Categorii

Duminica I-a din Postul Mare – Ciclul C

Dt 26,4-10; Ps 90,1-2.10-15; Rom 10,8-13; Lc 4,1-13

Am început timpul Postului Mare, o perioadă propice să reflectăm, să ne rugăm şi să ne pregătim pentru Paşti şi, astfel, să devenim mărturisitori adevăraţi şi credibili ai iubirii lui Dumnezeu. În cursul anului liturgic, aceasta este una dintre duminicile cele mai importante, deoarece începe şi urcarea noastră spre Ierusalim împreună cu Isus pentru sărbătoarea Paştelui.

Tema centrală a acestei duminici este aceea a credinţei; de aceea, Biserica ne invită să începem Postul Mare prin a medita la natura şi valoarea mărturisirii noastre de credinţă. Prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, este una dintre cele mai vechi formule de credinţă ale poporului israelit, este aşa-numitul „Crez istoric”. Contextul în care trebuia recitată formula este interesant: când fructele începeau să răsară pe copaci, ţăranul evreu le însemna cu o panglică pe cele dintâi, iar când erau coapte, le culegea şi le punea într-un coş. Apoi, însoţit de toată familia sa, îl ducea la templu şi îl înmâna slujitorului lui Dumnezeu, spunând: „Recunosc că aceste fructe nu-mi aparţin, sunt un dar al lui Dumnezeu, sunt crescute pe pământul pe care el mi l-a dat” (Dt 26,1-3).

Acesta este punctul în care începe lectura noastră: preotul ia coşul şi îl depune în faţa altarului Domnului, apoi îl invită pe evreu să-şi mărturisească credinţa. Roadele pământului nu sunt pentru israeliţi un fapt pur întâmplător, pur natural; bunăstarea, bunurile sunt un dar liber al lui Dumnezeu, ce l-a acordat lor prin roadele pământului în care trăiesc. Pentru ei, roadele pământului sunt semnul şi efectul liberei intervenţii divine în istorie.

Prin ceremonia primelor roade şi cu proclamarea profesiunii lor de credinţă, israeliţii recunosc că Dumnezeu a fost fidel promisiunilor sale şi că viaţa lor depinde complet de generozitatea sa. Tot ceea ce au este un dar al său.

Dar care este caracteristica esenţială a lecturii din Vechiul Testament? Textul prezintă situaţia fiecărui israelit, pe care tradiţia religioasă îl invită să se oprească şi să se gândească la adevărata şi mai profunda origine a acestor posibilităţi de a trăi.

Biserica ne invită în această perioadă a Postului Mare, mai insistent ca în alte timpuri, de a ne opri mai mult din tumultul acestei vieţi şi a medita la fundamentul credinţei noastre, a reflecta la originea şi scopul vieţii noastre, a reflecta la comportamentul nostru pentru a-l conforma credinţei noastre.

Dacă, în prima lectură, israelitul comemorează în crezul său, printre altele, şi perioada petrecută în pustiu de străbunii săi, în evanghelia de astăzi vedem cum Isus merge în pustiu timp de 40 de zile. Cifra 40 are o simbolistică deosebită, acest interval de timp fiind în mod repetat în Biblie perioada învăţăturii, a pregătirii, a devenirii. Imaginea cea mai elocventă în acest sens este timpul petrecut în pustiu de poporul lui Israel, în care ia cunoştinţă de ordinea lui Dumnezeu şi de voinţa sa, fiind pregătit astfel să fie mai întâi un popor şi să devină purtător al făgăduinţei.

Isus reia, prin cele 40 de zile din pustiu, cei 40 de ani petrecuţi în pustiu de poporul lui Israel. El parcurge, ca să ne exprimăm aşa, încă odată tot traseul acestei istorii, arătându-ne prin aceasta şi nouă că marile misiuni nu se pot maturiza fără un timp al renunţărilor, al pătrunderilor în tăcere, al exodului, al reculegerii. La sfârşitul celor 40 de zile petrecute în pustiu, Isus s-a lăsat ispitit de diavol. La acest episod liturgia vrea să reflecteze, în fiecare an, în prima duminică a Postului Mare. Prezintă modul în care Învăţătorul nostru a înfruntat ispitele pentru a ne arăta cum pot fi recunoscute şi depăşite. Totodată, trebuie să fim conştienţi că fragmentul evanghelic de astăzi nu este cronica fidelă redată de un martor ocular al dialogului dintre Isus şi diavol (nici Luca, nici altcineva nu au asistat). Fragmentul vrea sa fie, mai întâi de toate, o lecţie de cateheză şi vrea să ne înveţe că Isus a fost în mijlocul încercării, nu numai în trei, „ci în toate felurile de ispită”, cum o afirmă clar textul (v. 13). Aceste trei tablouri sunt sinteza simbolică a luptei împotriva răului pe care el a susţinut-o în fiecare moment al vieţii sale.

