Categorii

Duminica a XXXIV-a din Timpul de peste An – Ciclul C (Cristos Regele Universului)

2Sam 5,1-3; Col 1,12-20; Lc 23, 35-43

Un gând atât de greu!

Ah, cine-l poate duce?

Un om e Dumnezeu

Şi Dumnezeu pe cruce!

Cu aceste versuri ale părintelui Constantin Hausner din poezia Răstignitul aş dori să încep această predică, deoarece ideea centrală, cea despre un Rege care domneşte pe cruce, are legătură cu lecturile proclamate la această liturghie, dar şi cu sărbătoarea în sine.

Ne aflăm în ultima duminică de peste an, în care Biserica a pus spre celebrare solemnitatea lui Isus Cristos, Regele Universului. Privind în trecut, putem observa că această sărbătoare a fost instituită de către Papa Pius al XI-lea pe 11 decembrie 1925, la încheierea anului sfânt jubiliar, prin enciclica Quas primas, pentru a aminti regalitatea lui Cristos. În acel timp Biserica era ameninţată de norii plumburii ai comunismului şi ai nazismului. Putem spune că Biserica a dorit să reamintească faptul că adevărata putere nu aparţine unui anumit sistem ideologic, ci numai lui Dumnezeu, unic în fiinţă şi întreit în persoană, cel de trei ori sfânt.

Chiar dacă această solemnitate a fost instituită aproape cu un secol în urmă, nu la fel de apropiate sunt considerate conţinutul şi ideea sa centrală, care este veche şi s-a născut odată cu creştinismul. Proclamarea solemnă a credinţei: „Cristos este Domnul!”, cu care mulţi martiri din primele secole mergeau la moarte, punând ascultarea faţă de Cristos mai presus decât ascultarea faţă de împărat, arată că toţi creştinii l-au adorat pe Cristos ca Stăpânul, ca Regele Universului. Fundamentul regalităţii lui Isus Cristos îl găsim în Sfânta Scriptură, în lecturile care tocmai au fost proclamate.

În prima lectură, care este luată din Cartea a doua a profetului Samuel, sunt relatate alegerea şi ungerea lui David ca rege al întregului Israel. Această ungere este semnul alianţei pe care David o încheie cu poporul în faţa Domnului. David este recunoscut ca rege după voinţa lui Dumnezeu. Imaginea strălucitoare a lui David este propusă ca simbol mesianic, ca prefigurare a regalităţii glorioase şi universale a lui Cristos.

După moartea lui David, în locul lui la tron a urmat fiul său Solomon. Însă în timpul domniei sale poporul a rămas dezgustat şi nemulţumit de impozitele prea mari impuse de el, ceea ce îl făcea să stăruie în aşteptarea unui alt rege, regele promis de Dumnezeu, regele Mesia care trebuia să vină din casa lui David.

Care era viziunea evreilor despre regele mult aşteptat? Ce fel de rege aşteptau israeliţii? Era Isus acel Mesia pe care îl aşteptau israeliţii? Dacă da, atunci de ce bătrânii poporului l-au dat la moarte, în loc să-l proclame rege?

Israeliţii visau un rege mare, puternic, bogat, îmbrăcat în haine luxoase, şezând pe un tron mare de aur. Îl vedeau domnind asupra tuturor popoarelor, umilindu-i pe toţi duşmanii, constrângându-i să se plece la picioarele lui. Ei vedeau împărăţia lui ca pe o împărăţie pământească, veşnică şi universală.

Fragmentul evanghelic ne prezintă răspunsul lui Dumnezeu la aceste aşteptări. Ne aflăm pe Calvar, unde Cristos este răstignit între doi tâlhari, având deasupra capului o plăcuţă cu această inscripţie: „Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor”, scrisă în trei limbi. Aceste limbi erau accesibile tuturor; toţi cei care treceau pe acolo citeau şi înţelegeau cele scrise.

Acesta era regele aşteptat? Dacă da, unde sunt însemnele regalităţii sale, unde este tronul său de aur, unde sunt slugile care să se închine la picioarele sale, unde sunt hainele sale luxoase?

Ei aveau cu totul o altă viziune, de aceea, nu l-au recunoscut pe Cristos. Aici este paradoxul. Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Tronul lui Cristos nu este unul de aur, ci este o cruce pe care este pironit; nu este încoronat cu o coroană regească, ci cu o coroană de spini; nu are în jurul său slugi care să se închine la picioarele sale, ci se află în faţa unor persoane care îl insultă, care îl batjocoresc, scuipându-l şi luându-l în râs. Nu este îmbrăcat în haine preţioase, ci este gol, iar sceptrul său de domnie este o trestie.

