Categorii

Ecumenismul martirilor. Pentru a aminti enciclica „Ut unum sint” a papei Ioan Paul al II-lea

În urmă cu un sfert de secol, papa Ioan Paul al II-lea a publicat enciclica sa incisivă despre angajarea ecumenică Ut unum sint. Cardinalul de atunci Joseph Ratzinger, exprimând aprecierea sa, a afirmat că, papa, cu acest document, a reuşit „cu toată forţa pasiunii sale ecumenice” să trezească urgenţa căutării unității celor botezați „în conştiinţa Bisericii” (Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, Credinţa refugiu al umanității. Cele 14 enciclice ale lui Ioan Paul al II-lea, în: Giovanni Paolo II. Il mio amato predecessore, Cinisello Balsamo, 2007, 33-49, cit. 431). Cu Ut unum sint papa intenționa să încurajeze credincioşii să primească apelul la unitatea creştinilor care a fost lansat cu mare forță de Conciliul al II-lea din Vatican. După treizeci de ani de la încheierea conciliului, Ioan Paul al II-lea şi-a îndreptat atenţia sa deosebită spre un fenomen care, după părerea sa, împărțea o energie reînnoită îndemnului exprimat de conciliu şi care punea Biserica în faţa obligației sale de a asuma şi de a traduce în realitate concretă cererile conciliare. Acest fenomen era „mărturia curajoasă a atâtor martiri din secolul nostru”, apartenenți şi la alte Biserici şi comunităţi ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică. Acolo papa a observat „dovada cea mai semnificativă că orice element de dezbinare poate fi lăsat la o parte și depășit în dăruirea totală de sine pentru cauza Evangheliei” (Ut unum sint, nr. 1).

Un martirologiu comun

Referindu-se la această mărturie deja în introducerea enciclicei, papa aminteşte faptul dureros că la sfârşitul celui de-al doilea mileniu şi la începutul celui de-al treilea creștinătatea este din nou o Biserică de martiri, într-o măsură fără precedent. De fapt, martirii de astăzi sunt mai numeroşi faţă de cei care au îndurat persecuțiile împotriva creştinilor în primele secole. Optzeci la sută din cei care sunt persecutați din cauza credinţei lor astăzi sunt creştini. Credinţa creştină este religia cea mai persecutată în lumea de astăzi. Acest fenomen trist ne aminteşte că Biserica creştină este mereu o Biserică a martiriului, unde botezul în numele Dumnezeului unul şi întreit se radicalizează în botezul sângelui. Deoarece martirii sunt un fenomen care nu este marginal ci este central în Biserică, martiriul este o experienţă fundamentală a creștinătății şi face parte din natura şi din misiunea Bisericii încă de la începutul său.

Pentru papa Ioan Paul al II-lea este așadar deosebit de importantă recunoaşterea faptului că toate Bisericile şi comunitățile ecleziale au martirii lor. Astăzi creştinii nu sunt persecutați pentru că aparțin la o comunitate creştină deosebită, pentru că sunt ortodocși sau catolici, luterani sau anglicani, ci pentru că sunt creştini. Martiriul este ecumenic şi trebuie să se vorbească despre un adevărat ecumenism al martirilor. Totuşi, în pofida dramatismului său, el conține şi un mesaj de speranţă, conform căruia „într-o viziune teocentrică, noi creştinii deja avem un martirologiu comun”, care arată „cum, în profunzime, că Dumnezeu întreține în cei botezați comuniunea în exigența supremă a credinței, manifestată prin jertfirea vieții” (Ut unum sint, nr. 84).

În ecumenismul martirilor papa Ioan Paul al II-lea observă deja o unitate fundamentală între noi creştinii şi nutrește speranţa ca martirii din cer să ne ajute să regăsim unitatea deplină. În timp ce noi creştinii şi noi Bisericile pe acest pământ suntem încă într-o comuniune imperfectă, martirii în gloria cerească trăiesc deja într-o comuniune deplină şi completă. Sângele pe care martirii l-au vărsat pentru Cristos nu ne desparte, ci ne unește. Ecumenismul martirilor confirmă încă o dată convingerea Bisericii primare, pe care Tertulian a rezumat-o afirmând că sângele martirilor este sămânța noilor creştini: „Sanguis martyrum semen christianorum”. În acelaşi mod şi noi putem trăi astăzi în speranţa că sângele atât de multor martiri din zilele noastre va fi sămânța unității ecumenice depline a unicului Trup al lui Cristos, sfâșiat de aşa de multe diviziuni. Putem fi siguri că suferința atât de multor creştini creează o unitate mai puternică decât diferențele care încă dezbină Bisericile creştine şi că, în sângele martirilor, deja am devenit una.