Acum să considerăm cele trei tablouri în care sunt condensate toate încercările suportate de Isus. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune-i acestei pietre să devină pâine” (v. 3-4). Iată deci prima ispită pe care a avut-o (nu numai o singură dată, ci pe parcursul întregii vieţi): de a se folosi de propria putere divină pentru a evita dificultăţile pe care le întâlnesc oamenii obişnuiţi. Noi ne îmbolnăvim, ne trudim, uneori îndurăm foame, trebuie să studiem pentru a învăţa, putem fi supuşi nedreptăţii etc. El ar fi putut să se sustragă de la aceste dificultăţi şi diavolul îl invită să le ocolească. Îi propune să nu exagereze în a se identifica cu oamenii, îi sugerează să facă miracole, minuni, pentru folosul său personal. Isus a înţeles acest plan atunci când era „slăbit”; şi-a folosit puterea de a înfăptui minuni, dar niciodată pentru sine, întotdeauna pentru ceilalţi.

Această ispită se prezintă ascunsă în orice zi pentru fiecare dintre noi. Se prezintă, mai întâi de toate, ca retragere egoistă în noi înşine, fără a ne gândi la alţii, atunci când acumulăm bunuri doar pentru noi, transformându-le în scopuri, şi nu în mijloace pentru a ajunge la mântuire. Bunurile nu vor fi dispreţuite, refuzate, dar nici transformate în idoli. În această primă scenă este identificat şi denunţat modul eronat prin care noi ne putem raporta la realităţile materiale. Totodată, trebuie observat că, la propunerea diavolului, Isus răspunde cu un text din Scriptură: „Nu numai cu pâine trăieşte omul” (Dt 8,3). Reiese de aici că numai cine îşi trăieşte viaţa în lumina cuvântului lui Dumnezeu e capabil să dea realităţii acestei lumi adevărata valoare.

Dacă prima ispită denunţă modul eronat de a ne raporta la lucruri, cea de-a doua ne ajută în a identifica modul diabolic prin care noi ne putem raporta la celelalte persoane, la aproapele.

Autoritatea este o carismă, este un dar al lui Dumnezeu făcut comunităţii. Dar oriunde se exercită puterea asupra omului, oriunde vreunul este constrâns să se închine sau să îngenuncheze în faţa puterii sau a ceva asemănător, acolo este lucrarea Celui Rău. În Isus nu lipseau calităţile pentru a ieşi în evidenţă, pentru a urca toate treptele puterii religioase şi politice. Era inteligent, lucid, curajos, încânta mulţimile. Ar fi avut în mod sigur succes, dar cu o singură condiţie: să se adapteze principiilor acestei lumi, să intre în luptă, să recurgă la violenţă, să se alieze cu cei puternici şi să înveţe metodele lor. Alegerea sa însă a fost aceea de a se opune acestei mentalităţi. S-a făcut umil, s-a făcut slujitorul tuturor. Aici alegerea lui Isus este făcută între a domina şi a servi, între a se înălţa şi a se umili. Această alegere trebuie să se manifeste în fiecare atitudine şi în fiecare mod de viaţă pentru fiecare dintre noi, după exemplul său.

A treia ispită este cea mai periculoasă, pentru că pune în discuţie raportul dintre om şi Dumnezeu. Propunerea diavolului este bazată pe Biblie:

L-a dus apoi în Ierusalim şi l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi în privinţa ta ca să te păzească» şi: «Te vor ţine pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră»”. Însă Isus, răspunzându-i, i-a zis: „S-a spus: «Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău»”. Şi, după ce a terminat toată ispitirea, diavolul s-a îndepărtat de la el pentru un anumit timp” (v. 9-13).