Isus a spus: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat, ca să nu fiu dat pe mâinile iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici” (In 18,36). Din acest verset reiese clar cum Cristos le face cunoscut iudeilor că împărăţia lui nu este din această lume.

Iubiţi credincioşi, priviţi crucea, priviţi trupul lui Cristos! Cristos, fiind pe cruce, nu ameninţă pe nimeni, ci foloseşte cuvinte de iubire şi de iertare pentru toţi. La dreapta şi la stânga nu stau generali de armată, ci sunt doi tâlhari.

Cât de ciudată este regalitatea lui Cristos! Este complet diferită de cum şi-o imaginează oamenii. Pericopa evanghelică descrie trei grupuri de oameni prezenţi la picioarele crucii, la picioarele regelui; acestea sunt: poporul, căpeteniile poporului şi soldaţii.

Poporul nu pricepe cum un om care moare fără a opune rezistenţă poate fi regele aşteptat cu atâta dor. Despre acest popor evanghelistul scrie că s-a întors bătându-şi pieptul după cele văzute (Lc 23,48). Acest popor uimit reprezintă acea mulţime care voia să înţeleagă planul lui Dumnezeu.

Căpeteniile, conducătorii poporului, se aflau de asemenea la picioarele crucii; ei fiind adevăraţii responsabili direcţi ai execuţiei lui Isus. Ei ar fi trebuit să-l recunoască pe Isus ca pe cel promis, însă şi-au bătut joc de el, pentru că nu era un rege după gândirea lor; era incapabil să se salveze pe sine şi nu a coborât de pe cruce. Care este motivul pentru care Isus nu a coborât de pe cruce? De ce Isus nu a săvârşit o minune, aşa cum au cerut-o ei?

Dacă Isus ar fi săvârşit o minune, i-ar fi convins că este Fiul lui Dumnezeu şi nu l-ar mai fi dat la moarte. Nu aceasta era voinţa lui Isus. Dacă Isus ar fi coborât de pe cruce, şi-ar fi trădat misiunea: ar fi arătat că adevăratul Dumnezeu este un Dumnezeu puternic, arogant, răzbunător. Dar acest Dumnezeu nu s-ar asemăna cu cel revelat de Cristos pe cruce, adică un Dumnezeu care îi iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei care i se împotrivesc, care iartă întotdeauna, care mântuieşte şi care din iubire se lasă învins.

Regalitatea lui Cristos nu se bazează pe putere, pe forţă şi nici pe minuni spectaculoase. Adevărata minune nu este să coboare de pe cruce, ci să rămână pe cruce. Dumnezeu este atotputernic. El poate face tot ceea ce voieşte şi îl iubeşte pe om cu o iubire nemăsurată. Atotputernicia lui Dumnezeu o vedem în Cristos care se apleacă în genunchi pentru a spăla picioarele ucenicilor săi. De la acest gest putem deduce că Isus este un rege slujitor.

Soldaţii reprezintă cel de-al treilea grup de la picioarele crucii. Cu toţii ştim că soldaţii sunt acei oameni săraci luaţi din familiile lor şi trimişi, pentru câţiva bani, să comită fapte violente. Din frică, din ignoranţă, din lăcomie pentru bani, ei şi-au vândut conştiinţa: au colaborat la nedreptatea şi la violenţa săvârşite împotriva unui om fără apărare. Soldaţii au fost educaţi să creadă numai în forţă şi cine se încrede în arme îl respectă pe acela care îl învinge şi îl batjocoreşte pe cel care pierde.

În continuare, evanghelia ni-l prezintă pe Isus pe cruce între doi tâlhari. Unul dintre tâlhari îl recunoaşte pe Isus ca regele aşteptat prin cuvintele: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!” Îl cheamă pe nume, „Isuse”; aceasta înseamnă că l-a găsit prieten pe Isus, nu îl consideră „domn”, ci un însoţitor de drum, unul care a acceptat să îndure, cu toate că era nevinovat, soarta celor răi. Acest răufăcător nu aşteaptă de la Isus o eliberare miraculoasă, ci îi cere să-şi amintească de el când va fi în împărăţia sa. Ca răspuns, Isus îi promite: „Astăzi vei fi cu mine în paradis!” În această istorie a tâlharului se poate vedea şi istoria fiecărui om în parte. Căci cine nu a fost nemilos cu aproapele? Cine nu a urât? Cine nu a calomniat sau nu l-a nedreptăţit pe cel de lângă el?

