Categorii

Duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Mal 4,1-2a; 2Tes 3,7-12; Lc 21,5-19

Duminica trecută am meditat despre realităţile ultime ale existenţei, am meditat despre înviere şi viaţa veşnică, adevăruri confirmate de fraţii Macabei prin martiriul lor admirabil. Biserica ne îndeamnă în această penultimă duminică a anului liturgic să facem un pas în aceeaşi direcţie. Adevărurile mărturisite de Isus Cristos despre soarta omului şi destinul veşnic fericit la care este chemat exprimă, totodată, şi condiţia sa trecătoare în această lume.

Iată că în această duminică ni se aminteşte că aceeaşi condiţie trecătoare este proprie şi lumii însăşi. Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus Cristos în preajma templului, unde aude admiraţia trecătorilor faţă de măreţia acelei lucrări, o admiraţie ce pare să exprime convingerea că o asemenea lucrare trebuie şi merită să dăinuiască. Isus însă prevesteşte tocmai contrariul aşteptărilor celor prezenţi, şi anume dărâmarea templului: „Nu va rămâne piatră peste piatră” (Lc 21,6). Isus Cristos face această dezvăluire pentru ca admiratorii templului să ia aminte la viaţa lor. Reacţia celor prezenţi este imediată; ei vor să afle timpul şi semnele unei asemenea catastrofe. Însă Isus nu le satisface curiozitatea, ci le vorbeşte despre sfârşitul lumii, atenţionându-i să nu se lase înşelaţi. Nu este important ca ei să ştie timpul sfârşitului, ci să se pregătească pentru acel ceas.

Adevărurile pe care Cristos le dezvăluie în mod direct în evanghelia de astăzi sunt trei. Primul este căderea templului, care a avut loc mai apoi în anul 70. Al doilea este cel despre drama lumii, adică războaiele, calamităţile naturale, foametea şi bolile. Iar al treilea este despre soarta creştinului, adică persecuţiile, nedreptăţile şi multele înşelătorii ce riscă să-i distragă atenţia creştinului şi să-i alunge dorinţa de a-l aştepta pe Domnul.

Ceea ce spune Cristos se împlineşte. Care dintre aceste trei prevestiri din evanghelie nu s-a împlinit? Putem deschide orice pagină a evangheliei şi vom vedea că totul se împlineşte! Acum şi noi trăim timpurile prevestite.

Timpul prevestit de Isus este şi cel în care trăim noi, căci drama lumii o recunoaştem cu uşurinţă privind în jurul nostru. Trăim într-o societate cuprinsă de crize, o societate în care suntem asaltaţi de tot felul de imagini, de provocări atee, de secte care ne îndepărtează de Dumnezeu. O societate în care oamenii, văzând toate aceste nedreptăţi, se întreabă: Unde este Dumnezeu? Oare ne-a uitat? Sau ne-a părăsit? Tocmai la aceste întrebări găsim răspuns în lecturile aceste duminici. Cristos, prin discursul său escatologic, dovedeşte că viaţa noastră este supusă definitiv judecăţii lui Dumnezeu, care atunci când ne-a creat a pus în acţiune toată iubirea sa. Dumnezeu nu este indiferent faţă de această lume, nu ne-a uitat, nu ne-a părăsit, chiar dacă noi nu-l simţim aproape, căci credinţa noastră ţine de suflet, şi nu de simţuri.

Evanghelia şi prima lectură ne confirmă tocmai această prezenţă a lui Dumnezeu în lume: o prezenţă misterioasă, ascunsă, dar activă, care lucrează în mod continuu şi cu mare grijă, aşa încât „niciun fir de păr de pe capul nostru să nu se piardă” (Lc 21,18). Dumnezeu ţine frâiele istoriei veghind asupra lumii şi ocrotindu-i mereu „pe cei care se tem de numele său” (Mal 4,2a), aşa cum afirmă profetul Malahia în prima lectură de astăzi. Chiar dacă prezenţa lui Dumnezeu în lume este misterioasă, la timpul potrivit, timp hotărât de Dumnezeu, prezenţa sa în lume va fi cunoscută de toţi, deoarece „va răsări soarele dreptăţii; el va aduce vindecare pe aripile lui” (Mal 4,2a). Soarele dreptăţii este Cristos Domnul, care va semăna teamă în inimile celor ce îl refuză şi nu-l iubesc pe Dumnezeu, iar trupurile lor vor fi nimicite, „vor arde precum paiele şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură” (Mal 4, 1), aşa cum spune profetul Malahia.

Antifona de la începutul liturghiei ne-a adresat aceste cuvinte: „Gândurile mele sunt gânduri de pace, şi nu de nenorocire; strigaţi către mine şi eu vă voi asculta, spune Domnul” (Ier 29,11-12). Isus Cristos, Soarele dreptăţii, va fi prilej de bucurie pentru toţi cei care îi vor rămâne fideli, căci el ne îndeamnă: „rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa” (Lc 21,19). Domnul vine cu gânduri de pace, el aduce vindecarea. Suntem noi conştienţi de această prezenţă a lui Dumnezeu în lume? Credem în vindecarea adusă de el?

Prezenţa lui Dumnezeu în lume este sigură, deşi nevăzută ochilor noştri trupeşti. Această certitudine trebuie să trezească în inimile noastre două atitudini fundamentale.

