Categorii

Duminica a XXX-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Sir 35,15b-17.20-22a; 2Tim 4,6-8.16-18; Lc 18,9-14

De când a apărut omul pe pământ, a început istoria rugăciunii; bărbaţi şi femei de diferite religii s-au adresat şi încă se adresează în rugăciune Fiinţei supreme, căreia îi dau diferite nume.

Pentru creştin, rugăciunea este respiraţia sufletului, expresia iubirii faţă de Dumnezeu, dialogul creaturii cu Creatorul său. Ea este ceva esenţial pentru om, este reflexul inimii, al vieţii, al credinţei sale.

Lecturile de astăzi ne învaţă că, înainte de toate, rugăciunea noastră trebuie să fie umilă. Cartea lui Ben Sirah sau Ecleziasticul afirmă cu claritate: „Rugăciunea celui sărac străbate norii; câtă vreme nu şi-a atins ţelul, el rămâne nemângâiat şi nu se linişteşte până când Cel Preaînalt nu intervine” (Sir 35,21). Prin sărac se înţelege cel umil cu inima, care îşi pune speranţa nu în sine însuşi, ci în Dumnezeu. Dincolo de acest sărac cu inima, autorul sacru ne arată că trebuie să practicăm caritatea faţă de aproapele pentru a găsi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În acel timp, condiţia văduvei, ca şi cea a celui orfan, era foarte grea. Pentru acest motiv, a ajuta orfanul şi văduva era considerat un mare gest de caritate. Aceste cuvinte ne învaţă că, dacă vrem să fim ascultaţi de Dumnezeu, şi noi, la rândul nostru, trebuie să ascultăm rugăciunea celui care este în nevoi. Dacă, dimpotrivă, ne închidem inima în faţa acestor situaţii, cum putem pretinde să fim ascultaţi de Dumnezeu?

Se povesteşte că sfântul Anselm îi asculta întotdeauna pe cei aflaţi în nevoi; celui care îi spunea că era prea bun, îi răspundea: „Îi ascult mereu pe cei care mă întreabă ceva, în speranţa că şi Dumnezeu va asculta mereu rugăciunile mele”.

Iată deci un mod foarte concret cum putem îmbunătăţi rugăciunea noastră şi cum putem fi ascultaţi mai uşor: trebuie să fim umili şi atenţi faţă de cei din jurul nostru.

A doua lectură, luată din Scrisoarea a doua a sfântului Paul către Timotei, ne transmite ultimul mesaj al apostolului înaintea martiriului său. La apusul propriei vieţi, el poate să ne asigure că a câştigat un mare premiu: „Mi-am păstrat credinţa” (2Tim 4,7). Paul şi-a păstrat credinţa, pentru că nu s-a limitat să o apere, ci a răspândit-o, ducând-o departe. Paul şi-a păstrat credinţa, pentru că a avut de înfruntat multe primejdii, a avut mult de suferit. Pe toate le-a săvârşit într-o atitudine de umilinţă profundă, recunoscându-l pe Dumnezeu ca Mântuitor al său, ca autor a tot binele: „Domnul mi-a stat alături şi mi-a dat putere…” (2Tim 4,17).

A păstra credinţa este, aşadar, prima şi suprema datorie pentru fiecare creştin în mijlocul atâtor doctrine şi ideologii care cauzează obiceiuri şi atitudini total contrare credinţei creştine. Trebuie să rămânem credincioşi credinţei creştine.

Catehismul Bisericii Catolice afirmă: „Umilinţa este temelia rugăciunii. «Pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine» (Rom 8,26). Umilinţa este dispoziţia necesară pentru a primi în dar rugăciunea” (CBC 2559). Ea îi dă omului dimensiunea şi adevărata sa măsură. Oricât ar părea de ciudat, umilinţa nu-l deprimă pe om, ci îi îngăduie să se deschidă spre Dumnezeu şi să poarte cu El singurul mod de dialog care duce la mântuire.

Sfântul Luca ne-a transmis trei parabole de căpetenie asupra rugăciunii, şi anume: parabola prietenului insistent, parabolă care îndeamnă la rugăciunea insistentă: „Bateţi şi vi se va deschide” (Lc 11,9); parabola judecătorului nedrept care se axează pe una dintre însuşirile rugăciunii: trebuie să ne rugăm mereu, fără a obosi, cu răbdarea credinţei. Cea de-a treia parabolă este cea pe care am ascultat-o astăzi, şi anume parabola vameşului şi a fariseului, care vorbeşte despre smerenia inimii celui care se roagă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Lc 18,13). Să reflectăm puţin asupra acesteia; în ea avem două feluri de rugăciune.

