Categorii

Duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Dan 12,1-3; Evr 10,11-14.18; Mc 13, 24-32

Un bătrân din Creta i-a zis odată lui Kazantzakis, un mare scriitor al Greciei: „Când o să ajungi în faţa porţilor Raiului şi nu se vor deschide, nu bate cu ciocanul. Ia arma de pe umăr şi trage!” Crezi că Dumnezeu o să se teamă şi o să deschidă porţile? – a zis acesta. „Nu băiete, el nu poate fi înfricoşat, dar o să deschidă pentru că înţelege că te întorci de la luptă”.

După o viaţă îndelungată, presărată uneori de bucurii, alteori de necazuri, va avea loc o întâlnire. Lecturile de astăzi anticipă acest eveniment menţionând că Fiul Omului va veni să-i adune pe cei aleşi, adică pe cei care au luptat pentru cauza binelui până la sacrificiu, ca să-i facă părtaşi la fericirea veşnică. Mai mult decât atât, Biserica, prin simbolismul pe care-l foloseşte, doreşte să ne introducă în realităţile ce vor urma. De aceea, pentru ultima dată în acest an, în ziua Domnului, preotul s-a îmbrăcat cu haina verde, semnul speranţei şi al aşteptării. Aceasta, pentru că anul liturgic se apropie de sfârşit. Ne-a adus mai aproape de Dumnezeu? Am trăit un Advent, un Crăciun, un Post, o Înviere, o Înălţare şi Rusaliile împreună cu Domnul? Mereu ni s-au deschis izvoarele mântuirii. Câţi dintre noi nu ne putem regăsi în cuvintele unui bogătaş care, atunci când medicul i-a prescris ca tratament tot felul de medicamente scumpe şi toxice, spune:

Vedeţi, domnule doctor, aşa este omul! Cât timp este tânăr, se zbate, trudeşte, asudă, îşi sacrifică sănătatea, numai să aibă bani; apoi, când îmbătrâneşte, îşi sacrifică toţi banii, numai să aibă sănătate…

Aceste cuvinte, atât de profunde, ne determină să conştientizăm cât este de important să folosim bine fiecare clipă, gândindu-ne la ziua de mâine.

Evanghelia de astăzi, ca şi prima lectură au începutul aproape asemănător, dar sumbru redat prin cuvintele: „În vremea aceea…”. Această expresie face referinţă la o epocă viitoare, la o perioadă plină de îngrijorare şi de mari încercări, deoarece: „Soarele se va întuneca”; „Luna îşi va pierde strălucirea”; „stelele vor cădea de pe cer” – ceea ce vrea să ne spună că sfârşitul lumii şi al istoriei este aproape. De fapt, acest sfârşit ne arată începutul, scopul pentru care am fost creaţi: de a-l cunoaşte, iubi şi sluji pe Dumnezeu. Fenomenele cosmice vor provoca dureri mari şi vor face să plângă toate neamurile pământului. Însă aceste chinuri grele nu sunt descrise ca o agonie, ci precum chinurile naşterii unei noi vieţi, imagine a celor ce vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Suferinţele sunt canalele harului şi, cu cât sunt mai multe şi mai mari, cu atât mai mult devenim o făptură nouă în Cristos, o fiinţă desăvârşită. Şi, în acea vreme, îl vom vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu mare putere şi măreţie. Puterea lui Cristos nu a fost dobândită prin moştenire sau cumpărare, ci reiese din faptul că el este Mielul care s-a jertfit din iubire şi care a îndeplinit cu fidelitate misiunea primită de la Tatăl.

Adesea auzim că există în mijlocul nostru grupări care fac din aşteptarea Domnului, pe care o actualizează periodic, un crez propriu al vieţii lor. Şi, mai mult decât atât, umblă din casă în casă, îngrozind oamenii cu apropiatul sfârşit al omenirii. Cu toate acestea, trebuie ştiut că în clipa de faţă nimeni nu ştie şi nici nu a ştiut vreodată când va fi acea zi, în afară de Tatăl. Toată importanţa trebuie acordată faptului că se va întâmpla ceva. Dar nu trebuie să ne îngrijorăm de aceste preziceri, pentru că acestea sunt primejdii ce vin din afară. Ceea ce ne ameninţă viaţa sau punga nu are nici o importanţă. Să ne temem de ceea ce ne ameninţă sufletul.