În primul rând, să trezească liniştea în faţa tulburărilor şi nedreptăţilor din lume, o linişte care izvorăşte din convingerea că Dumnezeu este peste toate şi conduce totul spre binele celor care-l iubesc pe el (cf. Rom 8,28). Să trăim înrădăcinaţi în iubirea lui Cristos; astfel nu ne va fi teamă niciodată. Căci dacă toate firele de păr de pe capul nostru sunt numărate şi niciunul nu cade fără ştirea şi voia Tatălui (cf. Mt 10,30), cum vom cădea noi, cei care îi aparţinem lui Cristos, capul Bisericii?

În al doilea rând, trebuie să se trezească în noi o dorinţă serioasă de angajare în construirea lumii şi, mai ales, a propriei vieţi. Este îndemnul Domnului prin glasul sfântului Paul din cea de-a doua lectură de astăzi. Ceea ce le-a spus tesalonicenilor e valabil şi pentru noi: „Cine nu vrea să muncească nici să nu mănânce” (2Tes 3,10). El le vorbeşte primilor creştini care, aşteptând venirea lui Isus Cristos, refuzau să mai muncească, trăind astfel din cerşit. Sfântul Paul le spune tesalonicenilor şi nouă că timpul de aşteptare a Domnului Cristos trebuie să fie un timp de angajament şi de muncă. Aşteptarea Domnului nu eliberează pe nimeni de asumarea datoriilor şi slujirilor în viaţa de zi cu zi. Fiecare dintre noi este chemat să iasă din confortul propriu şi să lupte, să muncească pentru binele tuturor.

Trebuie să dăm dovadă de o slujire perseverentă, întăriţi fiind de convingerea că Dumnezeu vede şi ştie tot. Acest lucru îl evidenţiază şi povestirea despre Eusebiu.

În luna septembrie, micuţul Eusebiu începuse clasa întâi. Doamna învăţătoare era nemulţumită de rezultatele lui şcolare, iar colegii îl considerau un retardat. Tatăl lui Eusebiu, un văduv resemnat şi un croitor sărac, dar apreciat, era preocupat de situaţia fiului său. În acele momente simţea cel mai intens lipsa soţiei sale, pe care o iubea atât de mult. Într-o zi, tatăl i-a propus micuţului un pact: „Dacă vei fi silitor la învăţătură, îţi voi croi cel mai frumos costum din lume”. Au bătut palma. Seri la rând, Eusebiu intra în camera tatălui ce croia cu multă răbdare costumul promis. „Tăticule, de ce ai găurit stofa? De ce e strâmbă cusutura? De ce atârnă atâtea fire de aţă? Va ieşi cel mai urât costum pe care l-am văzut!” „Fiul meu, dacă ai vedea lucrurile cu ochii mei! Tu să ai încredere în mine, fii silitor şi perseverent!” Cu timpul, Eusebiu a devenit unul dintre cei mai silitori elevi din şcoală şi, la sfârşitul semestrului, tatăl i-a dăruit cadoul promis: cel mai frumos costum din lume.

Este o poveste simplă, dar care ne spune mult. Dumnezeu, Tatăl nostru, nu ne-a promis un costum, ci viaţa veşnică. Trebuie să fim perseverenţi în credinţă şi să nu ne lăsăm descurajaţi de necazuri sau dezastre, deoarece Dumnezeu conduce istoria noastră şi ochii săi văd de sus lucrurile, şi nu de jos, aşa cum o facem noi.

Să dăm dovadă de o slujire perseverentă în fiecare moment al vieţii noastre. Un vechi proverb spune: perseverând, chiar şi melcul a ajuns în arca lui Noe. Prin această perseverenţă dăm mărturie în faţa lumii despre credinţa ce o avem în prezenţa lui Dumnezeu în lume. O mărturie care poate şi trebuie să trezească în semenii noştri aceeaşi credinţă care conduce la mântuire, la viaţa nemuritoare, la vederea faţă în faţă a lui Dumnezeu în împărăţia cerurilor.

Iată mărturia sfântului Ciprian de Cartagina, care şi-a trăit viaţa angajându-se în slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a omului:

Ce fericire, ce bucurie să ieşi din lumea aceasta în fericire, să ieşi glorios dintre amărăciuni şi necazuri, să închizi într-o clipă ochii care mai înainte vedeau oamenii şi lumea şi să-i redeschizi imediat pentru a-l vedea pe Dumnezeu şi pe Cristos! Cât de rapidă apare această trecere la fericire! Într-o clipă eşti luat de pe pământ pentru a fi aşezat în împărăţia cerurilor.

Pot aceste cuvinte ale sfântului Ciprian să devină şi cuvintele noastre? Putem spune şi noi că vom ieşi în fericire din această lume? Suntem pregătiţi pentru aceasta? Vom ieşi în fericire din această lume doar dacă ne angajăm în trăirea unei vieţi în prezenţa şi în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Să învăţăm, aşadar, să privim dincolo de această lume şi acest timp şi să avem încredere în ajutorul puternic al lui Dumnezeu. Răsplata lui va fi pentru toţi cei statornici. Trăind astfel timpul de acum, el va deveni deja începutul veşniciei. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul pentru a da mărturie în fiecare clipă a vieţii noastre despre prezenţa sa iubitoare în lume.

Ovidiu-Ciprian Solomon

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.