Categorii

Duminica Floriilor – Ciclul C

Is 50,4-7: Fil 2,6-11: Lc 22,14-23,56

Începe Săptămâna Sfântă în care comemorăm ultimele zile ale lui Isus pe pământ. Biserica extrage din celebrările solemne ale acestei săptămâni, ca dintr-un izvor, toate harurile posibile, tot polenul spiritual. Credincioşii participă la aceste celebrări nu ca spectatori, ci ca actori, adică activi, şi manifestând la ce nivel e iubirea lor faţă de Dumnezeu sau la ce distanţă sunt de el. Prologul solemn al acestor celebrări este Duminica Floriilor, în care Biserica comemorează intrarea lui Isus în Ierusalim, eveniment necesar pentru a se împlini misterul său pascal. În liturgie renasc două aspecte ale acestui mister: acela al gloriei şi acela al durerii.

Pentru intrarea sa în Ierusalim, cu ocazia ultimului Paşte, Isus pregăteşte totul amănunţit: trimite discipoli să dezlege măgăruşul care este legat în primul sat şi să i-l aducă pentru a intra solemn în Ierusalim. Observăm că animalul de povară nu e un cal de război, ci un mic măgăruş, semn al umilinţei. Acolo era o mulţime mare care îl aştepta pe Maestrul, pe Taumaturgul despre care toţi vorbeau în jur. Mulţimea era nerăbdătoare de a-l vedea şi i se adresează lui Filip: „Vrem să-l vedem pe Isus”. Isus vine şi le transmite mesajul de pace al Împărăţiei sale. Isus a fost primit în Ierusalim ca un rege, cu ramuri înfrunzite în mâini, iar mulţimea arunca hainele înaintea lui. Acest moment al intrării lui Isus în Ierusalim este caracterizat de glorie, de măreţie. În final, mulţimea aclamă împreună cu apostolii: „Binecuvântat Cel care vine în numele Domnului”. Trebuie să avem curajul să-l mărturisim pe Cristos astăzi, când este nevoie mai mult ca niciodată. Oamenii se întorc spre noi pentru a-l vedea pe Cristos. Nu vor explicaţii, nu vor vorbe: vor să vadă în noi o credinţă activă, o iubire arzătoare, o speranţă vie. Vor să-l vadă pe Cristos viu în Biserica sa, viu în credincioşii săi.

Un alt aspect al acestei duminici este cel al pătimirii. Liturgia Cuvântului de astăzi e caracterizată de tema suferinţei, a umilirii la care a fost supus Cristos. Un mister pascal anticipat răsună în prima lectură care prezintă figura Slujitorului lui Dumnezeu. Găsim un om total disponibil planului divin, care se aruncă în meandrele durerii. Acest personaj rămâne misterios şi enigmatic. Unii l-au identificat cu profetul însuşi, cu Isaia, dar Noul Testament îl recunoaşte în persoana lui Isus pe servitorul suferind. Isus Cristos, Servitorul suferind, se aruncă cu totul în braţele Tatălui.

În lectura a doua, Paul tocmai aceasta ne prezintă prin imnul cristologic. Cristos nu a luat numai un chip de om, ci şi-a asumat natura, firea umană, acceptând misiunea sa mântuitoare prin ascultare şi umilinţă.

Tema ascultării şi a umilinţei o găsim şi în evanghelia de astăzi. Luca prezintă pătimirea ca pe un martiriu. El e cel care ne arată liniştea şi calmul lui Isus în faţa insultelor şi a acuzelor, inocenţa pe care o arată în faţa lui Pilat şi Irod, iertarea acordată lui Petru şi păcătoşilor. Momentul culminant în derularea Pătimiri este atunci când Isus răstignit atârnă între cer şi pământ şi din gura lui Isus iese una dintre rugăciunile cele mai frumoase, un giuvaier pe care numai Luca ni l-a păstrat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Iertarea cerută de Isus pentru cei care îl răstigneau, pe de o parte, deschide inima spre o încredere nelimitată; pe de altă parte, este o lecţie, un exemplu irezistibil. Cine ar putea să spună de acum înainte că nu poate ierta, pentru că ofensa este prea mare? La terminarea citirii evangheliei, unii ar putea să spună: „Eu nu sunt nici Irod, nici Pilat, nici Iuda, ci eu sunt Maria, eu sunt Simon din Cirene!” Lumea aceasta nu este decât un amestec nedesluşit de strigăte: unii îl adoră, i se închină, îl iubesc pe Cristos, îi strigă „Osana în înaltul cerului!”, iar duşmanii lui îl hulesc, îl ponegresc, se străduiesc din răsputeri să-i şteargă şi amintirea de pe faţa pământului şi strigă: „Răstigneşte-l, la moarte cu el!” Atitudinea evreilor a fost întotdeauna şi este şi astăzi atitudinea multor creştini nestatornici; când îl adoră, când îl ucid. Duminica, în biserică, îi strigă „Osana!”; în aceeaşi zi, prin beţii şi alte fapte rele, strigă: „Răstigneşte-l!”. Omul, când e mic şi nevinovat, strigă: „Osana!”, când creşte mare şi începe să trăiască în nelegiuire, strigă: „Răstigneşte-l!”. Se spune despre copii că sunt nestatornici, capricioşi. Nu e adevărat. În trăirea credinţei, adulţii sunt mai nestatornici decât copiii, aşa cum reiese şi din următoarea întâmplare.