Ecumenismul martirilor este una din motivațiile cele mai profunde ale angajării ecumenice puternice a lui Ioan Paul al II-lea, aşa cum a subliniat el însuși după celebrarea Via Crucis de la Colosseum, în Vinerea Sfântă din 1994: „Noi suntem uniţi pe fundalul martirilor, nu putem să nu fim uniţi”. Pentru Ioan Paul al II-lea ecumenismul martirilor este forma cea mai credibilă a ecumenismului din totdeauna: „Ecumenismul sfinților, al martirilor, este probabil cel mai convingător. Communio sanctorum vorbește cu glas mai mare decât factorii de dezbinare” (Tertio millennio adveniente, nr. 37). Profund convins de asta, Ioan Paul al II-lea a recunoscut şi a apreciat fără nicio ezitare ca martiri, așadar ca martori ai creștinătății nedespărțite pe creştinii din alte Biserici şi comunităţi ecleziale care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Isus Cristos.

Dimensiunea ecumenică a martiriului

Importanţa teologică a practicii, răspândită astăzi în Biserică, a recunoașterii martirilor creştini în alte comunităţi ecleziale este evidentă numai dacă se ține cont de faptul că, în decursul istoriei, a prevalat îndelung practica opusă. În trecut, era recunoscut ca martir numai creștinul care a mărturisit cu viaţa adevărul nealterat al lui Cristos. Nu se putea presupune că o adeziune aşa de vitală la adevărul deplin al lui Cristos ar exista şi în afara Bisericii catolice. Prin urmare, nu era posibil să se accepte martiriul care a avut loc în alte comunităţi creştine. Deja în primele timpuri ale creștinismului, numai martorii credinţei Bisericii catolici erau recunoscuți ca martiri, în timp ce jertfirea propriei vieți în comunitățile eretice era considerată fără valoare. De exemplu, în timpul ciocnirilor cu donatiștii, Ciprian şi Augustin insistau asupra faptului că puteau exista adevăraţi martiri numai în Biserica catolică.

Interpretarea martiriului s-a restrâns ulterior din cauza dezbinărilor care au urmat în Biserică. În timp ce creştinii din diferite Biserici îşi dăruiau viaţa, demonstrând fidelitate faţă de mărturisirea de credinţă a denominațiunii de apartenență, calificarea religioasă a martiriului a fost recunoscută numai martorilor credinţei din propria comunitate şi negată creştinilor din alte comunităţi care au murit violent, deşi toţi interpretau moartea martirilor proprii ca mărturie adusă lui Cristos. S-a ajuns la o confesionalizare a conceptului de martiriu chiar mai mare cu luptele confesionale şi cu războaiele de religie din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, din cauza faptului că creştinii se ucideau reciproc în diferitele comunităţi creştine şi recunoșteau ca martiri numai pe proprii morți.

Această viziune restrânsă confesional a fost depășită mai ales cu Conciliul al II-lea din Vatican, grație unei priviri reînnoite îndreptate spre acele Biserici şi comunităţi ecleziale creştine care încă nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică, dar cu care ea „ştie că este unită din mai multe motive” (Lumen gentium, nr. 15). Motivul acestei legături este observat de decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio în primul rând în Botez, care stabilește o „legătură sacramentală a unității care există între toţi cei care au fost renăscuți prin intermediul său” (nr. 22), şi care îi constituie pe aceştia „într-o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica catolică” (nr. 3). Decretul subliniază apoi că multe din „dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăși Biserica se zidește și primește viața” pot să fie „în afara granițelor vizibile ale Bisericii catolice”, cum ar fi „cuvântul scris al lui Dumnezeu, viața harului, credința, speranța și iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi elemente vizibile” (nr. 3).