Mulţi dintre creştini continuă să creadă că pe cruce regalitatea lui Cristos n-a fost celebrată bine. Ei spun că a fost un moment trist şi că manifestarea adevărată va veni mai târziu, la sfârşitul lumii, în momentul dării de seamă. Ei spun că atunci va străluci gloria lui Cristos: el va veni cu oştirea sa de îngeri şi va arăta tuturor, mai ales celor care l-au ucis, puterea sa. Însă nu este aşa, deoarece, înainte de a muri, Cristos a pronunţat sentinţa de iertare faţă de cei care l-au răstignit, prin cuvintele: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac”. Isus a pronunţat judecata sa definitivă, i-a dezlegat pe ucigaşii săi, i-a mântuit în momentul cel mai glorios al vieţii sale: când, pe cruce, a arătat maximul său de iubire. Un rege pământesc triumfă când învinge, când îl umileşte pe celălalt. Însă Cristos Regele triumfă în momentul în care pierde, când îşi dă viaţa, pentru a o salva pe a noastră.

A fost odată un rege tânăr care a urcat pe tron fără să fie căsătorit. Într-una dintre zile, el hotărî să se căsătorească, dar nu ştia cum să-şi găsească o fată care să-l iubească pe el, şi nu averea lui. I-a venit o idee pe care a şi pus-o în practică. A doua zi, regele se îmbracă în cerşetor şi porneşte prin regatul său la cerşit. Cum umbla din sat în sat, a găsit o familie mai darnică în care era şi o fată care îi căzuse dragă. Din ziua aceea, el a început să umble mai des prin acel sat, mai ales pe la acea familie care îl ajuta cu plăcere. Venind de mai multe ori, avea posibilitatea de a intra mai mult în dialog cu fata. La un moment dat, fata a început să vadă nişte lucruri diferite pe care nu le vedea la alţi băieţi şi a început să-l iubească. La invitaţia de a se căsători cu el, ea a răspuns afirmativ. Însă intervin părinţii care o ceartă pe fiica lor pentru că alesese tocmai un cerşetor. Fata răspunde cu argumente clare. Ea a văzut la acest cerşetor o privire blândă, inimă bună, comportament plăcut şi cuvinte sincere, ceea ce la alţi băieţi nu văzuse încă. În aceeaşi zi s-a răspândit vorba că a doua zi va trece regele prin acel sat. Oamenii au început pregătirile. A doua zi, dis-de-dimineaţă, tot satul s-a adunat pentru a-l întâmpina pe rege. Într-un final, apar caleaşca şi suita regală. Toată lumea aplauda, aşteptând să coboare regele, dar caleaşca era goală. Spre uimirea lor, vizitiul se îndreaptă spre cerşetor, se pleacă până la pământ şi îl pofteşte în caleaşcă. Văzând aceasta, lumea mirată spunea: „Regele a fost între noi atâtea zile şi noi nu l-am recunoscut!”

În acel rege îl putem vedea pe Cristos care s-a coborât în sărăcie şi umilinţă, pentru a deveni asemenea nouă. El a trăit pe acest pământ, între oameni, ca noi să-l cunoaştem, însă puţini sunt cei care l-au recunoscut.

Un exemplu spre care trebuie să privim este acel tâlhar din dreapta, care vede încă de la început ceva diferit la Cristos. El îl recunoaşte pe Cristos ca rege şi îi cere să-şi amintească de el în împărăţia sa. Şi sfântul Paul, în Scrisoarea către Coloseni, vorbeşte despre împărăţia Fiului. Tot sfântul Paul ne îndeamnă să-i mulţumim lui Dumnezeu Tatăl că ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului său preaiubit.

Să învăţăm de la Cristos, Regele răstignit, că împărăţia sa este har, milostivire, gratuitate; în ea cei din urmă vor fi cei dintâi. Urmarea lui Cristos nu este un lucru uşor şi pentru aceasta trebuie să renunţăm la orice formă de violenţă. Suntem chemaţi să trăim ca fii ai acestei împărăţii pe care o invocăm de fiecare dată când ne rugăm Tatăl nostru, prin cuvintele: „vie împărăţia ta”.

Cu aceste gânduri să continuăm sfânta Liturghie în solemnitatea lui Cristos, Regele Universului.

Daniel Frâncu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.