păgână, deşi Dumnezeu se angajase atât de tare cu poporul lui Israel. În Isus, Matei îl arată pe Mântuitorul aşteptat, care vine pentru fiecare om, iar „noul Israel” este alcătuit din toţi cei care, iudei sau păgâni, se „prosternă” în faţa lui Isus. Lucrul acesta era deja anunţat de toate profeţiile „universaliste”: Ierusalimul trebuia să devină capitala tuturor popoarelor. „O mulţime de cămile te vor acoperi, dromaderii din Madian şi din Efa. Toţi oamenii din Saba vor veni, aducând aur şi tămâie, proclamând laudele Domnului” (Is 60,1‑6). Îşi aminteau, în Israel, de acea regină din Saba, venită de departe, care urcase la Ierusalim pentru a‑l întâlni pe Solomon. Psalmul 71, cântat la Epifanie, reia tot această temă a deschiderii: „Regii din Tars şi din insule vor aduce daruri”. Şi acelaşi Matei va spune din nou în evanghelia sa că popoarele „vor veni de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Abraham” (Mt 8,11). Vedem, încă o dată, cum este alcătuită această evanghelie.

Da, „magii” reprezintă pe toţi păgânii (şi pe toţi cei care nu cred) din toate timpurile. Şi în aceste cuvinte nu punem nici un sens peiorativ, din contra! Între prietenii noştri sunt mulţi, pe deplin sinceri în convingerile lor, care duc o viaţă corectă, care au simţul dreptăţii şi al slujirii celorlalţi, care au o viaţă de familie exemplară şi îşi îndeplinesc perfect îndatoririle lor profesionale. Totuşi, ei nu‑l cunosc pe Isus în sensul cel mai profund. Epifania este sărbătoarea tuturor celor care nu‑l cunosc pe Isus, a tuturor celor a căror credinţă este diferită de a noastră şi pe care Dumnezeu îi iubeşte, şi pe care Dumnezeu îi luminează şi pe care Dumnezeu îi atrage la el prin harul său invizibil.

Dar noi, cum îi judecăm pe ei?

Căci iată ce a fost scris prin profetul: „Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda…din tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel”.

Spuneţi‑mi, pentru ce steaua nu i‑a condus pe magi, tot aşa de bine, direct la Betleem, la Isus? De ce acest ocol prin Ierusalim, pe la „cărturari şi farisei”? Pentru că Dumnezeu este fidel promisiunilor sale şi, dacă mântuirea este oferită tuturor, ea vine prin iudei (Rom 9,10‑11).

Acest ocol prin Ierusalim are şi o semnificaţie. Şi anume că nu putem face economie la “Cuvântul lui Dumnezeu” şi la “Sfânta Scriptură”, pentru o întâlnire explicită cu Cristos.

Dar noi? Medităm noi neobosit “Cuvântul lui Dumnezeu”, “cele care sunt scrise”?

Deschizându‑şi comorile, i‑au oferit daruri… Pe alt drum s‑au întors în ţara lor.

„Cultul” este una din funcţiile principale ale Bisericii: adevăratul cult este de a “consacra lui Dumnezeu rodul muncii omului şi al pământului”, şi deci, în final, toate valorile din care trăiesc civilizaţiile. Întâlnirea cu Cristos transformă o viaţă, un alt drum  se deschide…

Ce veste bună, Doamne!

NOEL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.