Între aceste elemente, constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium prezintă în mod special o „adevărată unire în Duhul Sfânt”, deoarece şi în creştinii necatolici „lucrează prin puterea sa sfințitoare și i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui” (nr. 15). Grație acestor declarații importante ale Conciliului, realitatea martiriului şi în alte Biserici creştine a fost recunoscută şi apreciată. Pe acest fundament conciliar, încă în timpul Conciliului, sfântul papă Paul al VI-lea a confirmat viziunea ecumenică a martiriului atunci când, în cursul celei de-a 103-a congregații generale, i-a canonizat pe martirii din Uganda cinstindu-i şi pe anglicanii care au îndurat aceleași suferințe ale fraților lor catolici. Recunoaşterea martirilor care aparțin altor Biserici şi comunităţi creştine, împreună cu venerarea lor comune, a fost după aceea un obiectiv deosebit de îndrăgit de papa Ioan Paul al II-lea, care a voit să exprime dimensiunea ecumenică a martiriului mai ales cu celebrarea comună ținută la Colosseum în anul jubiliar 2000. Cu acea ocazia, papa, în prezența înalților reprezentanţi ai diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale, i-a comemorat pe martirii din secolul al XX-lea şi a ascultat diferitele mărturii de credinţă, între care aceea a mitropolitului ortodox Serafim, a pastorului protestant Paul Schneider şi a preotului catolic Maximilian Kolbe. Această celebrare a permis să se experimenteze în credinţă comuniunea profundă care îi unește pe creştini în diferitele Biserici şi comunităţi ecleziale, în pofida diferențelor şi obstacolelor încă existente. De fapt, în persecuția comună – în special în lagărele de concentrare naziste şi în gulagurile comuniste – creştinii şi comunitățile ecleziale au crescut împreună, au descoperit comuniunea lor în credinţă şi au creat o prietenie ecumenică.

Continuitatea viziunii ecumenice

În ecumenismul martirilor trebuie observat nucleul cel mai profund al angajării ecumenice în favoarea unității Bisericii. Putem fi recunoscători că această viziune ecumenică a fost dusă înainte de succesorii papei Ioan Paul al II-lea pe scaunul pontifical. Acest lucru este valabil înainte de toate pentru papa Benedict al XVI-lea, care a subliniat mai ales dimensiunea cristologică a martiriului, deosebit de importantă din punct de vedere ecumenic. De fapt, „forţa pentru a înfrunta martiriul” se naște din „unirea profundă şi intimă cu Cristos”. De aceea, martiriul nu este „rezultatul unui efort uman” ci „răspunsul la o iniţiativă şi la o chemare a lui Dumnezeu”, „un dar al harului său, care ne face capabili să oferim propria viaţă din iubire faţă de Cristos şi faţă de Biserică, şi astfel faţă de lume” (Discurs în timpul audienței generale din 11 august 2011). Vizitând în 2008, bazilica „Sfântul Bartolomeu” în Insula Tiberină, dedicată amintirii martirilor din secolul al XX-lea, papa Benedict al XVI-lea a evidențiat că „aparent pare că violenţa, totalitarismele, persecuția, brutalitatea oarbă se revelează mai puternice, reducând la tăcere glasul martorilor credinţei, care pot apare din punct de vedere uman ca înfrânți ai istoriei”, însă Isus înviat luminează mărturia lor, aşa încât forţa iubirii, așadar „forţa care sfidează şi învinge moartea”, se revelează victorioasă şi în înfrângerea aparentă (Omilia din 7 aprilie 2008). Martiriul, mai ales şi în dimensiunea sa ecumenică, este într-adevăr cea mai înaltă mărturie a iubirii.

Şi papa Francisc a insistat de mai multe ori asupra importanței ecumenismului martirilor sau, aşa cum l-a definit el însuși, „ecumenismul sângelui”. El are foarte clar faptul că astăzi creştinii sunt persecutați pentru că sunt creştini. Şi mai ales persecutorii înșiși ai creştinilor ne-au făcut să înţelegem sensul ecumenismului sângelui. De fapt, „pentru persecutori, noi nu suntem divizați, nu suntem luterani, ortodocși, evanghelici, catolici… Nu! Suntem una! Pentru persecutori suntem creştini! Nu contează altceva. Acesta este ecumenismul sângelui care se trăieşte astăzi” (Discurs adresat membrilor „Catholic Fraternity of Charismatic Covenant Communities and Fellowships”, 31 octombrie 2014). Ecumenismul sângelui ne pune așadar în faţa unei mari provocări, rezumate de papa Francisc cu această întrebare elocventă: „Dacă dușmanul ne unește în moarte, cine suntem noi pentru a ne despărți în viaţă?” (Discurs adresat Mișcării Reînnoirii Duhului, 3 iulie 2015). Așadar nu este o rușine că persecutorii creştinilor au adesea o viziune ecumenică mai bună decât creştinii înșiși? Ei știu că noi creştinii suntem, profund, una. Pentru papa Francisc, recunoaşterea martirilor creştini şi căutarea ecumenică a unității creştinilor sunt indisolubil legate: „Martirii aparțin tuturor Bisericilor şi suferința lor constituie un «ecumenism al sângelui» care transcende diviziunile istorice dintre creştini, chemându-ne pe noi toţi să promovăm unitatea vizibilă a discipolilor lui Cristos” (Declarația comună a lui Francisc şi a lui Karekin al II-lea, Republica Armenia, 26 iunie 2016)