La 13 septembrie 1923, Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea a primit în audienţă 400 de copii orfani din Armenia. Printre aceşti copii se aflau unii care erau mutilaţi. Ce se întâmplase? În timpul Primului Război Mondial, turcii din Armenia au pornit o prigoană sângeroasă împotriva creştinilor, iar aceşti copii au preferat să fie schilodiţi decât să se lepede de credinţa lor şi să îmbrăţişeze credinţa lui Allah. Astfel încât ei au spus: „Sfinte Părinte, noi am suferit mult, dar nu ne-am lepădat de Isus Cristos!” O soartă mult mai tragică poate avea creştinul nestatornic, care astăzi îl adoră pe Cristos, iar mâine îl vinde; azi se spovedeşte şi îl primeşte în Sfânta Împărtăşanie pe Cristos pe limba sa, mâine, cu aceeaşi limbă, îl înjură pe Cristos. Un soldat, chiar dacă a luptat un an întreg cu eroism pe front, dacă o singură dată îşi aruncă armele şi dezertează, este condamnat la moarte. Să nu fie viaţa noastră creştină o viaţă de dezertori: o zi să luptăm pentru Cristos, zece să dezertăm de la datorie.

Isus este abandonat, este dispreţuit, dar nu se lasă cuprins de sentimente de furie, de ură, de răzbunare. Nu blestemă acest popor nerecunoscător, nu cere pedeapsa lui Dumnezeu, nu invocă trăsnetele să cadă asupra poporului. Un om simplu ce ar face într-o asemenea situaţie? Ce ar face un tată, o mamă, un părinte, lăsat pe drumuri, abandonat, dispreţuit de copiii săi, pe care i-a îngrijit, i-a crescut, pentru care a muncit pe brânci, ca să aibă de toate, să fie fericiţi? I-ar blestema pe copiii săi? Regele Lear din piesa lui Shakespeare şi-a împărţit regatul şi l-a dat celor două fiice ale sale. Regele le iubea şi le-a oferit totul pentru a fi fericite, iar ele au dat dovadă de cea mai neagră nerecunoştinţă: l-au renegat pe tatăl lor, l-au lăsat pe drumuri. Regele fuge într-o pădure. În timpul unei furtuni dezlănţuite cu trăsnete şi fulgere, invocă aceste forţe să cadă peste capul lui alb şi peste fetele sale care i-au rupt inima cu nerecunoştinţa lor. Bătrânul înnebunise. Mântuitorul, dimpotrivă, simte o nesfârşită compătimire, inima i se rupe de milă; plânge la gândul teribilei pedepse ce va veni asupra poporului nerecunoscător, orbit şi împietrit la inimă. De o asemenea iubire şi milă pentru cei care te omoară numai Isus putea fi în stare. Aceeaşi iubire eroică o cere şi de la noi, dar să nu dăm dovadă de un eroism ipocrit. Scrie Mons. Vincenzo Paglia, episcop de Terni:

Noi, creştinii, nu suntem eroi, suntem ca toţi ceilalţi, dar privirea noastră se întâlneşte cu privirea acelui Om care va muri, Cristos, ne va răscoli inima, ne vom aminti de cuvintele Domnului şi ne va elibera de păcatele noastre.

Papa Benedict al XVI-lea, într-un dialog cu ziaristul Peter Seewald, în care vorbesc despre pătimire, despre cruce, despre tablourile care îl reprezintă pe Cristos Răstignit, spune că purele tablouri ale răstignirii s-au născut din meditaţie, dintr-o unire în rugăciune cu Cristos cel răstignit. Ele evocă pacea ultimelor cuvinte: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu… S-a împlinit” (In 19,30). Tablourile reprezentând răstignirea nu au voie niciodată să fie tablouri ale cruzimii, căci atunci ele n-ar mai putea prezenta în întregime misterul lui Cristos. Dacă nu ne-ar arăta decât batjocorirea omului, ele însele n-ar fi decât, într-un anume fel, tot batjocoriri. Şi noi suntem artiştii tabloului vieţii noastre. Contopind tabloul vieţii noastre cu tabloul lui Cristos răstignit, ar trebui să se realizeze o grandioasă operă artistică. Pentru a-l picta pe Cristos în viaţa noastră, e nevoie de o unire cu Cristos cel răstignit, cel care s-a sacrificat pentru noi pe lemnul Crucii. Cine nu sacrifică nimic nu iubeşte. Cine sacrifică puţin iubeşte puţin. Cine sacrifică totul iubeşte cu toată fiinţa sa.

Petru-Mihăiţă MOGDA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.