Categorii

Duminica-I-Advent-Anul-C

Ier 33, 14-16; Ps 24; 1Tes 3,12-4,2; Lc 21,25-28.34-36

Cu această primă duminică din Advent începem un nou an liturgic. În viaţa fiecărui om, orice început joacă un rol important. Cu asemenea ocazii, el ajunge să-şi pună întrebarea: cum va fi mai departe? El încearcă să găsească un răspuns la această întrebare, pentru că ştie că decizia luată îi va influenţa întregul curs al vieţii. Odată cu această zi începem un nou an bisericesc. Ne aflăm în faţa unui început, moment în care în sufletul fiecărui creştin adevărat se clinteşte ceva: el reflectează asupra lucrurilor bune pe care ar trebui să le continue, asupra lucrurilor rele pe care trebuie să le schimbe, dar şi asupra aspectelor care necesită o reînnoire. E ceea ce ne oferă Biserica în această perioadă a Adventului: o schimbare, un timp de convertire, o mână de ajutor pentru a ne scoate din mocirla păcatului.

Adventul este un timp intens de pregătire pentru ceea ce vom sărbători la Crăciun. Noi suntem chemaţi să pornim pe un drum în care să ne debarasăm de obiceiurile rele şi să săvârşim faptele credinţei. În Advent trebuie să ne concentrăm asupra unui singur adevăr: mântuirea vine de la Domnul nostru Isus Cristos. În perioada Adventului, Biserica ne aminteşte de două veniri ale lui Cristos: prima sa venire, când se naşte la Betleem, şi a doua, când va veni din nou, la sfârşitul veacurilor. Toată istoria mântuirii e rezumată în aceste două veniri ale lui Cristos: în prima vine să salveze întreaga omenire, iar în a doua vine pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi, pe cei buni şi pe cei răi.

Toate cele trei lecturi propuse astăzi spre meditaţie doresc să readucă la viaţă speranţa noastră, orientată spre venirea glorioasă a Domnului. Profetul Ieremia ne vorbeşte, în prima lectură, de un viitor în care Dumnezeu realizează promisiunile sale cu privire la Ierusalim şi la tribul lui Iuda. Distrugerea Ierusalimului şi robia din Babilon arată sfârşitul dinastiei davidice. Atunci urmează să ne întrebăm ca şi evreii: ce s-a ales de promisiunea lui Dumnezeu cu privire la descendenţa lui David? Ieremia îndemna poporul şi ne îndeamnă şi pe noi astăzi să nu ne pierdem încrederea, căci în vechiul trunchi Dumnezeu va altoi o mlădiţă; ea va deveni un arbore mult mai înalt, mai sănătos şi mai viguros şi se va numi „Domnul – dreptatea noastră”. Prima lectură ne propune o profeţie a lui Ieremia, în care este anunţat viitorul Mesia. Venirea sa este prezentată printr-o imagine poetică a odrăslirii unui vlăstar şi misiunea lui este de a aduce „dreptatea pe pământ”.

Dacă Ieremia e cel care inserează în inimile noastre speranţa, iată că Paul e cel care ne arată cum trebuie trăită speranţa. Fragmentul lecturii a doua, luată din Scrisoarea întâi către Tesaloniceni, e caracterizat de o speranţă escatologică. Toată viaţa noastră creştină este caracterizată de aşteptarea venirii lui Cristos. De aceea, izvorul normelor după care trebuie să se ghideze creştinul este Isus Cristos. Isus Cristos este însăşi iubirea, iubirea care este trăirea speranţei, iubirea care este fundamentul vieţii noastre comunitare, o iubire reciprocă ce trebuie să fie în continuă creştere. Această iubire, de care ne vorbeşte Paul în Scrisoarea întâi către Tesaloniceni, o găsim şi în Scrisoarea către Galateni: „Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

În evanghelia liturgiei de astăzi găsim tot un mesaj de speranţă, dar de o factură apocaliptică. Evanghelistul Luca ne prezintă discursul lui Isus despre ultima sa venire, venirea de la sfârşitul timpurilor. Evreii erau curioşi şi-i puneau întrebări lui Isus despre viitorul Ierusalimului şi despre sfârşitul lumii. Iată că textul evanghelic e tocmai răspunsul său dat lor:

Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din pricina vuietului mării şi a valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina (Lc 21,25-26).

Ce voia să spună Isus? Aici, Isus recurge la un mesaj apocaliptic. Dar, dincolo de învelişul pur extern al catastrofelor şi al groazei, găsim în acest mesaj motive puternice de speranţă şi invitaţii explicite la încredere.

