Categorii

Duminica a XXXI-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Dt 6,2-6; Evr 7,23-28; Mc 12,28-34

Tema acestei duminici este aceea a iubirii, iubire pe care trebuie să o trăim faţă de Dumnezeu şi care este strâns legată de iubirea faţă de aproapele. Toată legea creştină este rezumată în aceste două legi şi constituie semnul de apartenenţă la Cristos. Este o temă importantă pentru noi, creştinii, deoarece ea este măsura şi valoarea credinţei noastre în Dumnezeu.

Prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, ne prezintă rugăciunea de dimineaţă şi de seară recitată de fiecare evreu, care începe cu cuvintele: „Ascultă, Israele!”. În această rugăciune, evreul îşi amintea de iubirea unicului Dumnezeu, de cultul datorat lui, de respectarea poruncilor lui, cerând ca iubirea faţă de Dumnezeu să nu se arate numai în exterior, ci să se exprime din toată inima, din tot sufletul. Această iubire să fie totală şi personală. Este rugăciunea ce exprimă esenţa credinţei lui Israel. Ceea ce aduce nou Cristos este faptul că asociază acestei porunci fundamentale pe aceea a iubirii faţă de aproapele.

La orice Liturghie, noi ne apropiem de Cristos, însă de multe ori poate inconştienţi de ceea ce Cristos ne oferă. De aceea, este necesar să ne apropiem de cuvântul său cu aceeaşi simţire şi încredere cu care s-a apropiat poporul din Israel şi din ţinuturile învecinate, care alergau la Isus pentru a fi vindecaţi şi transformaţi, şi cu aceeaşi ardoare de a-l contempla, despre care ne vorbeşte Scrisoarea către Evrei. Cu siguranţă, el poate să ne transforme şi să ne facă şi pe noi instrumente vii. Cristos a oferit un singur sacrificiu o dată pentru totdeauna, dar îl pune mereu la dispoziţia noastră. El este mijlocitorul nostru viu, care intervine în favoarea noastră şi vine în mijlocul nostru tocmai pentru a ne da toate harurile necesare.

 Mai mult, Scrisoarea către Evrei arată superioritatea preoţiei lui Cristos faţă de preoţia Vechiului Testament. Marele nostru preot este sfânt, preoţia sa este veşnică. De aceea, sfinţeşte şi dă valoare perenă nu numai preoţiei Noului Testament, dar şi firii umane, în care binevoieşte să locuiască. De aceea, să alergăm la el şi să avem încredere în iubirea şi milostivirea sa.

Într-adevăr, pentru a putea fi iubit, Dumnezeu s-a făcut cunoscut, a stabilit un raport personal cu Abraham, arătând o admirabilă bunăvoinţă faţă de el şi faţă de urmaşii săi. I-a făcut promisiuni extraordinare şi nu a încetat niciodată să se intereseze de fiii lui Abraham pentru a-i conduce, a-i proteja, a-i apăra, şi astfel eliberaţi, i-a copleşit cu binefaceri. Cu alte cuvinte, Dumnezeu s-a arătat plin de iubire, de o iubire tandră şi generoasă. De aceea, Dumnezeu poate să ceară să fie iubit.

Unele persoane ne-au oferit cu siguranţă fiecăruia dintre noi daruri şi, poate, foarte preţioase, cu o mare afecţiune, însă, cu toate acestea, nimeni nu ne-a dăruit totul. Dumnezeu însă întotdeauna ne oferă daruri deosebite: aerul pe care-l respirăm, lumina care bucură ochii noştri, lumea şi minunăţiile sale, persoanele care ne înconjoară. Din toate părţile, iubirea lui Dumnezeu ne înconjoară, ne vine în întâmpinare şi doreşte să ni se dăruiască. La drept vorbind, a-l iubi pe Dumnezeu nu este o poruncă, este mai degrabă o vocaţie care corespunde celei mai profunde aspiraţii a fiinţei noastre.

Tocmai acest lucru vrea să-l scoată în evidenţă Isus în evanghelia de astăzi, în dialogul cu cărturarul care-l întreabă: „Care este cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu?” Iubeşte-l pe Dumnezeu din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Acesta este răspunsul pe care-l dă Isus. El ştie ce tentaţie este pentru om iubirea de sine. Este un abis care uşor poate înghiţi scopul şi sensul vieţii noastre.