Cuvintele escatologice ale lui Isus au fost preluate de ucenici şi puse în forma actuală într-o epocă de mare tulburare politică, religioasă şi socială: era perioada în care a fost distrus Templul din Ierusalim, atunci când oamenii asistau la sfârşitul lumii ebraice şi când era uşor de înlocuit sfârşitul unei lumi oarecare cu sfârşitul întregii omeniri. Toate acestea ne fac să înţelegem că şi pe vremea aceea cuvintele lui Isus puteau fi uşor reinterpretate şi aplicate de la caz la caz. Prin urmare, noi nu trebuie să amânăm împlinirea hotărârilor bune, convertirea personală, până în ziua în care se va ivi vreun pericol.

Iată, aşadar, ce trebuie reţinut din toate acestea: Isus, venind pentru prima dată în lume, a inaugurat Împărăţia lui Dumnezeu, în care noi putem intra chiar de acum, spre a deveni fiii Împărăţiei printr-o viaţă trăită după evanghelie. În această situaţie, cea de-a doua venire a Domnului nu trebuie să ne mai înspăimânte, fiindcă ne este făgăduită, şi din această făgăduinţă se nutreşte întreaga speranţă creştină. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne adunăm comori în care nu pătrund rugina şi moliile, ca să putem intra cu ele în Împărăţia lui Dumnezeu.

Rabindranath Thakur (Tagore), un mare filozof indian, relatează o întâmplare a unui cerşetor care, asemenea nouă, era căutător de comori. Acesta a umblat din poartă în poartă, de-a lungul uliţelor satului, când iată că, în depărtare, apare pe neaşteptate o trăsură de aur; şi plin de mirare s-a întrebat: Cine poate fi acest rege? Speranţele lui erau mari şi credea că, în sfârşit, au sosit şi pentru el zilele de bucurie. S-a apropiat aşteptând mila ce e dată fără a fi cerută şi bogăţiile necerşite. Deodată, trăsura se opri înaintea lui. Privirea şi-a îndreptat-o spre el şi, surâzând, acel om misterios a coborât. Cerşetorul simţea norocul vieţii sale aproape. Atunci, cel care a coborât pe neaşteptate i-a întins mâna şi i-a spus: Ce-mi dai? Ah, ce batjocură, să întinzi mâna unui cerşetor pentru a cerşi. Era zăpăcit, apoi a scos din desagă cel mai mic bob de grâu şi i l-a dat. Dar ce mare i-a fost uimirea când în seara acelei zile, golindu-şi sacul, a observat între pomeni un mic bob de aur. A plâns amar şi ar fi dorit atunci să fi avut o inimă aşa de mare, încât să-i fi dat tot avutul său.

Desigur că este o imagine pe care o foloseşte autorul pentru motivarea raţionamentelor sale, dar care reliefează foarte bine modul nostru de a fi şi de a ne comporta. Există în noi tendinţa de a dori, de a spera mereu ajutor din partea celor de lângă noi şi mai puţin de a dărui sau de a renunţa la noi înşine pentru aproapele. Însă putem face o analogie sigură între tema acestei povestioare şi conţinutul lecturii a doua din Scrisoarea către Evrei. Cristos, deşi nu meritam, s-a jertfit pentru fărădelegile noastre, ba, mai mult, ne-a copleşit cu harurile sale. Şi fiindcă ne-a sfinţit prin pătimirile sale, nu mai aşteaptă de la noi jertfe sângeroase, ci vrea doar să fim disponibili în respectarea poruncilor şi să fim dispuşi să practicăm iubirea.

Aşadar, să căutăm să fim vigilenţi şi activi încă de acum, când mai suntem racordaţi la firul vieţii. Să facem în aşa fel încât întâlnirea cu Fiul Omului să fie voioasă, prezentându-ne înaintea lui cu mâinile curate, dar şi pline de comori nepieritoare.

Claudiu COCUŢ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.