Categorii

Duminica a XXXII-a din Timpul de peste An – Ciclul B

1Rg 17,10-16; Evr 9, 24-28; Mc 12,38-44

Există în viaţa fiecărui om un proces continuu, fără de care el nu ar fi în viaţă, ba, mai mult, de existenţa căruia depinde şi viaţa celor din jurul său. Acest proces desemnează două acţiuni care marchează ritmul vieţii şi care umplu existenţa umană. Ele constituie două verigi solide ale vieţii: a da şi a primi. Elementele acestea două nu există unul fără celălalt, dându-şi sens şi valoare reciproc.

Singurul care dăruieşte fără să aibă nevoie de a primi ceva în schimb este Dumnezeu. Sfânta Scriptură afirmă că Dumnezeu din iubire a dăruit omului viaţa sa divină, l-a făcut părtaş al comuniunii permanente şi veşnice cu el. Omul este, aşadar, un dar în sine, cea mai frumoasă capodoperă ieşită din mâna Creatorului. Iar fericirea acestei creaturi atât de admirabile este strâns legată de Creatorul ei, Dumnezeu, de la care a primit totul.

Omul, pentru a fi fericit, are datoria de a oferi celui de lângă el, chiar şi atunci când raţiunea îl îndeamnă să păstreze pentru sine. Şi oricât de darnic s-ar considera omul, întotdeauna Dumnezeu este cel care acţionează şi face minuni. Un exemplu în acest sens îl constituie văduva din Sarepta Sidonului, care în prima lectură de astăzi ilustrează dărnicia, chiar şi atunci când trebuie să renunţe la strictul necesar în favoarea unui nevoiaş reprezentat de profetul Ilie. Acesta, de-a lungul misiunii sale profetice, s-a bucurat de hrană din partea lui Dumnezeu, trimisă fiind prin intermediul corbilor. Dar Domnul îl trimite în Sarepta Sidonului, unde are grijă să fie hrănit de o văduvă. Aşa cum descrie pasajul din Cartea întâi a Regilor, această femeie trăia într-o sărăcie extremă, având ca hrană doar puţină făină şi untdelemn. Cu toate acestea, femeia se încrede în cuvintele profetului Ilie şi îi face din ultimele ei resurse o turtă. Încrederea şi dărnicia femeii au fost răsplătite, căci untdelemnul şi făina nu se terminau. Această minune a trezit în sufletul văduvei recunoştinţă şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru bunătatea sa.

Această binecuvântare şi laudă adusă lui Dumnezeu o exclamă Biserica în psalmul responsorial: Suflete al meu, preamăreşte-l pe Domnul. Dumnezeu, aşa cum afirmă psalmul, este mereu credincios cuvântului său: el face dreptate celor asupriţi şi dă pâine celor flămânzi. El are grijă de cei străini, sprijină pe văduvă şi pe orfan. Aceste versete îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tată plin de grijă faţă de oameni şi atent la nevoile lor. Iar categoria aparent cea mai exclusă din cadrul poporului ales – văduva şi orfanul – se bucură de o iubire şi de o grijă predilectă.

Dărnicia însă presupune întotdeauna din partea celui care oferă o renunţare, o jertfă. În cea de-a doua lectură, luată din Scrisoarea către Evrei, Cristos ne apare ca modelul suprem de jertfă, murind pe cruce pentru mântuirea omenirii. Această jertfă a lui Cristos este unică şi totală şi nu încetează să aducă roade în Biserică. Iar aceste roade, asemenea făinii şi untdelemnului de care s-a bucurat văduva din Sarepta Sidonului, nu se sfârşesc, ci continuă să se reverse în credincioşi.

Isus Cristos ne arată în evanghelia de astăzi ce înseamnă adevărata generozitate, esenţa lui a dărui, care îşi are rădăcina în iubire şi care se dezvoltă într-un climat de modestie.

Evanghelistul Marcu prezintă încă de la începutul fragmentului evanghelic antiteza dintre cei bogaţi şi cei săraci, mai exact, dintre farisei şi văduvă. Fariseii sunt descrişi cu multă duritate de către Isus ca fiind oameni falşi, preocupaţi doar de latura exterioară, într-o permanentă agitaţie în a aduna cât mai mulţi bani, chiar şi de la cei mai nevoiaşi, obsedaţi de imaginea pe care o au în faţa lumii. Latura exterioară exprimă foarte bine interiorul, căci spiritualitatea lor este plină de prefăcătorie şi interes. De-a lungul evangheliilor observăm o bunătate şi o milă deosebită a lui Cristos pentru păcătoşi, dar întotdeauna se manifestă cel mai dur faţă de farisei.