Viclenia Celui Rău se prezintă cu o faţă atrăgătoare, asumându-şi chiar un aer evlavios, folosindu-se de însuşi cuvântul lui Dumnezeu, ştirbindu-l şi interpretându-l într-un mod greşit, pentru a conduce în afara drumului. Obiectivul maxim al Răului nu este numai acela de a provoca vreo cedare morală, vreo fragilitate, vreo slăbiciune, ci de a mina, a distruge baza raporturilor cu Dumnezeu. Acest obiectiv, ne spune Papa Benedict al XVI-lea (într-un interviu), este atins când

se renunţă la Dumnezeu, atunci când noi înşine încercăm să organizăm lumea după socotelile noastre, trecând pe lângă el, atunci când suntem de părere că satisfacerea nevoilor materiale ar fi soluţia adevărată a problemelor, ajungem în punctul în care nu rezolvăm nimic, ci ne distrugem săvârşind lucrarea Satanei.

Trebuie să ne întrebăm fiecare: cum ne raportăm la lucruri? Nu le-am transformat cumva în idoli? Dar relaţia cu aproapele în ce stadiu se află? Şi, mai important, mă încred total în Dumnezeu?

Dacă suntem deficitari la modul de a ne raporta la bunuri, la aproapele, la modul de a ne raporta la Dumnezeu, Biserica ne îndeamnă şi ne invită astăzi să ne analizăm atitudinea: dacă suntem pe un drum greşit, să facem corecturile necesare, iar dacă suntem pe drumul cel bun, să ne consolidăm alegerile cu şi pentru Dumnezeu.

Trebuie să fim conştienţi că ispita nu este numai o provocare, ci şi un stimul pentru a creşte, un drum obligatoriu pentru a ajunge la maturitate. Într-adevăr, ispita oferă oportunitatea de a face un pas înainte, de a îmbunătăţi, de a purifica, de a consolida alegerile de credinţă. Iar alegerile trebuie manifestate în funcţie de credinţa noastră în Isus Cristos, cum ne îndeamnă sfântul Paul. Lectura din Scrisoarea către Romani din această duminică stă în paralel cu prima, deoarece prezintă fundamentala profesiune de credinţă creştină: „Isus este Domnul; Dumnezeu l-a înviat din morţi”. Ca şi în Vechiul Testament, este o mărturisire de credinţă ce trebuie să fie făcută din inimă şi spuse cu gura: este o adeziune interioară destinată să se concretizeze în mărturie. Noua profesiune de credinţă cristologică este universală: nu mai este legată de un pământ, de un popor, dar este posibilă pentru fiecare om, pentru că, în Cristos, Dumnezeu a revelat bunăvoinţa sa faţă de toţi. Astfel, Paul ne oferă un mic tratat asupra credinţei.

„Isus este Domnul”: aceasta este prima formulă de credinţă folosită drept „crez” în Biserica primară. Paul l-a citat deja în Scrisoarea întâi către Corinteni: „Nimeni nu poate spune «Isus este Domnul» dacă nu îl are pe Duhul Sfânt” (12,3). Credinţa în Isus Cristos, continuă Paul, trebuie să fie mărturisită în două moduri: cu inima şi cu gura. Cu inima înseamnă: „cu adeziunea vieţii”, credinţa în Isus Cristos trebuie să ne conducă la alegeri bazate pe principii şi valori complet noi. Apoi, este necesară mărturisirea credinţei cu gura. Gura este strict legată de inimă. A spus Isus: „Cu gura se exprimă ceea ce ai în inimă” (Lc 6,45). Aşadar, credinţa pretinde curajul de a o mărturisi şi numai aşa se aprofundează se apără, se consolidează şi se transmite.

La Facultatea de Misiologie din cadrul Universităţii Pontificale Urbaniana din Roma, un profesor renumit a fost întrebat de către câţiva studenţi care urmau să plece în misiune în India ce trebuie să facă ei ca hinduşii să accepte credinţa în Isus Cristos. Răspunsul său a fost următorul: „Gândiţi-vă la misiunea trandafirului. Toţi îl iubesc pentru că miroase frumos, deci străluciţi şi răspândiţi şi voi parfumul credinţei noastre prin viaţa voastră!”

Suntem chemaţi în acest timp al Postului Mare să ne „înmiresmăm” viaţa, credinţa noastră, să dăm mărturie, să ne mărturisim credinţa prin alegerile noastre: prin post, rugăciune, fapte de caritate după exemplul lui Cristos.

Doamne, nu-ţi cerem să ne scuteşti de dificultăţi şi ispite, dar te rugăm să ne dai putere pentru a ieşi din încercări şi a ne întări credinţa.

Emanuel PÎRŢAC

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.