Categorii

Duminica a XXX-a din Timpul de peste An – Ciclul C – Lectio divina

PREGĂTIRE SPIRITUALĂ

 

Duhule Sfânt, manifestă-te încă o dată.

Duhule Sfânt, dă-mi o inimă care ascultă.

Duhule Sfânt, unge-mă cu mireasma ta inconfundabilă.

Duhule Sfânt, fă-mă să experimentez botezul meu

şi trimite-mă să duc Cuvântul tău în această lună misionară.

Amin.

 

 

TEXTUL BIBLIC: Luca 18,9-14

 

În acel timp, Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepți şi-i disprețuiau pe alţii: 10 „Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameș. 11 Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îți mulţumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. 12 Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig». 13 Vameșul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» 14 Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.

 

1. LECTURA: Ce spune textul?

 

Câteva întrebări pentru o lectură atentă…

 

  • La cine se referă Isus cu această parabolă?
  • Cine sunt cei doi oameni care urcă la templu ca să se roage?
  • Ce îi spune fiecare dintre acești doi oameni lui Dumnezeu şi ce atitudine au?
  • Cum au rămas în faţa lui Dumnezeu acești doi oameni?
  • Ce va face Dumnezeu cu aceia care se înalță şi cu aceia care se umilesc?

 

Câteva piste pentru a înţelege textul

Mons. Damian Nannini

 

La fel ca duminica trecută, prima frază ne dă deja cheia pentru a înţelege parabola: „Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepți şi-i disprețuiau pe alţii” (Lc 18,9).

 

De aceea, parabola se adresează în special acestei clase de persoane, care mai departe sunt exemplificate cu atitudinea unui fariseu.

 

Parabola constă în a ne arăta două persoane în rugăciune: un fariseu şi un vameș. Această primă prezentare era destul de elocventă pentru contemporanii lui Isus. Fariseii constituiau un grup în cadrul iudaismului caracterizat prin respectarea strică a legii care-i ducea inclusiv la separarea de ceilalți, de cei care nu respectau legea. Astăzi ar echivala cu a spus: s-a urcat la templu ca să se roage un om religios, fidel împlinitor al poruncilor. În contrast avem un vameș, un perceptor de taxe, adică un om vândut puterii romane dominatoare, un hoț al banilor poporului. Astăzi am spune: a urcat la templu ca să se roage un păcătos, un nerușinat pe care nu-l interesează legea nici cinstea.

 

Aceasta este faţa externă a personajelor şi judecata sau privirea societății cu privire la ele. Parabola se concentrează în a ne descrie rugăciunea lor în faţa lui Dumnezeu. Fariseul se roagă stând în picioare, conform obiceiului de atunci, şi presupunem că în faţă, în atriul israeliților, pentru că se simte aproape de Dumnezeu. În rugăciunea sa, aducând mulțumire lui Dumnezeu, se compară cu alţii, pe care-i consideră hoți, nedrepți şi adulteri; şi se compară şi cu „acest” vameș. Apoi priveşte la el însuși şi enumeră faptele sale virtuoase care merg cu mult dincolo de ceea ce se cere: posturile sale şi plătirea zeciuielilor din tot ceea ce are. Îi mulțumește lui Dumnezeu, însă disprețuindu-i pe ceilalți şi exaltându-se pe sine însuși. Nu-i cere nimic lui Dumnezeu, ci mai degrabă îi arată faptele sale meritorii. Aşa cum ne indică bine F. Bovon, fariseul mai mult decât să-i vorbească lui Dumnezeu, vorbește sieși şi se izolează de Dumnezeu şi de ceilalți.

 

În contrast, vameșul se așază la distanță (presupunem de sfânta sfintelor, loc al prezenței lui Dumnezeu), pentru că ştie că este departe de Domnul prin viaţa sa păcătoasă. Are privirea în jos, semn al căinței şi, în acelaşi timp, al rușinii datorită condiției sale de păcătos. În afară de asta, ca semn al durerii şi al vinovăției îşi bate pieptul, ca şi cum ar face să vină din adâncul inimii sale o implorare de iertare: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!”. De aceea, ceea ce cere vameșul este restabilirea relației sale cu Dumnezeu prin iertarea sau ispășirea păcatelor sale. Pentru aceasta F. Bovon propune să se traducă: „Dumnezeule, reconciliază-te cu mine!”. Pe scurt, se recunoaște păcătos şi cere cu sinceritate iertare de la Dumnezeu pentru asta.

 

Narațiunea se termină cu valorizarea lui Isus, care este în contrapoziție cu valorizarea socială spontană; şi cu aceea pe care o avea fariseul despre sine însuși. De fapt, vameșul este îndreptățit, declarat drept de Dumnezeu. Fariseul nu.

 

Relatarea se încheie cu fraza repetată: „Dumnezeu îl va umili pe cel care se înalță şi îl va înălța pe cel care se umilește”. Este clar mesajul unind începutul şi finalul: cel care se consideră drept în proprii săi ochii şi-i disprețuiește pe ceilalți, nu este îndreptățit de Dumnezeu, va fi umilit. Cel care se consideră şi se recunoaște păcătos şi se umilește pentru asta, este îndreptățit şi va fi înălțat de Dumnezeu.