Pe de o parte, fariseul care se roagă în faţa propriului eu, şi nu lui Dumnezeu. Rugăciunea sa nu este un dialog, ci un monolog; nu este o laudă a lui Dumnezeu, ci o auto-tămâiere, nu este sinceritate, ci ipocrizie. El este în centrul atenţiei, şi nu Dumnezeu, „pentru că, spune el, nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri…” (Lc 18,11). Se consideră deja bun, pentru că ţine postul şi dă zeciuială din venituri. Rugăciunea sa este lipsită de umilinţă şi de iubire, căci îi critică pe ceilalţi şi se consideră drept. De ce? Pentru că împlineşte Legea. Este oare suficient să respectăm numai Legea pentru a fi adevăraţi creştini?

Pe de altă parte, vameşul, simţindu-se departe de Dumnezeu şi nemaiputând să se încreadă în sine, se acuză şi cere iertare. El devine model pentru cel care se roagă. Din atitudinea lui putem contura câteva caracteristici ale rugăciunii adevărate, care trebuie făcută cu inimă căită, mărturisire sinceră, umilinţă interioară.

Rugăciunea fariseului este o laudă de sine care îl învăluie într-o ipocrizie ieşită din comun; această rugăciune nu reuşeşte să se ridice la Dumnezeu, pentru că e destinată numai omului, meritelor sale, orgoliului său. În schimb, rugăciunea vameşului, chiar dacă se naşte din noroi, din nevrednicie, devine o rază de lumină care urcă spre infinit, ajungând până la Dumnezeu.

În finalul fragmentului evanghelic, Isus spune: „S-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă, şi nu cel dintâi” (Lc 18,14). De ce a plecat vameşul îndreptăţit? Pentru că a privit la sine, nu la ceilalţi, la defectele, carenţele şi problemele sale, nu la ale celorlalţi, pentru că şi-a recunoscut nimicnicia şi a acceptat darul lui Dumnezeu.

Cine este deci omul în faţa lui Dumnezeu? Care trebuie să fie atitudinea lui când i se prezintă în rugăciune? Rugăciunea este momentul adevărului esenţial. În ea omul trebuie să ia cunoştinţă de sine şi de ceea ce este: sărac, nevoiaş, păcătos, lipsit, având nevoie de toate şi, mai ales, de iertare. Conştient de mizeria şi limitele lui, el devine capabil să facă experienţa lui Dumnezeu care este sfânt, drept, bun, milostiv, încet la mânie şi plin de dragoste, aşa cum afirmă psalmul responsorial (cf. Ps 33).

Ca seminarist, în anul pastoral am avut bucuria de a face o experienţă misionară în Dieceza de Marsabit, din nordul Kenyei, o dieceză tânără, unde încă mai sunt oameni care aud pentru prima dată de Dumnezeu. În parohia Maikona, care este păstorită de preoţi români, am rămas impresionat de modul de a se ruga al oamenilor de acolo. În fiecare seară are loc rugăciunea de mulţumire pentru ziua respectivă, rugăciune la care participăm şi noi, misionarii. Totul începe prin cântece; vocile sunt animate de tobe şi de bătăile palmelor, iar uneori sunt însoţite de dansuri. După această introducere, catehetul citeşte şi explică un fragment biblic. Când această minipredică a luat sfârşit, urmează o rugăciune a credincioşilor, moment foarte important – oamenii învaţă cum să se roage. Din toate părţile se aud vocile unor oameni care se prezintă în faţa lui Dumnezeu aşa cum sunt. În simplitatea lor, se roagă pentru pace, pentru copiii lor, pentru ploaie. Îşi pun întreaga existenţă în mila lui Dumnezeu. Totul se încheie prin cântec.

Simţim noi nevoia de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru ceea ce ne oferă? Simţim nevoia de a ne ruga? Cum ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu?

Umilinţa inimii este însuşi fundamentul vieţii creştine şi constituie proba autenticităţii ei. Omul cu adevărat religios este acela care a făcut experienţa propriei nimicnicii şi, în acelaşi timp, a descoperit gratuitatea iubirii divine. De fapt, numai cel care se recunoaşte sărac în ochii proprii poate fi ascultat de Domnul: „Dumnezeu i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei umili” (Lc 1,52).

„Pentru mine, spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus, rugăciunea este un elan al inimii, o simplă privire aruncată spre cer, este un strigăt de recunoştinţă şi de iubire atât în încercare, cât şi în bucurie”.

Nu este uşor să facem o rugăciune corectă, asemenea celei rostite de vameş. Dar nu este imposibil. Dacă vrem cu adevărat ceva de la Dumnezeu, trebuie să învăţăm să cerem aşa cum ne-a arătat el, altfel nu vom fi ascultaţi şi nu vom simţi nicio schimbare în viaţa noastră. Este necesar să avem o atitudine sinceră. Ştim cine suntem, cum suntem; şi Dumnezeu o ştie, el cunoaşte toate cotloanele sufletului nostru, astfel că noi nu recunoaştem în faţa lui decât ceea ce El ştie deja. Atunci, de ce ne vine greu? Umilinţa trebuie să fie pentru fiecare dintre noi atitudinea normală în faţa unui Dumnezeu care ne dă totul şi care primeşte în schimb puţinul sau nimicul nostru.

Dominic-Sorin Ciobanu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.