Fără îndoială, pâinea cea de toate zilele a inimii omeneşti este iubirea. Viaţa noastră numai atunci merită să fie numită umană, când practică iubirea. Acest lucru este important şi pentru faptul că la sfârşitul vieţii examenul va fi din această materie. Aceasta nu este o materie facultativă, ci obligatorie pentru toţi. Dacă reuşim la examenul de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, atunci vom putea trăi veşnic în ea. Însă asupra celor care decid să se iubească pe ei înşişi în mod exclusiv va apăsa o singurătate chinuitoare, deoarece omul nu-şi este suficient.

Dumnezeu este izvorul oricărei iubiri şi plinătatea ei; din el, aşadar, putem lua cel mai mult. Iubirea noastră îndreptată spre el este acea legătură prin care se revarsă spre noi, neîncetat, iubirea sa, care ne înnobilează viaţa. Din păcate, avem de foarte multe ori o concepţie greşită despre iubirea faţă de Dumnezeu, mai ales când întâmpinăm greutăţi, dificultăţi în viaţă. El vrea, în primul rând, acceptarea voinţei sale sfinte. Să scriem cu literele de aur ale bucuriilor noastre şi cu cerneala roşie a suferinţelor noastre pe frontispiciul vieţii noastre aceste două cuvinte: Da, Părinte! Dumnezeu cere de la noi curajul de a da mărturie despre iubirea sa în orice circumstanţă a vieţii noastre, mai ales atunci când ceilalţi au nevoie de iubirea noastră.

La 12 decembrie 1877, din gara Verona, preotul italian Daniel Camboni pleca misionar în Africa. La gară l-a petrecut şi tatăl său. În momentul plecării, preotul îi spuse tatălui său: „Tată, ştii cât de mult te iubesc! Dar dacă pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie ar trebui să părăsesc 50 de taţi ca tine, mărturisesc, aş face-o şi pe aceasta”. Cu lacrimi în ochi, tatăl îi răspunse: „Fiule, tu ştii cât de mult te iubesc! Dar dacă aş avea 50 de fii ca tine, din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de cei care încă nu-l cunosc, pe toţi i-aş îndemna să meargă în misiune”. Iată, aceasta este mărturia iubirii perfecte faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Iubirea întotdeauna vrea binele celorlalţi.

Isus ne mai atrage atenţia şi asupra faptului că iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi separată de iubirea faţă de oameni. Cu alte cuvinte, adevărata iubire faţă de Dumnezeu este mereu deschisă faţă de oameni. În spatele fiecărui semen de-al nostru, noi trebuie să-l vedem pe acel Isus care pentru noi, oamenii, s-a coborât din cer. Este drept că de multe ori ni se pare că unii semeni de-ai noştri nu sunt vrednici de iubirea noastră. Însă îi iubim noi cu adevărat pe cei de lângă noi? Oare nu suntem selectivi în a-i iubi? Cristos, modelul nostru de iubire, nu i-a iubit pe toţi? Se spune că este uşor să te rogi pentru cei care sunt departe de noi, însă nu este atât de uşor să-i iubim pe cei de lângă noi. Dar tocmai aceasta este vocaţia iubirii: de a face să se deschidă în inimile oamenilor florile iubirii. Să privim numai la raza de soare. Câtă viaţă, câtă culoare, cât parfum scoate din adâncul pământului! Tot aşa face şi iubirea. Stimulează, cheamă la creştere seminţele semănate în inimile oamenilor.

Cunoaştem din evanghelie şi nu suntem în stare să facem cunoscut acest lucru, că în ziua judecăţii de apoi vom da, în primul rând, seamă de iubire. Şi nu numai ce am făcut din iubire faţă de Dumnezeu, ci şi pentru oameni. Ce am făcut semenilor noştri: însetaţi, flămânzi, părăsiţi, înfriguraţi, bolnavi. Numai iubirea poate intra în împărăţia cerurilor.

Pe primul loc se află, clar, iubirea pentru Dumnezeu. Cine nu are această iubire faţă de Dumnezeu nu are iubire nici pentru aproapele. De aceea, Isus mă întreabă personal, astăzi, pe mine: îl iubesc eu pe Dumnezeu, sau îmi este indiferent? Pe locul al doilea se află iubirea pentru aproapele. Din nou, întrebarea îmi este adresată personal: îmi iubesc eu aproapele?

Închei cu frumoasele cuvinte ale sf. Augustin, care scrie, în acest sens, aşa de frumos, provocându-ne să medităm: „Pentru ca omul să poată umbla, are nevoie de două picioare, tot aşa, pentru a ajunge la Dumnezeu, are nevoie de două lucruri: de iubirea faţă de Dumnezeu şi de iubirea faţă de aproapele”.

Iosif BĂLTEANU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.