În viziunea lui Cristos despre om şi viaţă, accentul este aşezat nu în exteriorul omului, ci în interiorul acestuia. Dumnezeu, care cunoaşte totul în profunzime, vede în inima omului şi în această perspectivă face o judecată dreaptă. Văduva din evanghelie este un argument în acest sens. Deşi nu dispunea de multă avere, ea a făcut un gest extraordinar, poate neobservat de lumea din templu, care era atentă doar la aspectul exterior – cantitatea şi zgomotul asurzitor al monedelor care cădeau în caseta cu bani. Ea a dat totul, căci aceasta însemnau pentru ea cele două monede pe care le-a oferit în cutia de la templu. Văduva nu a dat doar o parte din puterea şi privilegiile sale, nu a renunţat la ceea ce îi prisosea, aşa cum au făcut alţii, ci ea a oferit totul.

Gestul timid al văduvei, care a pus bănuţii ei în tăcere, constituie un act de rugăciune, de credinţă şi de iubire. Este rugăciune, pentru că prin oferta ei de la templu s-a adresat lui Dumnezeu după propriile posibilităţi, în tăcere şi umilinţă. Este credinţă, pentru că văduva a avut încredere în Dumnezeu că, rămânând cu mâinile goale, Domnul însuşi va avea grijă de ea. Constituie iubire, deoarece numai ea este capabilă de gesturi care, pe plan pur uman, par lipsite de orice logică.

Lumea în care noi trăim este obsedată de aspectul exterior: să ai cât mai mulţi bani; să fii în pas cu moda, să ai un trup bine îngrijit şi răsfăţat. Iar dacă în acest context consumist vor apărea şi gesturi de caritate, unele dintre acestea vor fi făcute sub lumina puternică a reflectoarelor, iar astfel de persoane vor dori să fie aşezate pe piedestalele cele mai înalte şi să fie lăudate.

În contrast cu lumea bogată descrisă mai sus, observăm în lumea de astăzi foarte mulţi oameni care trăiesc în sărăcie, departe de a avea măcar strictul necesar. Existenţa acestor oameni ar trebui să-i provoace pe cei bogaţi la reflecţie şi mai apoi la un ajutor concret. Dărnicia celor bogaţi faţă de această categorie socială nu constituie o pomană care să-i umilească, o simplă binefacere, ci este o datorie şi o normalitate. În faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali, iar din punct de vedere economic şi social, Cristos nu este de acord cu aceste diferenţe uriaşe care există între bogaţi şi săraci.

Care este atitudinea noastră în faţa nevoilor aproapelui? Suntem noi dispuşi să oferim din puţinul nostru celui care nu are? Nu căutăm publicitatea atunci când facem o faptă bună? Nu-i umilim într-un fel sau altul pe cei care sunt mai săraci ca noi?

Tânărul John din oraşul New York suferea de la naştere de o tumoare la creier, iar medicii i-au sugerat să facă urgent o operaţie. Părinţii, disperaţi, îl susţineau din toată inima, dar toate economiile lor de 15.000 de dolari nu erau suficiente. Suma de 300.000 de dolari, de care aveau nevoie, le învingea orice speranţă. O organizaţie pentru cazuri extraordinare s-a oferit să-l ajute pe tânărul John, strângând fonduri în acest sens. O tânără studentă a fost sensibilizată de acest caz şi s-a prezentat la acest oficiu, donând toate economiile ei: 50 de dolari. Unii angajaţii ai organizaţiei au râs de acest gest, spunând că este o nimica toată. Însă suma aceasta infimă a ajutat ca operaţia tânărului să fie posibilă. Şi dacă au fost persoane care au donat sume mult mai mari, dintr-un buget impresionant, tânăra a dăruit în schimb totul şi a fost foarte fericită că a contribuit la reuşita operaţiei.

Exemplul studentei este edificator şi curajos, căci ea, asemenea văduvei din evanghelie, a oferit totul pentru tânărul bolnav. Ea ne învaţă ce mari sunt gesturile mici, aparent banale, care alcătuiesc viaţa noastră.

De multe ori, şi noi, asemenea angajaţilor de mai sus, ne arătăm ironici faţă de persoanele care vor să-i ajute pe ce nevoiaşi, dar nu au prea multe posibilităţi. Ar trebui să privim mai mult la intenţia acestora şi la faptul că ceea ce este oferit rămâne. Căci aşa cum afirma scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery, „ceea ce am primit ar putea fi furat, însă ceea ce dăruim rămâne pentru totdeauna”. Să ne dăruim cu totul şi vom primi răsplată de la Domnul. Şi să nu uităm că în faţa lui Dumnezeu, în spaţiul carităţii, nu există mult sau puţin, ci totul sau nimic.

Marius ENĂŞEL

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.