Categorii

Duminica a XXXII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

2Mac 7,1-2.9-14; 2Tes 2,16-3,5; Lc 20,27-38

Ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul anului liturgic, îndreptându-ne spre solemnitatea „Cristos, Regele Universului”, drept care Biserica ne propune în această duminică, precum şi în duminica precedentă şi cea viitoare, lecturi cu un pronunţat caracter escatologic. Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să aprofundăm credinţa noastră în învierea morţilor, fiind unul dintre adevărurile fundamentale pe care îl pronunţăm şi în Crez prin cuvintele: „Aştept învierea morţilor”.

Lecturile pe care le-am ascultat ne trasează un cadru complet al revelaţiei biblice cu privire la învierea morţilor, ce apare într-o manieră foarte clară şi explicită numai către sfârşitul Vechiului Testament. Pericopa din Cartea a doua Macabeilor, pe care am citit-o astăzi, este pentru noi mărturia cea mai avansată: „… regele lumii, după ce vom muri pentru legile sale, ne va învia la o viaţă nouă şi veşnică” (7,9). Însă această credinţă nu apare, aşa, dintr-o dată, spontan, ci îşi are rădăcini adânci în toată revelaţia biblică de mai înainte.

Două lucruri absolut sigure au dus la această concluzie: certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu şi cea a nedreptei retribuţii pământeşti. Puterea creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu este de aşa natură încât îl urmăreşte pe om chiar şi după moarte. Moartea marchează limita extremă a omului, însă nu şi a puterii lui Dumnezeu: „Domnul face să piară şi tot el învie, el coboară în locuinţa morţilor şi tot el scoate de acolo” (2Sam 2,6).

Episodul descris în prima lectură pe care am ascultat-o astăzi se încadrează cronologic în perioada de represiune atroce a lui Antioh Epifanul (sec. II î.C.), care voia să impună, împotriva cultului unicului Dumnezeu, cultul lui Zeus – mai atrăgător şi mai la modă. Regele, cu toate ameninţările şi ademenirile, momelile şi torturile, nu reuşeşte să îi înduplece pe cei şapte fraţi să renunţe la credinţă. Biciul şi vinele de bou se dovedesc neputincioase.

Antioh poate să chinuiască trupul lor, să smulgă viaţa lor, dar nu reuşeşte să extirpe, să stingă valorile pe care ei le păzesc cu sfinţenie în adâncul inimii lor şi pentru care sunt dispuşi să-şi verse sângele până la ultima picătură. Cei şapte fraţi posedă un tezaur, un secret, care, deşi nu anesteziază trupul lor supus la cele mai inimaginabile torturi, îi face mai puternici decât regele şi toţi zbirii săi. Acest secret de nezdruncinat este credinţa în cealaltă viaţă, într-un alt rege. Această speranţă nu se bazează pe argumente platonice cu privire la natura sufletului, ci pe experienţa comuniunii cu Dumnezeu. E clar, nu se poate crede într-un Dumnezeu care a pus în mişcare cerul şi pământul pentru om, care a proiectat pentru omul păcătos o grandioasă istorie a mântuirii, dacă în cele din urmă omul ar fi destinat să o sfârşească în întunericul unui mormânt, pentru, în final, Dumnezeu nu ar fi decât stăpânul unui cimitir imens: ar fi un Dumnezeu al celor morţi şi, ca atare, El însuşi nu ar fi decât un Dumnezeu mort. Or, Dumnezeu nu ne creează cum suflăm noi balonaşe de săpun care acum sunt, acum nu mai sunt. Nu, Dumnezeu ne dă viaţa care nu se încheie odată cu existenţa pământească, ne dă viaţa veşnică. De aceea, trebuie să avem toată încrederea în el.

Dar cum va fi în viaţa cealaltă? Cum trebuie să ne imaginăm viaţa de dincolo? Ce vom găsi acolo? Sunt întrebări neghioabe care fac concurenţă cu cea pusă de saducei, cu cazul lor închipuit, pe care l-am ascultat în evanghelia de astăzi. În viaţa de dincolo, oamenii nu se căsătoresc (cf. Lc 20,34-35), nu mai guvernează logica şi pretenţia de cunoaştere umană, e total altfel. Fapt este că trebuie să credem în viaţa de dincolo, nu să ne imaginăm şi nici să nu ne hazardăm s-o descriem. Eu cred că… Dar refuz să mă gândesc cum este. „Cum” nu este treaba mea. Misterul, când nu este înconjurat de respect şi discreţie, riscă să fie profanat, banalizat, de curiozitate. Şi de la banalizare la ridicol – ca în cazul propus de saducei – pasul este scurt.