 

2. MEDITAŢIA: Ce-mi spune Domnul în text?

 

Toţi căutăm aprobarea a ceea ce facem, a modului în care trăim, fie în faţa noastră, fie în faţa altora sau în faţa lui Dumnezeu. Căutăm să fim îndreptățiți, adică declarați drepți/corecți, ca să fim recunoscuți că facem bine lucrurile şi că mergem pe drumul binelui. Şi există trei priviri care ne aprobă sau ne contestă: a noastră, a celorlalți şi a lui Dumnezeu. Cea care trebuie să ne intereseze este privirea lui Dumnezeu care ne îndreptățește, ne declară drepți. Pentru că drept este cel care îi este plăcut lui Dumnezeu, cel care este pe drumul mântuirii şi al sfințeniei.

 

Apoi vedem că fariseul din parabolă înainte de toate se îndreptățește pe sine însuși. Şi făcând asta se înșală pe sine însuși, îi înșală pe ceilalți şi, mai rău, nu-i este plăcut lui Dumnezeu, nu intră pe drumul mântuirii. Această auto-îndreptățire a fariseului este evidentă în rugăciunea sa, centrată pe persoana întâi singular: eu postesc, eu plătesc zeciuiala, eu nu sunt ca ceilalți oameni care sunt păcătoşi…

 

În schimb, vameșul recunoaște păcatul său şi îi cere lui Dumnezeu harul de a fi îndreptățit de El. Aşteaptă îndreptățirea ca un dar gratuit al milostivirii lui Dumnezeu care îl va duce la drumul mântuirii. Şi prin această atitudine umilă şi încrezătoare s-a întors acasă îndreptățit. A crezut în iubirea lui Dumnezeu, adică a fost îndreptățit datorită credinţei sale, a redevenit plăcut lui Dumnezeu pentru că a crezut în milostivirea sa şi a cerut iertare. Deoarece credinţa este în primul rând încrederea în iubirea lui Dumnezeu, în puterea sa mântuitoare. Pentru aceasta repetă Isus în Evanghelie celor care se încred în Cuvântul său şi în Puterea sa: credinţa ta te-a mântuit.

 

În acest sens a spus papa Francisc la audiența din 1 iunie 2016: „Isus încheie parabola cu o afirmație: «Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta – adică vameșul – decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat» (v. 14). Dintre aceştia doi, cine este cel corupt? Fariseul. Fariseul este chiar icoana celui corupt care se preface că se roagă, dar reușește numai să se împăuneze în faţa unei oglinzi. Este un corupt şi se preface că se roagă. Astfel, în viaţa celui care se crede drept şi îi judecă pe alţii şi îi disprețuiește, este un corupt şi un ipocrit. Mândria compromite orice acțiune bună, golește rugăciunea, îndepărtează de Dumnezeu şi de ceilalți. Dacă Dumnezeu iubește umilinţa nu este pentru a ne înjosi: umilinţa este mai curând condiție necesară pentru a fi înălțați de El, aşa încât să experimentăm milostivirea care vine să umple golurile noastre. Dacă rugăciunea celui mândru nu ajunge la inima lui Dumnezeu, umilinţa celui mizerabil o deschide larg. Dumnezeu are o slăbiciune: slăbiciunea faţă de cei umili. În faţa unei inimi umile, Dumnezeu deschide total inima sa”.

 

Să continuăm meditaţia noastră cu aceste întrebări:

 

  • Când mă rog, prezint realitatea inimii mele în faţa privirii lui Dumnezeu?
  • Cum mă judec pe mine însumi pentru ceea ce fac sau pentru modul în care trăiesc?
  • Sunt gata să judec şi să condamn disprețuindu-i pe alţii care nu trăiesc ca mine?
  • Cum mă simt în faţa privirii Domnului?
  • În rugăciune, îi prezint Domnului slăbiciunile mele pentru ca să se îndure?

 

3. RUGĂCIUNEA: Ce-i răspund Domnului care îmi vorbeşte în text?

 

Mulţumesc, Isuse, pentru iubirea ta.

Învaţă-mă iar şi iar să cred în ea.

Să caut mereu ceea ce este gratuit şi să nu condamn.

Ca atunci când mă privesc pe mine însumi,

Să reacționez pentru a te privi pe Tne.

Să nu caut să profit de alţii

nici să nu mă cred superior.

Impulsionează-mă pentru ca să mă deschid cu umilinţă

la privirea ta care mă îmbrățișează

cu tot ceea ce sunt, cu tot ceea ce am.

Amin.

 

4. CONTEMPLAŢIA: Cum îmi însuşesc în viaţă învăţăturile din text?

 

„Isuse, îndură-te de mine, păcătosul!”

 

5. ACŢIUNEA: La ce mă angajez pentru a concretiza schimbarea?

 

În timpul acestei săptămâni îmi propun să am un gest care să mă facă să ies din mine însumi, ocupându-mă de cineva concret.

 

„Nu te culca niciodată fără să fi făcut în prealabil o cercetare a cugetului despre modul în care ai petrecut ziua. Îndreaptă spre Domnul toate gândurile tale şi consacră-i persoana ta şi a tuturor creştinilor”

Sfântul Pius de Pietrelcina

 

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.