Categorii

Duminica-Învierii-C-lectio divina

În prima zi a săptămânii…

Cele patru evanghelii sunt de acord asupra acestui fapt istoric. Deci învierea a avut loc a doua zi după marele Sabat, a doua zi după Paştele iudaic. Pentru Ioan, atât de sensibil la simboluri, această „primă zi” evocă o lume nouă care începe… o nouă Creaţie, o nouă săptămână a Genezei.

Suferinţa şi moartea sunt marile argumente împotriva existenţei lui Dumnezeu: cum se face că Dumnezeu a putut să creeze o lume în care este atâta nefericire?

Această întrebare nu cunoaşte răspuns, dacă se refuză învierea. Primii Părinţi ai Bisericii, precum şi oamenii care meditează în profunzime Scriptura, gândesc că Dumnezeu n-ar fi „creat” niciodată prima creaţie (care comportă această condiţie muritoare), dacă n-ar fi prevăzut din toată veşnicia a „doua sa creaţie”, aceea în care „moartea nu va mai fi… nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21,4).

 

Maria‑Magdalena a mers dis‑de‑dimineaţă la mormânt pe când era încă întuneric.

Cele patru evanghelii sunt de acord şi asupra acestui alt fapt istoric. Femeile au fost primele care au descoperit „evenimentul”. Ioan, în interiorul acestui fond comun, îşi concentrează  întreaga atenţie asupra unei femei, Maria‑Magdalena. Şi chiar, ei îi va atribui prima apariţie a lui Isus (In 20,11‑18).

Ea a văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt. Atunci a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care îl iubea Isus…

Ea „aleargă”. Acest detaliu este semnificativ.

Încă nu l‑a văzut pe Isus. Încă nu crede. Se află numai în faţa faptului că mormântul este deschis! Aceasta nu este normal. Nu se aştepta la acest lucru. Este numai şocată. Aleargă să-i prevină pe „responsabili”. Notăm, în pasaj, acest calificativ dat „ucenicului” care nu este numit: „Cel pe care îl iubea Isus… ” Întreaga tradiţie l-a recunoscut în el pe Ioan, autorul acestei relatări. În grupul celor doisprezece, de altfel nu fără gelozie, Ioan pare că a beneficiat de o atenţie cu totul deosebită din partea lui Isus. Nici acest detaliu nu va fi lipsit de importanţă. Pentru moment, îl reţinem…

Şi le‑a zis: „L‑au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l‑au pus”.

Pentru moment, singura ei ipoteză este că a fost luat.

Ce departe suntem de explicaţiile care se vor raţionale: doreau atât de mult învierea lui încât au avut o halucinaţie! Textele spun, toate, exact contrariul.

Este clar că această relatare a fost raportată pentru a ne face să simţim că mormântul gol nu este o dovadă, capabilă prin ea însăşi să ne facă să credem. Totuşi acest faimos mormânt gol este un obiect care constrânge… de care ne lovim. Numai în această unică pagină, acest cuvânt de „mormânt” este pronunţat de şapte ori! Pentru moment, nu-i decât atât.

Petru şi celălalt ucenic au plecat şi s‑au dus la mormânt. Alergau amândoi, dar celălalt ucenic, alergând mai repede decât Petru, a ajuns cel dintâi la mormânt.

El îşi aminteşte de aceasta: era acolo. Însă ar fi într‑adevăr insuficient să explicăm acest detaliu numai prin faptul că Ioan era mai tânăr decât Petru şi alerga mai repede decât el. Şi aici, Ioan vede un simbol: Petru poate să se lase depăşit… unii ucenici mai înflăcăraţi pot ajunge înaintea lui. Şi nu-i singura dată când „al doilea” ajunge înaintea „celui dintâi” (In 13,24; 18,12‑16; 21,20‑23). De ce să fie subliniată într-atât această anomalie?

Aplecându‑se, a văzut fâşiile de pânză pe jos, dar nu a intrat. A ajuns şi Simon Petru care venea după el. A intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză pe jos, ca şi ştergarul care îi acoperise capul; acesta din urmă nu era împreună cu fâşiile de pânză, ci era înfăşurat şi era pus undeva deoparte.

Traducerea cea mai bună a textului grecesc scris de Ioan, martor ocular, ar fi următoarea: „el  vede giulgiul căzut jos, iar pânza care fusese pe capul său, nu căzută jos cu giulgiul, ci înfăşurată anume, exact la locul ei”.

În rezumat, nimic nu fusese mişcat de o mână din afară. Doar trupul dispăruse, iar pânzele mortuare numai se lăsaseră jos pe loc. Ioan subliniază chiar faptul că pânza care înfăşurase capul (era un fel de bandaj care se trecea pe sub bărbie în jurul capului pentru a susţine maxilarul, după obiceiul înmormântărilor la iudei) rămăsese acolo, înfăşurată încă la locul ei, chiar înăuntrul giulgiului.

Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt.

A! Revine la aceasta! Insistă!

Acest lucru nu poate fi un detaliu fără importanţă, fără semnificaţie.

El a văzut şi a crezut.

Petru încă n-a înţeles. Luca, relatând aceeaşi scenă a vizitei lui Petru la mormânt, spune explicit că a făcut constatarea, dar a plecat „mirat de ceea ce s-a întâmplat” (Lc 24,12).

  • Maria‑Magdalena a dat o explicaţie umană. „L‑au luat”.
  • Petru nu înţelege nimic.
  • Ioan, mai perspicace, „vede şi crede”. Ce a văzut? A văzut acelaşi lucru ca şi Petru, dar Petru nu ştie să interpreteze…

Este nevoie de ochii inimii pentru a crede… este nevoie de ochii iubirii. Înţelegem acum de ce Ioan vorbea de „ucenicul pe care îl iubea Isus”. Din cauza acestei iubiri a alergat Ioan mai repede! Din cauza acestei iubiri crede el primul! Pe malul lacului Galileii, tot „ucenicul pe care îl iubea Isus” îl va recunoaşte pe Isus… înaintea lui Petru (In 21,7).

Aici, învăţăm din nou că iubirea stimulează credinţa. Cei care au o autoritate, în Biserică, nu au nici un privilegiu în această privinţă. În loc să fim geloşi pentru „putere” în Biserică, suntem toţi invitaţi să fim primii „în iubire”… Este mai important decât tot restul.

El a văzut şi a crezut.

Mai mult decât mormântul gol, modul în care erau aşezate pânzele, în ordine, pare că a fost un semn pentru Ioan. Văzând „giulgiul” căzut jos, şi “pânza de pe cap înfăşurată la locul ei”, Ioan a sesizat, printr‑un fel de străfulgerare a intuiţiei că nu a fost posibil să fie scos trupul cu mâinile, ci că el numai a încetat să existe fizic înăuntrul pânzelor mortuare rămase tot la locul lor.

Dar aceste semne n‑au spus nimic lui Petru.

Nici un semn nu este capabil să „dea credinţa” cuiva. Nici un semn nu poate constrânge în mod absolut. Trebuie să treci dincolo de „a vedea” pentru „a crede”. În curând, Isus în persoană va merge până acolo încât va spune: „Fericiţi cei care au crezut fără să fi văzut” (In 20,29). Deci Ioan apare ca ucenicul prin excelenţă, care crede… fără să vadă.

Credinţa are ceva comun cu cele mai profunde realităţi umane. Noi nu vedem niciodată iubirea celor ce ne iubesc. Nu avem decât semne. Însă aceste semne nu revelează semnificaţia lor decât celor care ştiu să le descifreze. Un gest, un cuvânt, un obiect… sunt semne ambigue şi fragile! Ele cer să fie interpretate, nu fără riscul de a greşi: Ce a vrut să‑mi spună? Cum trebuie să înţeleg acest gest? E ceea ce este impresionant, în orice întâlnire umană. Ea îi obligă pe parteneri să fie mereu în stare de deschidere şi de atenţie. Am făcut cu toţii experienţa crudă de a face un semn care n-a fost înţeles, de a pronunţa un cuvânt care n-a fost primit, de a face un gest care a fost rău interpretat… E nevoie infinită de iubire între două fiinţe,  pentru ca mesajele schimbate să fie percepute în întreaga lor semnificaţie!

De aceea, faptul „mormântului gol”, al „fâşiilor de pânză înfăşurate” sunt semne care nu au fost înţelese decât de acela care “iubea” mai mult.

La fel şi sacramentele, aceste semne…

Căci ei încă nu ştiau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi.

O traducere mai exactă ar spune aceasta: „Ei nu înţeleseseră Scriptura care spune că el trebuia să învie din morţi…”.

Da, faptele nu ajung. „Mormântul gol” nu devine un semn pentru Ioan, chiar înainte de a‑l fi văzut pe Isus în apariţiile sale, decât pentru că se lasă confirmat de Duhul Sfânt, care îi revelează semnificaţia semnului. În faţa constatărilor pe care le face, Ioan simte cum îi revin în memorie pasaje din Scriptură, pe care Isus le citase lor (Os 6,2; Ps 2,7; 15,8; Iona 2,1).

La fel şi evenimentele vieţii noastre… Nu le vom înţelege în profunzime decât dacă le luminăm cu meditarea neîncetată a Cuvântului lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt.

Iubirea face să se vadă adevărul. Trebuie să iubim pentru a crede.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.