Orice imagine a mea despre cealaltă viaţă este întotdeauna o prelungire a experienţei mele, o sedimentare a dorinţelor mele sensibile. Toate paradisurile reprezentate de oameni sunt artificiale. Eu nu am nevoie să ştiu cum este Paradisul şi ce voi face acolo. Mă încred mai mult în fantezia lui Dumnezeu decât în construcţiile imaginaţiei mele. Credinţa mea în înviere este bazată pe Dumnezeu care iubeşte viaţa, pe Dumnezeu care „nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Lc 20,38).

Domnul este fidel, după cum ne aminteşte Paul în a doua lectură. Acum, dacă Dumnezeu este fidel, nu poate să fie numai într-un timp limitat. El este fidel pentru totdeauna, conform timpului său, care este eternitatea. Dacă a aprins în inima mea această iubire faţă de el, dacă a legat acest raport, dacă a iniţiat această istorie, în orice caz, luând întotdeauna el iniţiativa, sunt sigur că nu poate stinge focul, să rupă firul, să întrerupă istoria. Aceasta îmi ajunge. În rest, sunt sigur că Dumnezeul iubirii surprinzătoare, mereu nouă, nu poate fi Dumnezeul plictiselii.

Tot sfântul Paul ne aminteşte că trebuie să fim tari, să rezistăm în tărie şi curaj, să ne încredem în acela „care ne-a iubit şi ne-a dăruit, prin harul său, o mângâiere veşnică şi o speranţă neclintită” (2Tes 2,16). Acelaşi Dumnezeu are grijă, dacă îl invocăm, să întărească iubirea noastră, să întărească credinţa noastră. Nu ajunge să ne lansăm în cursă. Trebuie „să rezistăm”. Un act de credinţă, dacă este autentic, trebuie să dureze… cel puţin până la moarte. După aceea, va avea Domnul grijă…

Iată, în lumina tuturor acestor consideraţii, putem lesne înţelege „nebunia” celor şapte Macabei, căci pentru ei moartea nu reprezintă un punct, ci reprezintă o virgulă. În cadrul aceleiaşi fraze, virgula uneşte două propoziţii între ele. Uneşte, nu desparte. Adică e o trecere firească de la ceva la altceva. De la propoziţia secundară la propoziţia principală. Iată de unde îşi trag toată forţa aceşti fraţi care parcă banalizează, ridiculizează această tragedie.

Când vorbim despre tragedii toată lumea e atentă, ochi şi urechi să vadă ce s-a întâmplat; când apoi explici că e vorba de un text din Sfânta Scriptură, toţi răsuflă uşuraţi: „Ah, asta a fost acum două mii de ani… Acum e altfel! Astăzi nu mai moare nimeni pentru religia sa sau pentru convingerile sale. Suntem într-o lume liberă… Azi e altfel!”

Oare chiar aşa să fie? Azi e altfel? Acum nu mai moare nimeni pentru credinţa sa?

Ne deplasăm în timp şi de la domnia plină de persecuţii a lui Antioh (sec. II î.C.) trecem la lumea modernă, la fel de plină de persecuţii.

Pe data de 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aici citim la articolul 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”. Iar la articolul 18: „Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi de religie”. A luat cineva în serios aceste articole ale declaraţiei? Ce se întâmpla în România la exact trei ani de la aceste solemne şi măreţe declaraţii? Putem citi ceva în broşura alcătuită de pr. Fabian Doboş, Viaţa Episcopului Anton Durcovici, martir al Bisericii Catolice din România: „Un fost deţinut de la Sighet, care mai târziu s-a refugiat în Austria, relatează: într-o seară, spre ora nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră. La scurt timp, deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: «Poate să-mi dea cineva ceva ca să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius». Un preot a sărit şi l-a acoperit cu pătura sa. Durcovici le-a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii”. Apoi „Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: «Îl cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?» Atunci a fost chemat Friedrich. «Da, îl cunosc – a spus. Ce s-a întâmplat?» «Este în celula morţii». Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: «Ego sum Friedrich» (Eu sunt Friedrich); a vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interior a răspuns un glas slab: «Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!» (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!)” După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit. În ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să cureţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina.