Isus le spune ucenicilor săi: „Ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus” (Lc 21,28). Nu le propune deloc să se ascundă şi să fugă îngroziţi, ci le arată care trebuie să fie motivul bucuriei şi încrederii lor: „mântuirea voastră se apropie” (Lc 21, 28). Deseori, prin imagini poetice, proprii limbajului apocaliptic, Isus îi asigură pe ucenici de prezenţa sa alături de ei: „Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere şi slavă mare” (Lc 21,27). Iată cum, aşadar, existenţa noastră este plasată între cele două veniri ale lui Cristos. Isus ne spune: „Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia” (Lc 21,34). Şi tot el spune: „Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă” (Lc 21,36).

Cardinalul Newman, cunoscut în urma convertirii sale de la anglicanism, spune: „Creştinul este într-o continuă aşteptare”. Orice om, de fapt, e întotdeauna într-o aşteptare: copilul aşteaptă să crească mare, adolescentul aşteaptă majoratul, tânărul aşteaptă să se realizeze în viaţă, adultul aşteaptă să-şi vadă roadele eforturilor. Dar tu, creştinule, ce aştepţi? Aştepţi să-l întâlneşti pe Domnul faţă în faţă la sfârşitul timpurilor? Pentru aceasta ai nevoie de veghere şi rugăciune în viaţa ta.

Vegherea şi rugăciunea pe care Isus ni le recomandă sunt căile apartenenţei noastre la inima lui Dumnezeu, ce trebuie trăite nu numai cu atenţie religioasă, dar în lumina a tot ceea ce se întâmplă la Nazaret, unde întreaga lume a lui Dumnezeu se răsfrânge asupra dimensiunilor nevoilor umane. Este necesar să veghem şi să ne rugăm pentru a identifica oriunde semnele Împărăţiei dreptăţii şi ale păcii, pentru ca evanghelia lui Dumnezeu să rămână prima noastră speranţă, pentru ca întreaga comunitate să fie conştientă de valoarea inestimabilă a harului sacramental, ca să nu devenim doar nişte agenţii de servicii sociale, pentru ca societatea civilă să respecte demnitatea umană, pentru ca omul să aibă mereu puterea şi posibilitatea de a se ridica. În condiţia celui care aşteaptă în veghere şi se încredinţează în rugăciune, viaţa creştină este întrepătrunsă de această dublă supunere faţă de cel care a venit şi ne-a răscumpărat, dar şi faţă de cel care va reveni să reînnoiască toate lucrurile, ştergând orice lacrimă şi vindecând orice rană.

Într-o zi, un învăţător şi-a anunţat familia că a fost concediat. Era tatăl a cinci copii. Oare cu ce îşi va întreţine familia? Soţul, foarte necăjit, îi spune soţiei sale: „Ana, hai să mergem la biserică şi să ne rugăm Domnului pentru a primi ajutorul necesar”. Soţia însă răspunse: „Pentru ce? Oricum, Dumnezeu nu ne va ajuta! Speri degeaba!” Însă soţul insistă: „Nu, Domnul este singura noastră speranţă, de aceea, întreaga familie va merge la biserică, am hotărât!” După multe luni de veghere, rugăciune şi speranţă în Domnul, iată că, într-o seară, după Sfânta Liturghie, un domn prezentabil îl abordează: „Am observat că vii în fiecare seară la Liturghie, ceea ce îmi dă de înţeles că eşti un om de încredere. De aceea, am pentru tine un loc de muncă: vreau să te numesc secretarul meu. Ce spui, accepţi?” Credinciosul, cu lacrimi în ochi, acceptă.

Priviţi ce înseamnă vegherea, rugăciunea intensă şi speranţa în Domnul! Centrul vieţii creştine a acestui învăţător, dar şi a noastră, trebuie să fie Isus Cristos, Domnul nostru. Toată viaţa noastră trebuie aşezată la picioarele Mântuitorului, dar avem nevoie pentru aceasta de credinţă, de speranţă şi de iubire. Prin credinţă, creştinul priveşte la trecut, la acel copil născut la Betleem acum două mii de ani, şi spune: este Fiul lui Dumnezeu şi s-a făcut om pentru mine. Prin speranţă, creştinul priveşte la viitor, la sfârşitul timpurilor, când Isus se va întoarce să îi adune pe oameni în împărăţia sa şi doreşte să fie printre aceia pe care Isus îi consideră prietenii săi. Prin dragoste, creştinul se angajează să trăiască acest timp care-i este dat, realizând concret iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii săi.

În încheiere să ne întrebăm: sunt atent ce fac cu viaţa mea, după cum îmi spune Evanghelia, sau mă las târât de seducţiile celor pământeşti: de consumism, de bogăţie, de carieră, de succes? Cresc în iubire, cum mă îndeamnă apostolul Paul, sau mă închid în grota intereselor mele private?

Petru-Mihăiţă Mogda

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.