Martirii pentru unitatea creştinilor

În ecumenismul martirilor, merită o menționare specială acei martiri creştini care în mod conștient şi-au dat viaţa pentru cauza sacră a unității creştinilor. Ca reprezentant al multor altora, amintim figura lui Max Metzger (cf. Jörg Ernesti, Ökumene im Dritten Reich, Paderborn, 2007, 182-219), preot încardinat în arhidieceza de Freiburg, care s-a angajat în favoarea mișcării ecumenice deja cu mult timp înainte de arestarea sa din partea naziștilor. El a înțeles iminenta sa execuție ca ofrandă de ispășire adusă Domnului pentru pacea din lume şi pentru unitatea Bisericii, două cauze pe care le avea la inimă în mod deosebit: „Aş fi fericit dacă, jertfindu-mi viaţa, aş fi în măsură să slujesc cu eficacitate cauza la care viaţa mea a aspirat fără certitudine de succes” (Max Josef Metzger, Christuszeuge in einer zerrissenen Welt. Briefe und Dokumente aus der Gefangenschaft 1934-1944, hrsg. von K. Kienzler, Freiburg i. Br., 1994, 137). Şi cu puţin înainte de execuția sa, a scris cuvintele care pot să fie considerate adevăratul său testament: „Acum Domnul vrea ca să-mi jertfesc viaţa. Rostesc Da-ul meu fericit voinţei sale. I-am oferit viaţa pentru pacea din lume şi pentru unitatea Bisericii. O vrea. Fie ca s-o binecuvânteze!” (ibidem, 201).

Max Josef Metzger este unul din acei martiri creştini la care referindu-se, papa Ioan Paul al II-lea a afirmat că „cea mai adevărată comuniune cu Cristos care își varsă sângele și care, în această jertfă, îi apropie pe cei care altădată erau departe (cf. Ef 2,13)” permite şi o comuniune mai intensă între creştini (Ut unum sint, nr. 84). Aşa cum Isus a mers în întâmpinarea morții sale „pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu” (In 11,52), tot aşa figurile amintite au acceptat în mod conștient martiriul lor pentru unitatea creştinilor. Nu numai că au devenit călăuze credibile spre unitatea vizibilă, ci cu ei a fost depășită complet viziunea reductivă a martiriului, închisă confesional, mai ales grație faptului că Bisericile creştine recunosc de acum şi martirii din alte comunităţi ecleziale şi îi consideră martori comuni. De fapt, în martirii din întreaga creștinătate „este prezentă creștinătatea nedespărțită şi a fost depășită dezbinarea Bisericii” (Eberhard Schockenhoff, Entschiedenheit und Widerstand. Das Lebenszeugnis der Märtyrer, Freiburg i. Br., 2015, 157).

În această Una Sancta in vinculis, aşa cum a definit teologul protestant şi martir Dietrich Bonhoeffer legătura ecumenică strânsă dintre creştinii din diferitele Biserici în timpul rezistenței lor în faţa regimului de violență nazistă şi comunistă, întâlnim forma cea mai credibilă a mărturiei creştine comune, care este fundamentul speranţei în unitatea Trupului lui Cristos şi stimulentul de a continua să construim pe temelia unității pe care martirii au pus-o pentru unitatea creştinilor.

Este complet evident de acum că suferința aşa de multor creştini în lumea de astăzi este o experienţă creştină comună, deci că ecumenismul martirilor şi al sângelui este semnul cel mai convingător al ecumenismului actual. În el regăsim un important testament ecumenic al papei Ioan Paul al II-lea, care era convins că slujirea încredinţată succesorului lui Petru era slujirea unității şi s-ar manifesta „îndeosebi în domeniul ecumenic” (Varcare la soglia della speranza, Milano, 1994, 168). Papa Ioan Paul al II-lea a trăit în speranţa stimulantă că după primul mileniu al istoriei creştine, timp al Bisericii nedespărțite, şi după al doilea mileniu, timp de profunde dezbinări în Biserică atât în Orient cât şi în Occident, celui de-al treilea mileniu i-ar reveni marea misiune de a restabili unitatea pierdută a creştinilor. O misiune în faţa căreia ne aflăm şi astăzi. Aniversarea enciclicei clarvăzătoare Ut unum sint a papei Ioan Paul al II-lea, publicate în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, este o ocazie propice pentru a conștientiza din nou această provocare şi pentru a o asuma cu pasiune, cu speranţă reînnoită în unitatea tuturor celor botezați, dăruită nouă deja în ecumenismul martirilor.

De cardinal Kurt Koch

Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creştinilor

(După L’Osservatore Romano, 18 ianuarie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.