Era noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951. Exact la trei ani de la solemna declaraţie, un om, un episcop romano-catolic, murea în România, schingiuit şi prin înfometare, datorită credinţei sale neclintite! Şi oare câte alte sute de mii de oameni nu au murit astfel?!

Dar şi despre aceste cutremurătoare evenimente se poate spune că au fost demult… Acum e altfel, spun unii. De aceea venim în prezent şi căutăm să vorbim despre creştinii persecutaţi acum, astăzi; să vorbim despre toţi oamenii care suferă pentru convingerile lor religioase. Mor atât de mulţi pentru credinţa lor, dar se vorbeşte atât de puţin. Câtă dreptate are H.-R. Patapievici când spune:

Sunt două tipuri de ştiri care nu trec codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: ştirile care pun creştinismul într-o lumină favorabilă şi ştirile care arată persecuţiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creştinismul într-o lumină proastă este imediat promovat ca ştire semnificativă. Orice scandal care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb, omorârea a sute de creştini în Asia abia dacă e menţionată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creştini în toată lumea nu găseşte niciun spaţiu de audienţă. Presa occidentală, care reacţionează imediat la orice persecuţie, e indiferentă la persecuţiile creştinilor. E ca şi cum, deşi persecuţia e în general dezaprobată, persecuţia creştinilor poate fi cumva înţeleasă (cf. Idei în dialog, 2009).

Aşadar, persecuţia a făcut şi face parte din Biserică: fiecare perioadă îşi are martirii ei. Biserica nu există fără martiri: „Sângele martirilor este sămânţa creştinilor”, spunea Tertulian încă din primele secole ale Bisericii!

Persecuţia a fost şi este mereu prezentă…

… dar nu înseamnă că trebuie să închidem ochii;

nu înseamnă că trebuie să facem la fel: să aplicăm legea talionului, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte;

nu înseamnă că trebuie să stăm indiferenţi!

Ci înseamnă mai degrabă examinare: nu cumva am fost şi noi persecutori, chiar dacă nu am vărsat sânge? Nu cumva nu i-am tolerat pe ceilalţi? Nu cumva aş putea să fac mai mult, ca să nu mai fie atâta violenţă şi persecuţie în lume şi, mai ales, în jurul meu? Cum promovez toleranţa şi buna înţelegere?

Biserica preţuieşte foarte mult libertatea religioasă şi strigă în numele celor defavorizaţi şi al celor ale căror glasuri sunt ţinute în tăcere:

Persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane… Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii, încât să devină un drept civil.

Este un text din Declaraţia privind libertatea religioasă, Dignitatis humanae, document dat de Conciliul al II-lea din Vatican la 7 decembrie 1965.

Şi dacă este să facem aşa cum se obişnuieşte la şcoală, să dăm o temă pentru acasă, să ne luăm ca temă să citim întreg acest document conciliar, Dignitatis humanae, ca să învăţăm cât de important este să-l respectăm pe cel de lângă noi în convingerile sale religioase şi să ne spunem nouă şi lumii că „adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului însuşi” (DH 1), nu prin abuz sau violenţă.

O altă temă să fie o cercetare riguroasă a propriei vieţi: să vedem unde anume suntem persecutori, când şi faţă de cine? Să îndepărtăm în această săptămână tot ceea ce înseamnă intoleranţă. Măcar noi să spunem „nu” discriminărilor religioase! Şi, totodată, să găsim forţa să trecem cu bine peste tot răul pe care cei din jurul nostru ni-l aştern pe calea vieţii.

Iar acest lucru nu se face fără rugăciune. Este exact ceea ce ne spune apostolul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi: „Rugaţi-vă, ca să scăpăm de perversitatea oamenilor răi: căci nu toţi au credinţă!” (2Tes 3,2)

Rugaţi-vă! Să ne rugăm cu toţii pentru toleranţă, bună înţelegere, respect şi libertate religioasă. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu.

Gabriel-Cristian Anghel

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.